[„DESPRE O PRETINSĂ INCURSIUNE…”] – de Mihai Eminescu [7 – 8 august 1881]

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

Despre o pretinsă incursiune a soldaţilor români de graniţă în comitatul Trei scaune din Săcuime „Pesther- Lloyd” scrie, în maniera sa ordinară, următoarea:

De sute de ori am dat reprezentanţilor noştri din străinătate exemplul diplomaţiei engleze; nu e vina noastră dacă trebuie să revenim mereu asupra aceluiaşi exemplu. Rugăm pe oricine care cunoaşte întrucâtva uzanţele diplomaţiei engleze de – a – şi închipui următorul caz. Există undeva – nu în vecinătatea Marei Brititanii, ci în apropierea celei mai neînsemnate colonii a ei – un popor mic, dar obraznic, căruia Anglia i-au adus cele mai mari servicii şi care, drept mulţămită, urmăreşte cu cea mai îndrăzneaţă batjocură tot ce e englez. Presa acestei mici ţărişoare (Kleines Landchen ) batjocoreşte într-una Anglia; guvernul ei nu lasă să treacă nici o ocazie pentru a face guvernului, englez orice năzbutie imaginabilă şi afară de aceasta micul poporaş (Kleines Volkchen ) întreţine un cârd de agenţi cari se silesc a aduce poporul ce stă sub Anglia la nemulţumire, ba la revoltă chiar. Cu intenţie agenţii micei ţări răspândesc ştirea că ea în curând va goni pe engleji şi le va lua teritoriul; iar, pentru ca lucrul să devie verisimil în ochii ignorantului popor de rând, guvernul micii ţări, din greşeală se ‘nţelege, pune pe soldaţi să facă o incursiune pe teritoriu englez, să ocupe sate şi să comită fel de fel de necuviinţe.

Cum credeţi oare c-ar vorbi diplomaţia engleză cu asemenea canalii? Cazul e inimaginabil, căci englezul ar impune tăcere la cea dendâi ocazie obraznicului vecin; dar să admitem că prin o miraculoasă, constelaţie de împrejurări lucrurile ar fi ajun atât de departe, care credeţi c-ar fi soarta principelui, a ministrului, a poporului, care ar fi atins astfel vaza Angliei? Englejii sunt oameni practici; ei proced în orice loc altfel, conform cu împrejurările locale. Într-un loc restabilesc liniştea, într-alt loc iau ţara întreagă sub stăpânirea lor, într-alt loc bombardează capitala pân-în fundament, ba pe – alocurea s – a ‘ntîmplat c-a curarisit pe-un ministru pe jumătate sălbatec c-un băţ de bambus, dar pururea şi pretutindenea, în Europa ca şi-n cele mai depărtate zone, au inspirat respectul numelui englez şi, chiar acolo unde nimic nu se respectă, au inspirat un fel de sfioasă teamă de orice petec de pământ pe care fâlfâie o treanţă cu colorile engleze.

Acesta e obiceiul englez, e bunul obicei. Şi dacă în locurile acelea unde sentimentul pentru onoarea şi demnitatea acestei monarhii ar trebui să fie mai viu ar exista o urmă numai din acea mândrie şi hărnicie, din curajul şi cuminţia politicei engleze, ar fi în adevăr cu neputinţă ca o ţărişoară ca România să cuteze de – a – şi aranja toată politica ei astfel încât aceasta să semene c-o continuă şi impertinentă provocare a Austro-Ungariei. Nu vorbim aci numai de incursiunea românilor în comitatul Trei scaune. Un pericol nu subzistă aci şi-n acest moment vagabonţii valahi vor fi şi plecat, de vreme ce d. ministru de război din Bucureşti au avut deosebita bunăvoinţă de-a dispune numaidecât ca să se deşerteze teritoriul ocupat. Aşadar nu cazul în sine ne preocupă, ci gândim la totalitatea relaţiilor monarhiei noastre cu cel mai tânăr regat. Cazul din Trei scaune e numai un fenomen ceva mai frapant în sistemul politicei române, care are de scop a continua agitaţia în contra monarhiei noastre. Presa, Parlamentul, guvernul, poporul, pe cât are simţ pentru lucruri politice, sunt nesleiţi în degradarea monarhiei noastre. Guvernul caută să împiedice prin orice mijloace influenţa legitimă a Austro-Ungariei în Comisia dunăreană, presa predică zi cu zi anexiunea Transilvaniei – e adevărat că presa bucureşteană, e atât de smintită de-a discuta zilnic anexiunea Bulgariei, Macedoniei, Basarabiei; în şcoale se ‘ntrebuinţează harte, în care toată ţara – până la Segedin – se declară posesiune română, iar armata întreprinde tocmai incursiuni pe teritoriul Transilvaniei.

Paralel cu aceasta urmează agitaţia emisarilor români în Transilvania.

Amintim că abia acum opt zile am dat seamă, după sorginţi ardelene, că aceşti emisari pregătesc populaţiunea română că în curând „va fi eliberată de cătră ţara mumă”. Legătura între această agitaţie şi incursiunea de acum e evidentă. Cei din Bucureşti au voit s-arate ţăranilor din Transilvania c-au luat la serios „eliberarea”, că de pe acum încă soldaţii români au curajul de-a incurge pe teritoriu maghiar – ţăranului nu citeşte gazete, chiar între popii româneşti abia se află pe ici, pe colo cîte unul care ştie să scrie şi să citească ca oamenii; lor le vin aceste ştiri exagerate, ei aud vorbindu-se de o bătălie bunăoară, în care, se ‘nţelege, eroii români au fost biruitori; că i-au alungat numaidecât, aceasta n-o află se ‘nţelege nimeni şi astfel ţăranul află că d-nii misterioşi cari i-au promis atâtea lucruri frumoase totuşi n-au vorbit aşa de fără temei. Incursiunea în ţinutul celor Trei scaune se ţine de această minare a agitatorilor români ca ilustraţia de text.

Pe lângă asta ne mai vine în minte că în Bucureşti, pre cât ştim, poartă coroana nouă un prinţ din casa Hohenzollern. întrebăm acum dacă e cu putinţă să se facă o asemenea politică sub un prinţ care-şi cunoaşte foarte bine originea şi care s-a obicinuit a-şi utiliza cum se cade foloasele ce i le oferă originea? Presupunem că la prompta recunoaştere a noului regat român bunăoară consideraţia pentru un principe german n-a fost cea din urmă şi va fi permis de-a întreba dacă originea nu-i impune acelui Hohenzollern din Bucureşti oarecari îndatoriri cari să facă cu neputinţă ca sub ochii săi să se urmeze o politică cu totul asămănătoare cu aceea pentru care Battenberg, cel instalat în Sofia de Rusia, a avut onorabilitatea de-a da pasport ministrului său. Atât de neputincios nu va fi desigur nici regele României încât să nu poată pune stavilă acelor scandaloase agitaţii cari, mai curând sau mai târziu, cată să devie fatale atât ţării sale cât şi tronului cioplit din nou, precum şi posesorului său. Dar pentru leziunea teritoriului unguresc, nu se poate aştepta satisfacţie de la regele României. Satisfacţiunea trebuie să şi-o ia guvernul nostru însuşi şi ea trebuie să fie atât de publică, atât de eclatantă, atât de completă precum a fost cea stoarsă cu de-a sila de contele Andrassy de la prinţul Milan sub guvernul Ristici – şi aceasta pentru o greşală mai neînsemnată decât cea ce s-a comis acum. Nu e suficient de a ne mulţumi cu mai puţin decât ceea ce-a obţinut contele Andrassy într-un timp în care Austro-Ungaria nu ocupa încă acea vestită poziţie dominantă de azi şi când, pentru întâia dată, ni s-a dovedit atât nouă cât şi mai cu seamă populaţiunilor din Orient că vaza monarhiei nu se poate atinge în nici o împrejurare.

Să nu ne facem iluzia că, dacă România se va alege c-o impotentă admoniţiune diplomatică, cari se manipulează cu atâta seriozitate de cabinetul din Viena, jocul nu se va repeta mâni, poimâni, în timpii cei nefavorabili şi c-ar ajunge la capăt atât de curând. dacă România nu va primi o puniţiune precum ar primi-o în asemenea caz de la orice altă mare putere europeană, atât interesele cât şi supuşii acestei monarhii în Orient s-ar declara proscrişi. Ceea ce i s-ar îngădui fără pedeapsă României ar îndrăzni Serbia şi Bulgaria. Iar, când s-ar ivi în adevăr un conflict, s-ar manifesta poate pe deplin urmările fatale ale acestei slăbiciuni.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro

image_pdfimage_print

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *