Reuniunea academică din Viena „România Jună”, care are de scop: ) perfecţionareareciprocă a membrilor săi pe teren literar – naţional, ) dezvoltarea şi alimentarea spiritului soţial, îşi alese în şedinţa din… noiemvrie biuroul său prin aclamaţiune unanimă. Sub pretest că unul din biurou (subsemnatul) se ţine de direcţia literară societăţii Junimea (Maiorescu), d-nul prezident ales declară că nu va putea şedea alături cu mine din cauză de divergenţă a principiilor. Repet că asta a fost pretestul, cauza adevărată a declaraţiunii d-sale nu merită de a fi adusă înaintea publicului. În urma acestei declarări prezidenţiale patru din membrii biuroului îşi dau demisiunea, nu doar fiindcă ar aparţinea sus – numitei direcţii literare, ci fiindcă, conform statutelor, trebuie să fii contra esclusivismului de idei. Societatea nu primeşte demisiunile celor patru membri, validează printr – asta de-a doua oară alegerea lor şi printr – asta incidentul odios s-a părut închis, rămâind ca la o a doua şedinţă să se aleagă prezidentul.
Intervalul dintre şedinţa primă şi a doua a fost acuma spaţiul în care s-a dezvoltat o activitate admirabilă în felul ei. Toate elementele pasive a Junimei române din Viena care cu anii nu se interesă de Societate, apoi contingentul proaspăt a studinţilor care vin din provinţie, cari nu cunosc decât imaginea celuia ce s-apropie de ei ca să-i influinţeze amândouă aceste părţi interesante a Junimei române din Viena au fost puse în mişcare deun anume Comitet format pe tăcute, ca să vie să voteze contra lui Slavici ş-a lui Eminescu, cari se ţin de şcoala lui Maiorescu.
Pentru sara şedinţei a doua Comitetul latent şi-au procurat din România jurnale umoristice şi serioase unde Maiorescu era stigmatizat ca persoană publică şi privată, pentru sara alegerei au fost inventate mici calomnii adhoc, aşa d.es. că Maiorescu ar fi delapidat averea Junimei, că a abuzat de încrederea ei şi că în urmă ar fi fugit din România cu familie cu tot – toate aceste mijloace foarte oneste, cum se vede, de-a influinţa părţile interesante ale Junimei pe cari le-am caracterizat mai sus.
Şedinţa se deschide şi alegerea biuroului din şedinţa trecută e contestată de partea interesantă, fără ca în şedinţa trecută să se fi dat vrun protest contra legalităţii ei. Biuroul, ştiind elementele cu cari are a face, îşi dă demisiunea, dezvoltând prin membrii săi ideile pe cari le credea raţionale în cazul de faţă. Iată – le grupate:
Societatea România Jună fiind întemeiată pe elementul stereotip a diferiţilor săi membri, pe acele atribute comune tuturor junilor români, nu ar fi oportun de-a ridica cestiunea divergenţelor d[intr ]e ei, fiindcă pe divergenţe nu se ‘ntemeiază niciodată osocietate omenească. Diverginţele sunt atât de multiple între individ şi individ încât o-ntemeiere pe ele l-ar sili pe fiecare de-a forma o societate pentru sine însuşi, ceea ce-i o contradicţiune.
Societatea având de scop perfecţionarea reciprocă pe terenul literar – naţional, aceasta prin espresiunile statutelor presupune o divergenţă între individe, căci dacă am avea fiecare din noi acelaşi cuprins sufletesc viaţa noastră ar fi repetarea aceleiaşi individualităţi în mai multe esemplare, iar nu o perfecţionare reciprocă, o adiţiune a aceluiaşi număr simplu, iar nu un complex. Apoi spiritul soţial nu se dezvoltă nici se alimentează prin esclusivism faţă cu ideile altuia, ci din contra ideile ce le – aduce fiecare de-a casă intră prin soţialitate într-un compromis organic, devine o unitate de ordine superioară. Astfel ar fi cu putinţă să se facă concesiuni reciproce şi ca să se găsească acea cale medie care, fără esclusivism, ar da fiecărui aerul cuviincios pentru dezvoltarea sa pe terenul mai sus amintit.
Ideile şi principiile a căror proces se propunea Societăţii a-l face (antiteza nominală Maiorescu şi Bărnuţ ) nefiind cunoscute părţii celei mai mari din tinerime, a blamape unele şi aplauda pe altele rămânea un fapt nesocotit. Afară de-aceea Societatea neavând îndreptăţirea de-a decide între vreuna din seriile de idei profesate în viaţa publică a românilor, prin asta e esclus şi dreptul de-a determina măsura românităţii şi a patriotismului după cum individul profesează una sau alta din ele. Fiind înşii în vârsta ideilor, măsura patriotismului nostru va fi dată de faptele pe cari vom avea ocaziunea de-a le împlini în viitor, iară nu de profesarea nimic costisitoare a unor idei pe care individul şi le – alege după plac.
Chiar în cazul când cei ce pun în discuţiune această cestie s-ar fi informat din scrierile numiţilor autori şi ar fi în stare de a-şi forma şi da opiniunea fără preocupare, totuşi scopul soţietăţii nu este acela de-a se amesteca în luptele militante ale publicului, ci acel scop determinat pregnant şi cu acurateţă de § al statutelor cuprinde în sine interese obiective comune tuturor membrilor, cari – i unesc fără privire la ceea ce crede fiecare subiectiv.
Că alegerea din şedinţa primă nu se poate contesta legal, fiind confirmată de Societate de două ori. Intenţiunea reală a statutelor a fost împlinită prin o duplă aclamaţiune mai unanimă, nici un protest n-a fost ridicat contra alegerei. Alegerea secretăfiind un drept iar nu o datorie, nimenea n-a putut fi silit de a-l esersa, mai ales fiindcă nici n-a contestat nimenea, în şedeţă sau nemijlocit după ea, aclamaţiunea.
) Cei ce contestă alegerea din şedinţa primă n-o fac din bună – credinţă, căci în realitate nu se îndoiesc despre legalitatea ei. D-nul Ioniţă Bumbac, ales în şedinţa primă de preşedinte nu prin vot secret ci prin aclamaţiune, a primit condiţionat prezidenţa pe care azi el şi cu ai săi o contestă. Toată acăţarea de formalitatea votului secret este numai o circumvenţiune conştie şi intenţioasă a legei, căci alegerea nu poate deveni ilegală prin aceea că Societatea în unanimitate renunţă la un drept al său.
Unitatea Societăţii este periclitată prin sulevarea unor asemenea cestiuni şi s-a adus de esemplu cazul analog al desfacerei Societăţii academice române din Viena prin despărţirea în două castre, de care una ridicase pe stindardul ci pe”Bariţ”, iar alta pe”Şaguna”.
Biuroul a desfăşurat prin membrii săi această apărare, a cerut susţinerea principiului de: nesulevare a diverginţei spirituale dintre junimea română şi, pentru a evita până şi prepusul că ambiţia personală poate [sau] ar putea fi motivul susţinerei cu consecuenţă a ideilor emise, şi-a dat demisiunea, deşi ar fi avut dreptul de-a nu recunoaşte contestarea şi puterea de a închide şedinţa.
Motivele ce s-a adus contra noastră se pot rezuma într-aceea că:
- a) nu suntem români buni, ci răi, asemenea chiar cum trădătorii de patrie şi de naţiune pot fi români de origine;
- b) că trebuie să fim sau proşti sau plătiţi de străini pentru a susţinea principiile ce le susţinem;
- c) că direcţiunea literară a Junimei (şcoala Maiorescu) nu merită decât ca să scuipe cineva în ea, şi Societatea să decidă ca scuipă în şcoala lui Maiorescu (ipsi [s]sima verba! ale d-lui Ioniţă Bumbac).
Abstragând de la cestiunea dacă idei emise cu bună credinţă pot fi tratate într-un mod brutal de oameni cari până azi nu pot să se fălească cu v-un merit, pentru de [a] avea dreptul ca să se esprime atât de vehement, să cercetăm numai cazul dacă subsemnatul, contra căruia au fost îndreptate loviturile, este într-adevăr cosmopolit, plătit de străini, prost şi dacă direcţiunea literară de care se ţine el merită a fi scuipată etc. etc.
Am susţinut întotdeauna că cestiunea consmopolitismului e una ce nu esistă. Să nu fim inventivi în cestiuni a căror înţeles ar fi greu de definit pentru fiecare din noi.Poate că ar esista cosmopolitism – dacă el ar fi posibil. Dar el e imposibil. Individul care are într-adevăr dorinţa de-a lucra pentru societate nu poate lucra pentru o omenire care nu esistă decât în părţile ei concrete – în naţionalităţi. Individul e osândit prin timp şi spaţiu de-a lucra pentru acea singură parte căreia el îi aparţine. În zadar ar încerca chiar de-a lucra deodată pentru toată omenirea, el e legat prin lanţuri nedesfăcute de grupa de oameni în care s-a născut. Nimic nu e mai cosmopolit decât matem [at ]ica pură d. es., şi cu toate astea omul de ştiinţă va fi silit să o scrie într-o limbă oarecare şi prin acest mediu de comunicare ea devine întâi şi ‘ntâi proprietatea unui grup de oameni, a unei naţionalităţi, şi acea naţionalitate priveşte pe omul de ştiinţă de al său ori cât teoriile lui ar putea să aparţină omenirii întregi.
Cosmopolitismul e o simulaţiune şi nimic alta, el n-a fost niciodată un adevăr. Străinii care au interese personale în Ţara Românească de es. vor simula totdeauna cosmopolitismul, pentru că declarându-şi adevăratele lor simţiri, ar putea să pericliteze interesele lor individuale. State slabe, cum era Germania în secolul al XVIII, vor simula cosmopolitismul, pentru a denigra tendinţele naţionaliste a inamicilor lor tari. C-un cuvânt: Cosmopolitismul nu esistă decât ca simulaţiune, ca făţarnicie. El mai e pretestul pentru lenea şi indiferentismul celor cari nu cunosc un alt scop în lume decât acela de a trăi bine. A acuza însă de cosmopolitism oameni cari se interesă de toate cestiunile vitale ale naţiunii noastre, oameni cari lucrează pe când alţii numai vorbesc, este sau un semn de rea – credinţă sau unul de primitivitate.
Maiorescu este încă tânăr şi finitul * unei însemnate vieţi [iese] târziu la lumină.
Principiul fundamental al tuturor lucrărilor d-lui Maiorescu este după cât ştim noinaţionalitatea în marginele adevărului. Mai concret: Ceea ce-i neadevărat nu devine adevărat prin împrejurarea că-i naţional, ceea ce-i injust nu devine just prin aceea că-i naţional, ceea ce-i urât nu devine frumos prin aceea că-i naţional; ceea ce-i rău nu devine bun prin aceea că-i naţional.
Esemple ) Norma limbei scrise trebuie să fie cea care esistă obiectiv şi în realitate în gura poporului de jos şi a societăţii mai fine, iară nu fantaziile mai mult sau mai puţin ingenioase ale filologilor noştri. Aşadar adevăr obiectiv şi nu arbitraritate subiectivă. În acest proces de a stabili o normă pentru limba scrisă trebuie luate în considerare şi acele influinţe istorice cari-au resistat tendinţei de espulsiune şi s-au conservat în limba vie.
Principii fundamentale din dreptul public al lui Barnuţiu sunt injuste din punctul de vedere al jurisdicţiunii moderne. Ele nu devin juste prin aceea că au fost profesate de un naţionalist mare, ale cărui merite pe alt teren nu i-a venit nimărui în minte de-a le contesta.
Poezii urâte (Dongescu *, Bota, Grădişteanu, Macedonski, Costiescu, Adrian ş.a) nu devin frumoase prin aceea că-s naţionale. Avem atâtea modele nobile în poeţii mai vechi şi mai ales în neîntrecuta poezie poporală, încât suficienţa cu care sunt privite asemenea anomalii literare te împle de o spaimă lesne de justificat
În fine fapta rea ori greşită nu devine bună prin aceea că a fost comisă de unnaţionalist sau în numele naţiunii, ci este şi rămâne.
Limba noastră, cum ea esistă obiectiv, toată lumea o va recunoaşte de frumoasă şi dulce (V. Scherr, Allg[emeine] Litteraturgeschichte). Dreptul, întrucât e scris la noi în consonanţă cu adevăruri recunoscute, este valabil pentru toată lumea, poezia noastră poporală şi artistică întrucât e frumoasă e frumoasă pentru toată lumea, în fine binele obiectiv din noi ni-l recunoaşte asemenea oricare om de bună – credinţă
Cumcă din acest principiu fundamental s-au tras apoi cu intenţiune concluziunifalse nu trebuie s-o mai pomenim, căci altfel publicul n-ar fi până azi în eroare în privinţa adevărului. Tocmai în concluziuni false şi imposibile, în răsuciri a vorbelor, în mistificare, c-un cuvânt în rea – credinţă consistă gloria celor mai mulţi dintre contrarii lui Maiorescu, căci într-astă privinţă suntem în genere foarte inventivi. Aşa, s-a zis că cere egala îndreptăţire a jidanilor (fiind justă). Dar nu-i adevărat c-a cerut-o, cum nu-i adevărat că o asemenea faptă e justă. Nu poate fi just de-a lăsa mâna liberă asupra populaţiunei întregi unor oameni cărora religiunea lor (Talmudul) le ordonă de-a urî şi înşela pe creştini. Învoit n-a fost numai cu modurile de dezlegare a cestiunii izraelite.
S-a zis că e francmason şi prin asta cosmopolit. De este, noi nu ştim, dar posito că este: nu este adevărat că masonismul esclude naţionalismul. Unii din cei mai influenţi membri ai partidei roşii (care trece de eminamente naţionalistă ) au fost şi sunt francmasoni. În Ungaria de es. vom găsi un mare naţionalist în marele maiestru al francmasonilor (D. Pulszky ).
Celelalte nimicuri cîte se susţin despre viaţa sa ca om privat sunt meschine şi demne numai de cei ce le lăţesc. E acuzat că nu-şi vizitează prelegerile în curs de luni, când cei ce-l acuză nu le vizitează cu anii. Regula este: că tot ce e permis generalităţii oamenilor din România liberă, toate ce ei fac nepedepsiţi şi necontrolaţi, toate, comise de M[aiorescu ], iau dimensiuni gigantice şi sunt taxate de crime
Cumcă în România liberă esistă episcopi atei, cari ‘şi ţin metrese, e un făpt ce nu uimeşte pe nimeni, dar că d. Maiorescu, în locul lipsei absolute de religiune pozitivă, cearcă a pune principii filozofice morale pentru a aşeza stavilă unei necredinţe oarbe şi <a> imoralităţii născute din ea, asta este o crimă.
Dacă direcţia literară către care am onoarea a mă alătura ar profesa cosmopolitismul ar trebui ca tot ce-am scris şi vorbit cu să fie scris şi vorbit în sens cosmopolit. Am scris puţin şi tocmai de-aceea rog de iertare pe cititor dacă-i dau osteneala de-a se familiariza cu scrierile a căror cuprins mi-au adus numirea de cosmopolit.
În articolul „Ecuilibrul”, publicat m Federaţiunea (no. şi – mai ), am susţinut autonomia Transilvaniei, fărâmarea dualismului, a unei forme ce contrazice naturei obiective a monarhiei, dreptul ce-l are fiece popor de – a – şi determina voinţa prin legi şi de-a avea un propriu organ pentru formularea acestor voinţe, o legislatură. Acest articol a dat însă procurorului public din Pesta de-a mă cita la judecătoria de instrucţiune.
Tot în acea lună am publicat un articol asupra conchemării unui congres, care se sfârşeşte în modul următor:”în caz dacă opiniunea publică şi popoarele Austriei ar cere schimbarea sistemei constituţionale de azi (a dualismului) [] românii, spre a fi factori eminamente activi întru formarea imperiului, să provoace conchemarea unui congres general al lor, care să decidă atitudinea naţiunii româneşti faţă cu situaţiunea cea nouă ce împrejurările para i-o impune imperiului. ) Congresul să se declare solidar cu naţiunile ce urmăresc aceleaşi interese ca şi cea română. ) Congresul să-şi aleagă reprezantanţa <a> sa, care va comunica tronului voinţa naţiunii româneşti, cerând a ei satisfacere. – Apariţiunea acestui articol a fost anunţată printr-un telegram din Pesta în „Noua Presă liberă”
Când am scris primele linii în privinţa serbărei de la Putna (V. Convorbiri an. IV/ no. ) am spus că frecările din viaţa politică şi spirituală la români nu-şi au cauza lor pe atâta în interese personale (precum o susţin unii), ci mai mult în<tre > profunda scisiune dintre direcţiunile pe cari au apucat unii pe de-o parte, alţii pe de alta; că pentru a nu se perpetua, moşteni şi mări acest rău, generaţiunea tânără are trebuinţă de o singură direcţiune spirituală şi că încercarea de-a organiza viaţa viitorului va putea fi făcută de către junimea română cu ocaziunea foarte nimerită a serbărei de la Putna.
În epistola deschisă către d-nul Dumitru Brătianu (Vezi Românul din august ) ce-am trimis-o împreună cu fratele Dan în numele comitetului central am spus cumcă în munca generaţiunilor trecute – care-au pus fundamentele largi şi nobil intenţionate a edificiului naţional – în acea muncă este deja cuprinsă toată ideea activităţii noastre din generaţiunea jună, că numai în continuitate cu lucrările trecutului, în prourmarea consecuentă a celor bine începute consistă misiunea generaţiunii viitoare. Oamenii cari au început regenerarea naţională ne-au dat ideea întregului ce noi avem a o realiza.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1870 – 1877
ALBINA, FAMILIA, FEDERATIUNEA, CONVORBIRI LITERARE, CURIERUL DE IASI
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Pag. 293
