Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info
E atît de uimitoare ştirea despre demisiunea întemeietorului Imperiului germanic, e atît de mare omul şi evenimentele legate de numele său, încît citim de două şi trei ori cu atenţie telegramele sosite din Berlin şi din Londra pentru a ne încredinţa dacă într-adevăr aşa este, dacă într-adevăr principele de Bismarck este acela care, pentru o majoritate de două voturi într-o cestiune de minimă importanţă, depune din mînile sale conducerea unui popor de aproape cincizeci de milioane, a unui popor care şi-a făurit soarta prin războaie de un succes arareori pomenit în istorie şi care încearcă a cîştiga o necontestată supremaţie în conducerea afacerilor globului nostru.
Într-adevăr mică e cauza invocată pentru retragere şi prea amănunţit e descrisă pentru a fi cea adevărată. El şi-a dat oficial demisia în urma unui vot al Consiliului Federal asupra unei cestiuni a timbrelor; în Consiliul, compus din reprezentanţii statelor germane, discutîndu-se legea aceasta, s-au ivit un dezacord între membri asupra impozitului timbrului la plata mandatelor poştale şi s-a respins cu o majoritate de 30 voturi contra a 28. Cele 30 de voturi nu reprezentau decît o populaţie [de] 7 şi jumătate milioane, pe cînd minoritatea reprezenta o populaţie de 30 milioane; 16 voturi ale statelor mici erau în mînile a doi membri ai Consiliului. În urma unui asemenea incident marele Cancelar îşi dă demisia, zicînd că nu poate susţinea votul majorităţii îndreptat contra Prusiei, Bavariei şi Saxoniei.
Un principiu cată să stabilim din capul locului: „cu cît mai mică cauza invocată cu atît mai serioasă demisia”, căci, dacă ar fi fost o cestiune mare în discuţie, demisia ar fi fost un ultim şi escelent mijloc de presiune, dar, faţă cu o cestiune atît de neînsemnată, ea apare, în toată seriozitatea ei, izolată cu totul de cauza invocată. E prea adevărat că împăratul german a răspuns prin cuvîntul „niciodată!” la cererea principelui de a i se primi dimisia, e asemenea adevărat că principele, deşi şi-a reînnoit cererea, bazînd-o pe zdruncinarea sănătăţii sale, totuşi împăratul nu se va putea lipsi de sprijinul puternic al cancelarului său, încît din capul locului cată să apreţiem cu rezervă evenimentul acesta; însă, făcînd cu totul abstracţie de la realizarea dubioasă a retragerii dorite de marele concelar, voinţa sa, esprimată şi repeţită pîn- acum în două rînduri în mod formal şi oficial, ne dovedeşte că evenimente grave cată s-o fi motivat.
Deşi nu ne simţim în stare a dezvăli adevăratele cauze ale acestei demisii, totuşi o enumerare pur şi simplu a evenimentelor ce se petrec paralel cu acesta ne va da de nu cheia, cel puţin mai multe elemente de înţelegere a faptului şi ne-ar face să întrevedem şi urmările unei eventuale persistări a cancelarului în hotărîrea de a se retrage.
Fost-au demisia aceasta cauzată prin neînţelegeri ulterioare în afacerile interne ale împărăţiei sau trebuie s-o căutăm în alte întîmplări cu cari să poată avea vreo conexitate – iată întrebarea. Demn de recunoscut rămîne în toată mişcarea aceasta că trei deja din actorii de căpetenie ai Tractatului de la Berlin s-au retras de pe scena politică şi al patrulea, cel mai însemnat, e pe calea de a se retrage; acest din urmă e însuşi principele de Bismarck, preşedintele Congresului, ceilalţi trei sînt contele Andrassy, care se adaptase cu totul colegului său, lordul Beaconsfield, care patrona alianţa austro-germană aşa de mult încît existau indicii că voieşte a se asocia la ea ca al treilea, şi în fine d. de Waddington, ministrul de esterne al Franţei.
Ne aducem aminte că opoziţiunea din Anglia a combătut politica lordului Beaconsfield ca prea aventuroasă, zicînd că, împărăţia engleză fiind destul de mare, printr-un amestec direct în politica esterioară a altor popoare şi-ar îngreuia poziţia şi i s-ar crea complicaţiuni esterioare cari, neevitîndu-se, ar putea degenera în întreprinderi şi infructuoase şi păgubitoare intereselor şi prestigiului regatului. Lord Derby, purtătorul unui vechi şi ilustru nume englez, om cu averi nenumărate şi c-o influenţă politică adecuată şi cu numele său istoric şi cu averea sa, unul din conservatorii cei mai pronunţati, s-au despărţit de mult încă de ministeriul Beaconsfield şi, prin aceasta, nu puţin au contribuit la întărirea opoziţiei ce o făcea deja cu atîta învierşunare partidul whigs. Au dispărut dar de la cîrma statelor respective contele Andrassy, lord Beaconsfield, d. de Waddington, şi principele de Bismarck încearcă asemenea a se retrage.
Nu ştim dacă alegerile din Anglia şi perspectiva unui minister Gladstone n-o fi paralizînd planurile ce concepuse principele Bismarck în interesul patriei sale, pe lîngă împrotivirea ce el o întîmpinase deja din partea împăratului, şi dacă aceste alegeri nu vor fi contribuit şi ele la rezoluţiunea sa.
Nu putem decît a pune aceste întrebări sub toată rezerva şi aşteptăm ca amănunte mai pozitive să ne lumineze pînă la ce grad bănuielele noastre pot fi întemeiate. Oricum de pe acum încă putem conchide că alegerile din Anglia erau deja îndeajuns de însemnate pentru a produce nu numai senzaţiune, ci o prefacere generală în politica diverselor state şi în constelaţiunea alianţelor. Cu cît mai mult s-ar produce o asemenea dislocare de alianţe prin retragerea cancelariului?
Această problemă atît de grea se-nţelege că nu se poate slei prin indicaţiuni repezi ca cele de faţă şi cari se impun primei vederi. Ceea ce în Europa mişcă adînc se reflectă şi în senzitivele europene, statele Răsăritului, prin curioase manifestaţiuni. E ştiut că, întru cît politica partidului whigs s-au delineat în publicistică şi discursuri, ea nu este diametral opusă tendenţelor din Peninsula Balcanică precum era aceea a lordului Beaconsfield. În momentul deci în care se răspîndiră primele ştiri despre victoria liberalilor, din Constantinopol firul telegrafic ne anunţă încurînda schimbare a cabinetului şi sancţionarea cesiunii de teritoriu cătră Muntenegru, din Sofia ni se vesti numirea unui cabinet în care găsim pe d. Karavelof şi pe alţi patrioţi bulgari de-o nuanţă panslavistă, iar la noi se fac combinaţiuni cari, prin fantasticitatea lor, sînt menite a avea o viaţă scurtă. Românul nostru, la care, spre norocul lui şi necazul lumii, tot prevalează bunul-simţ şi gustul de satiră, ascultă cu cunoscuta lui nepăsare tot ce i se povesteşte ş-apoi încheie: „Toate ca toate, dar toţi cancelarii ăilalţi au căzut de la putere, numai doi au mai rămas: Gorciacof şi… Brătianu!”
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
17 februarie – 31 decembrie 1880
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XI