[„DEŞI CESTIUNEA DUNĂRII…”] – de Mihai Eminescu [1 decembrie 1881]

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

Deşi cestiunea Dunării şi faza delicată în care-a intrat ar fi de natură a absorbi atenţia Adunării deputaţilor, cată să mărturisim că ceea ce-o preocupă şi mai mult, împătimind grupurile Adunării, este proiectul de reformă a legii tocmelilor agricole. Iată în adevăr deosebirea radicală între cestiuni organice şi între cestiuni de politică de zi. Dunărea e o cestiune de politică de zi, de natură în adevăr de-a da zbor celui mai intensiv patriotism platonic ; tocmelele agricole însă nu apelează la patriotismul platonic, ci la cel real. Ele cer nu a se face bine din tezaurul mizeriei comune, din buget, nu a se arăta generos cu banul ţării şi a avea aerul şi gloria generozităţii fără a-i suporta sacrificiile; reforma tocmelelor agricole atinge interesele individuale a trei din patru părţi dintre deputaţi şi aci nu numai că nu vor fi generoşi, dar teamă ne e că cei mai mulţi nu ar fi capabili de- a fi drepţi măcar.

În privirea acestei reforme a apărut de curând o scriere importantă, raportul d-lui A.D. Holban, scris în calitatea sa de membru al comisiei delegate de consiliul judeţean de Iaşi pentru a studia cestiunea. dacă nu ne pronunţăm asupra soluţiunilor de detaliu a acestei scrieri este că deosebirea între datina plugărească din Ţara Românească şi cea din Moldova e atât de mare încât nu putem să discutăm o soluţiune unilaterală, care are în vedere numai o parte a ţării.

Tot motivul acesta ne face a declara că proiectul guvernului e cu totul nematur şi incapabil de-a suporta o discuţie serioasă, abstracţie făcând de unele propuneri absurde chiar pe cari le cuprinde.

Ceea ce ne preocupă însă este punctul de vedere din care autorul raportului pleacă şi care cuprinde numai jumătate de adevăr.

În principiu – zice raportul – putem considera procesul dintre braţe şi capital ca o problemă tot atât de insolubilă ca şi cuadratura cercului şi perpetuum mobile. Acest proces va fi pururea materie de discuţiune ideologică cât vor exista societăţi organizate, fiindcă progresul cel mai îndepărtat ce ne-am putea închipui nu va avea niciodată mijloace pentru a dezlega această enigmă, care va rămânea pentru viitor o întrebare eternă, precum a fost pentru trecut. Formele externe pot varia, factorii ecuaţiunii sociale se pot interverti în unele priviri – fondul însă va rămânea inalterabil, întru cât se atinge de dispariţiunea de fapt a sărăciei şi de predominarea absolută a fericirii omeneşti.

Aceasta rezultă din logica lucrurilor, fiindcă civilizaţiunea nu se produce prin salturi, ci prin o serie de oscilaţiuni lente şi progresive ; ea nu are de scop de a desfiinţa totul deodată pentru a crea prin răsărituri magice stări de lucruri nouă – şi apoi a se opri în loc ; mai mult încă, ea nu caută să subordoneze pe cei inteligenţi, culţi şi avuţi mediocrităţilor şi gloatelor ignorante, ci tinde să facă conchiste succesive asupra ignoranţei. Civilizaţiunea nu caută a egaliza pe toţi în mizerie şi sărăcie, ci încearcă a înălţa din treptele obscure pe cei mai bine dotaţi şi a-i duce necontenit „de jos în sus”. Progresul fiind ilimitat, infinit, niciodată nu va veni momentul când toţi să poată parveni la aceeaşi treaptă socială – şi prin urmare niciodată toţi nu vor putea fi egali între sine. Interesele colectivităţii sociale în unele priviri sunt contrarie libertăţii absolute şi egalităţii perfecte, pentru că obiectivul colectivităţii nu se reduce numai la satisfacerea materială a vieţii individului; societatea, în opoziţie cu individul, are un ideal impersonal, caută realizarea unor rezultate generale, are interese morale ce trec peste sfera egoismului individual şi căruia din contra i se cer sacrificii ce creează inegalităţi.

Toate acestea sunt bune şi frumoase, dar autorul uită a vorbi de marea deosebire între capitalul mobiliar şi cel imobiliar, între munca industrială şi cea agricolă. Cu totul altele ni se pare că trebuie să fie raporturile între proprietatea agricolă şi muncitorul agricol, căci muncitorul e aci clasa cea mai importantă din stat, acea care ne dă pe soldat, acea ale cărei prisoase alimentează şi cu banul şi cu braţele industriile oraşelor; şi alte raporturi sunt între capitalistul bancher care cumpără acţii de Panama şi încasează anuităţi, indiferentă fiindu-i soarta celor ce sapă canalul de la Panama şi fac să-i fructifice capitalul.

La teza d-lui Holban, că, întru cât există societate umană organizată, vor exista fatalmente posidenţi şi proletari, am răspunde că există stadii ale dezvoltării omeneşti în care proletariatul nici nu e cu putinţă, că această din urmă formă de inegalitate este în mare parte a se atribui maşinei şi absolutei libertăţi a capitalului bănesc şi că, pe atunci pe când d. Holban era copil, exista multă neegalitate în ţară la noi, dar nu existau proletari.

Daca există antagonism între capital şi braţe, ceea ce tăgăduim pentru starea normală a unui stat agricol, pe de altă parte există o luptă şi mai mare între cele două forme fundamentale ale capitalului, între ban şi moşie.

Această luptă este atât de intensivă încât capitalul bănesc, această putere esenţial cosmopolită, ameninţă a supune cu desăvârşire forma a doua.

Supuind-o, capitalul bănesc va dicta în stat, el va imprima caracterul său organizării sociale, organizării muncii, banul va deveni măsura caracterului, a naţionalităţii, a idealelor acelora pentru care se cer sacrificii ce produc inegalitatea, patria va deveni un otel şi naţionalitatea o marfă.

Când raportorul consiliului judeţean de Iaşi vorbeşte de marea importanţă a culturii mari paralel cu cea mică uită că acea importanţă este apreciabilă pentru statul român numai pe cât cultura mai mare va fi exercitată de români, pe cât se va favoriza urcarea de jos în sus a elementului românesc. Din momentul în care capitalul imobil, moşia, nu va fi decât o formă a capitalului bănesc, din momentul în care societăţi străine bunăoară şi-ar pune capitalul la mijloc pentru a cumpăra şi esploata moşiile din ţară – fie chiar după regulele cele mai înaintate ale ştiinţei – cultura mare nu va fi decât o unealtă şi mai perfectă pentru aservirea poporului românesc, o unealtă în favorul căreia acesta n- ar avea datoria de-a face nici un sacrificiu care să producă neegalităţi.

Dar aceasta o ştie şi d. Holban singur.

Ştiţi că în Moldova, până la reforma rurală, clasa marilor noştri cultivatori se compunea mai esclusiv din oameni de consideraţiune, cari, prin deprinderile lor, prin cultura lor intelectuală, prin averea lor, prin moravurile lor creştine şi prin poziţiunea ce ocupau în societate, erau ţinuţi de mii de împrejurări să stăpânească patimile escesive ale egoismului şi deseori sătenii găseau în aceşti oameni patroni şi protectori binevoitori.

Astăzi însă, cu cât agricultura noastră se înstrăinează cu atât demnitatea omenească scade, cu atât viciile se răspândesc mai repede şi corump caracterul escelent şi onest al laborioşilor noştri săteni.

Dar de unde vine înstrăinarea agriculturii noastre decât din lupta dintre capitalul bănesc (străin) şi cel imobiliar, dintre ban şi moşie?

Ne pare bine că liberalismul extrem al unui fracţionist s-au convertit la o manieră de-a vedea atât de reacţionară încât recunoaşte că vechii proprietari istorici, principum gratia, boierii, erau protectori ai poporului, că poporul era onest şi laborios; pe când astăzi, când banul guvernează, poporul se corumpe.

În soluţiunea cestiunii tocmelelor cată să venim cu toţii la convingerea că capitalul imobiliar, sub forma istorică de moşie, are cu totul alt caracter decât banul; că soarta moşiei atârnă de soarta muncitorului, bunăstarea proprietarului de bunăstarea ţăranului, ceea ce nu este la capitalul bănesc, cari are libertatea de a se plasa în orice punct al universului [î]i convine.

Iată faţa economică a cestiunii noastre etnologice. atât de adevărate şi atât de rău înţelese de mulţi. Noi suntem convinşi că între capitalul fonciar istoric şi între populaţia pământeană există o absolută identitate de interese, pe când capitalul bănesc e, prin natura lui, cu totul indiferent faţă cu soarta locuitorului ţării. De când, prin era liberală, banul a devenit elementul determinant în chiar politica ţării, de când el este măsura oamenilor şi a lucrurilor, de atunci ţăranul sărăceşte şi averea se urcă numai în oraşe şi chiar aci nu în populaţiunea română, ci în cea străină. Nu se intervertesc factorii ecuaţiunii sociale, ci devin cu totul alţii,

Avem a calcula astăzi cu factori cari înainte, în vechea noastră organizaţie, lipseau cu totul, avem pe străin cu puterea strivitoare a capitalului bănesc faţă cu românul care ameninţă a cădea în robia celui dendâi, a deveni o simplă unealtă pentru fructificarea capitalului lui.

Când se vorbeşte de posidenţi şi proletari nu este indiferent, din punct de vedere naţional şi istoric, cine e posident, cine proletar. În evul nostru mediu se ştia atât de bine aceasta încât străinii de altă lege erau opriţi de-a avea moşii, iar domnii espropriau cu bani din visterie chiar pe străinii ortodocşi. De aceea însă pe atunci ţările noastre erau o patrie, nu un otel, naţionalitatea o cestiune de valoare istorică, nu o cestiune de pungă. Din acest punct de vedere – al relaţiilor fireşti dintre proprietatea fonciară istorică cu muncitorul agricol – trebuie se se rezolve cestiunea tocmelelor, nu dintr- acel, cosmopolit, al raportului între capitalul bănesc şi salahorie.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro

image_pdfimage_print

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.