De mai multe ori am observat tendinţa foilor greceşti de-a tăgădui existenţa până şi a acelor resturi de populaţiune traco – romană care-n evul mediu, mult mai răspândită decât astăzi, îşi întindea insulele sale etnice în toate teritoriile împărăţiei Răsăritului.
În adevăr Peninsula Balcanică era în anticitate o peninsulă tracică şi numai vârful ei estrem era populat de greci. În comediile lui Aristofan – în Paserile de ex. – intră în scenă un zeu tracic şi o dovadă că încă în vremile acelea grecii nu cunoşteau limba populaţiei autohtone a peninsulei e că acest zeu pronunţă sunete fără de nici un înţeles. Asemenea e ştiut azi că dacii erau traci care trecuseră Dunărea două sute de ani înaintea vremei lui Traian şi că statul lor, în momentul în care l-au subjugat Imperiul, nu avea decât vârsta de douăzeci de decenii. În contact cu romanii populaţiunile tracice – cele mai vechi după Herodot, deci autohtonii Peninsulei Balcanice – s-au romanizat, au devenit români. Spre a întrebuinţa un termen din chemie, tracii Peninsulei şi cei din Dacia erau izomorfi cu romanii şi s-au contopit pretutindenea în popor românesc, care-n evul mediu era mult mai numeros decât azi, după cum ne dovedesc o sumă de izvoare. Filip II şi Alexandru cel Mare au fost traci. E prea adevărat că acesta cucerind ţările Asiei şi ale Africei grecii i s-au substituit pretutindenea, dar tot ei li s-au substituit şi romanilor în împărăţia Răsăritului, încât calitatea grecilor de-a escamota în folosul lor cuceriri făcute de alţii şi de-a intra pe furiş în moştenirea istorică a altor popoare este proverbială. Oare în România nu ne-am pomenit într-o bună dimineaţă cu sute de moşii mănăstireşti escamotate prin subrepţiuni testamentare şi-n secolul trecut România nu părea o ţară aproape grecească?
Ca dovadă a acelei tendenţe de tăgăduire lăsăm să urmeze un articol din „Messager d’athenes” privitor la românii din Macedonia, scris cu ocazia unei pretinse misiuni a d-lui Pencovici şi a unui pretins raport al său.
Iată ce zice foaia din Atena:
Am aruncat o privire asupra raportului unui d. Pencovici trimis de guvernul român pentru a inspecta şcoalele pe cari guvernul din Bucureşti le-a stabilit cu mari cheltuieli în Macedonia. Acest inspector surd şi miop n-a văzut decât români şi câţiva bulgari în patria lui Alexandru cel Mare. Nu există un singur grec, cu toate astea ideea greacă e dominantă, pentru c-au îmbrăţişat-o românii.
E vorba acum de-a readuce aceste oi rătăcite la turma naţionalităţii române. Aceasta este fără nici o îndoială opera pe care o urmăreşte propaganda cu mai multă ardoare decât succes şi al cărei pontif e d. Urechia.
Se ‘nţelege că elementul grec a dispărut cu totul din Macedonia. E drept că se vorbeşte greceşte, dar numai pentru că grecii dispun de biserică şi de şcoală. Ar fi de ajuns să se închiză aceste şcoli şi aceste biserici pentru a reduce la nimic elementul grec şi a-l vedea contopit şi absorbit de elementul român, care constituie fondul populaţiunii macedonene.
Pentru d. Pencovici elementul grec, care e elementul indigen, nu are dreptul de-a exista în ţara sa natală sau nu trebuie să existe decât pentru a augmenta, prin superioritatea civilizaţiei lui, prestigiul şi gloria numelui român. Nu e destul pentru cea mai veche şi mai ilustră din rasele europene?
Loc tinerilor, va striga desigur d. Pencovici. Viitorul e al lor. Cât despre acele rase vechi cari au creat lumea după asemănarea lor, turnând-o oarecum în forma civilizaţiunii lor, trebuie să dispară ca acele vechi triburi ale lumii nouă cari n-au lăsat în urmă-le nici o urmă de existenţă.
S-ar părea că numai pentru a face ‘n ciuda visătorilor de la Dunărea de Jos grecii nu vor să fie absorbiţi de coloniile de cuţovlahi stabilite în mijlocul lor. Cată îndealtmintrelea să fim drepţi faţă cu spiritul ce animă aceste colonii. Nu numai că n-au avut niciodată de gând să constituie un grup etnic independent, dar totdauna s-au asimilat puţin câte puţin cu grecii, ale căror aspiraţiuni naţionale le împărtăşesc. Ceea ce d. Pencovici constată c-o tristeţe în stare de a stoarce lacrimi tuturor patrioţilor români.
Tot aceasta am constatat-o şi noi adeseori înaintea lui, înaintea tuturor acestor apostoli ai urei, acestor misionari ai discordiei pe cari bunii noştri fraţi de la Dunărea de Jos i-au dezlănţuit asupra patrioticelor noastre populaţiuni din Macedonia. Fac un trist oficiu, o rea faptă. Naţiunile ce vor cucerirea orientului le sunt mulţumitoare. N-avem decât să citim, pentru a ne convinge, articolele de laudă pe cari foile austriace şi cele panslaviste le consacră din când în când propagandei române în ţările de limbă greacă.
Prin acţiunea timpului, prin comunitate de interese şi afinitate de rasă, colonii romani, iar nu românii stabiliţi în Macedonia, s- au contopit şi asimilat cu grecii, elementul autohton al ţării, după ce aceste ţări au fost cucerite de romani. Cu toate acestea ei au continuat a vorbi un patois care s-apropie mult mai mult de limba provensală decât de cea română, ceea ce dovedeşte într-un mod victorios că cuţovlahii, de rasă greco – latină, veniţi din Occident, nu sunt deloc, precum se pretinde în Bucureşti, coloni veniţi de pe malurile Dunării. Numai dacă românii s-ar pretinde moştenitori ai vechilor romani – ceea ce-ar fi absurd, de vreme ce marile naţiuni neolatine ale Occidentului au mai mare drept la aceasta – ar putea să pretinză drepturi de proiecţie asupra cuţovlahilor din Imperiul otoman. Francejii, italienii şi spaniolii ar fi mult mai întemeiaţi să pretindă protectoratul acesta, pentru că acel patois pe care-l vorbesc pretinşii compatrioţi ai d-lui Urechia se apropie, precum am zis, mult mai mult de diferitele idiome ce se vorbesc până azi la ei decât de limba română. Ca sprijin al celor ce zicem e de ajuns a spune că d. Pencovici şi toţi compatrioţii săi nu se pot înţelege cu cuţovlahii decât prin interpret.
Îşi fac iluzii la Bucureşti când şi ‘nchipuie că prin emisari şi institutori români vor separa pe cuţovlahi de naţionalitatea greacă. Admiţând chiar cu d. Pencovici că-n Macedonia nu sunt decât români grecizaţi, e sigur că aceştia, mândri cum sunt de numele de grec, nu se vor lăsa duşi de intriganţi pe o cale care – ar izbuti fatalmente la lupte intestine cu grecii, pe cari pururea i-au considerat ca pe singurii lor compatrioţi. dacă aceste lupte ar veni, ceea ce nu credem, ele n-ar ajuta decât inamicilor declaraţi ai grecilor şi ai românilor. Oare asta se caută în Bucureşti? D-nii Urechia şi compania, cari poartă ură numelui grec, cari recomandă trimişilor lor de război civil, precum am demonstrat-o, cea mai mare animozitate contra grecilor, au intrat cu îndrăzneală pe această cale. dacă s-ar realiza vreodinioară odioasele lor proiecte se va putea zice cu poetul italian: Messena piange, Sparta non ride.
Puţinul succes ce l-a obţinut d. Dimitrie Brătianu pe lângă cuţovlahii de lângă Olimp, nedezrădăcinata lor alipire, când au fost lucraţi de-o sumă de agenţi trimişi din Bucureşti şi Constantinopol cu instrucţii de-ale fostului ministru al României pe lângă Înalta Poartă, patriotecele lor protestări faţă cu intrigile acestor agenţi, pe cari i-au alungat cu lovituri de picior, ar fi trebuit să deschiză ochii ultrapatrioţilor din Bucureşti, cari dau încă crezare minciunilor îndrăzneţe ale unui Mărgărit şi raporturilor nesăbuite ale unui Pencovici. După Margaritis şi alţi oameni ejusdem farinae locuitorii Olimpului ar fi trebuit să se ridice în masă la apropiarea trupelor greceşti, pentru a afirma naţionalitatea lor română fie chiar vărsându-şi sângele. La apropiarea trupelor noastre ei au mers în masă spre întâmpinare şi şi-au plecat stindardul, ceea ce pentru ei era un semn invederat de supunere naţională. Acestea erau sentimentele acestor români pe cari d. Brătianu întreprinsese, într-un voiaj ce l-a făcut anume la Londra şi la Paris, de a-i reprezenta ca inamici incarnaţi ai naţionalităţii greceşti. Cei din Macedonia nu se vor purta altfel în ziua în care vor vedea desfăşurându-se în mijlocul lor mândrele noastre colori naţionale.
Nu vom insista asupra opiniilor politice din articolul de mai sus, ci vom releva numai erorile istorice şi filologice.
Deja Theophylact, sub anul 579, şi Theophan sub acelaşi an pomenesc de români în oastea trimisă în contra avarilor; sub anul 976 Cedrenus povesteşte că între Prespa şi Castoria călători români au ucis pe David, fratele ţarului bulgar Simeon. De aci înainte existenţa românilor balcanici nu mai e tăgăduită de nimeni. Anna Comnena [î]i citează în jumătatea a doua a secolului al Xi-lea lângă Exeva. În jumătatea a doua a secolului al doisprezecelea călătorul evreu Benjamin de Tudela [î]i găseşte în munţii Tesaliei, nesupuşi de nimeni, cu totul neatârnaţi şi o spaimă a grecilor. Nicetas Choniates în fine numeşte munţii Tesaliei Valahia Mare. În toată suta a treisprezecea numirea veche de Tesalia ieşise din uz şi se ‘ntrebuinţa numai numirea de Valahia. George Acropolita, G. Phrantzes, catalanul Ramon de Muntaner, Henry de Valenciennes, apoi chiar hrisoavele împăraţilor bizantini numesc ţara Vlahia Mare, Blaquie la Grant. Etolia şi Acarnania se numesc Vlahia Mică (Phrantzes ), partea de sudost a Epirului, vechea Dolopie, se numea Vlahia Superioară.
Teodor Angelos Comnenos Ducă domneşte în suta a Xiii-a peste Epir, Tesalia, Albania şi Macedonia, cari toate la un loc se numesc Vlahia, atât de cătră scriitorii bizantini cât şi de cei occidentali.
Departe dar de-a fi numai o mână de coloni romani, românii erau în evul mediu unul din popoarele cele mai numeroase ale Peninsulei, după toată probabilitatea traci romanizaţi, ca şi cei din Dacia. Rolul cel mai însemnat [î]l joacă sub asanizi, dintre cari Ioaniţiu, în răspunsul dat papei Inocenţiu III, se declară a fi el, împreună cu poporul, de origine romană, mulţumind papei că l-a adus la această cunoştinţă. Poporul românesc al Peninsulei a fost aşadar absorbit de greci şi de bulgari şi din el n-au rămas decât aceste puţine fragmente ce le vedem azi, dar despre cari nu e nici o îndoială că ei sunt autohtoni, şi grecii – coloni ce locuiesc între ei. Nici nu se poate altfel, de vreme ce grecii sunt pretutindenea coloni, în Asia Mică, pe ţărmii Mării Negre şi-n alte locuri.
Cât despre limba macedoromânilor, e azi un adevăr cunoscut de toţi că e numai un dialect al limbei dacoromâne şi că n-are a face deloc cu limbile neolatine ale Occidentului. Studiile recente ale lui Miklosich au dovedit-o cu toată evidenţa. Atât dialectul din Istria cât şi cel macedoromân sunt varietăţi a limbei dacoromâne, cu mici deosebiri fonologice şi cu mari şi hotărâtoare asemănări.
Ne rămâne numai să admirăm ignoranţa grecilor moderni în privirea istoriei şi etnografiei unor ţări asupra cărora pretind a avea drepturi.
Dacă se află români în Macedonia cari vor redeşteptarea poporului lor şi readucerea lui la conştiinţa naţională ei au cuvânt să lucreze în acest senz şi nu injuriile foilor greceşti [î]i vor opri. În mozaicul de popoare orientale credem că e loc şi pentru români şi că nu există nici o necesitate ca ei să fie anexaţi la Grecia. Gazete însă cari combat un raport ce nu există, a unei misiuni ce n-a fost trimisă, luând de sprijin fantaziile etnocratice ale d-lui Paparigopolu în locul adevărului etnologic aievea şi făcând analogii filologice din lună dovedesc pe de o parte o deplină ignoranţă în materia ce-o tratează, pe de alta că o rea cauză susţin daca, în favorul ei, au nevoie de-a înainta neadevăruri.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1882-1883, 1888-1889
„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
