Mihai Eminescu

Era lesne de prevăzut că acel compromis din Senat, ce formează astăzi puntul de purcedere al multor articole politice în ziarul „Presa” să fie o ocazie binevenită pentru organele radicale de-a se bucura de închipuita dezbinare în partidul conservator şi de-a ironiza slăbirea acestuia.

Noi din parte-ne credem că o furtună de hârtie nu e în stare nicicând să risipească convingeri bine formate şi unitatea aceea care se naşte din comunitate de interese şi de vederi. De aceea, oricât de mare ar fi bucuria „Românului”, ştim că ea nu e deloc justificată şi cel puţin nu ne atinge pe noi, cară de la-nceput şi până acuma am rămas consecuenţi, descoperind pas cu pas minciuna şi duplicitatea politicei radicale şi neamăgindu-ne prin nici una din apucăturile partidului radical.

Limpede şi în mod neândoios a dovedit d. Maiorescu în Cameră că ministrul nostru de externe ştia despre pretenţiile Rusiei asupra Basarabiei şi cu toate astea n-a spus Camerei nimic, şi cu toate astea a dus armata peste Dunăre, ca să se lupte în interesul celora cari aveau să ne sfâşie ţara.

Şi când ţineam seamă de ştirile ce ne veneau din ziare străine, din Rusia chiar, în privinţa aceasta, eram numiţi calomniatori; şi când ne rugam lui Dumnezeu să facă a trece păharul acesta de dinaintea noastră şi a nu ne împlini ceea ce vedeam apropiindu-se ca fatalitatea, în [ale] cărei unde pluteau cu mulţumire roşii, atunci eram acuzaţi că vorbim rău de partidul fanarioţilor şi de nobilul său aliat.

De aceea era evident că oricât de identice ar fi îndealtmintrelea principiile fundamentale ale partidului conservator, numească-se el dreapta, numească-se centru, nu ne-am putut asocia la darea unui bil de indemnitate pentru actele acestui ministeriu care-a făcut atât de bine trebile Rusiei şi atât de rău pe-ale României.

Ceea ce e mai hazliu însă e desigur ştirea ce-o comunică „Românul” cititorilor săi cumcă „Timpul”, zi „Timpul”, a devenit socialist. Pentru că arătăm cum ţăranul nostru, fie proprietar mare, fie mic, e singurul producător real în această ţară şi cum din spinarea acestui ţăran se nutresc toţi paraziţii liberali, impuindu-i statului netrebnicia lor intelectuală şi morală, de aceea noi am devenit socialişti, ba, mai mult, comunişti şi nihilişti.

Dacă arătăm că prin calamităţi economice ţăranul, care e proprietar şi producător, dă îndărăt şi se stinge prin greutatea birurilor, că fiecare număr din „Monitor” cuprinde liste lungi de dări comunale, judeţene etc. cari-n ultima linie se plătesc din punga ţăranului pentru a întreţine o administraţie hoţească, atunci noi … sântem socialişti, se-nţelege. Şi dacă vom spune că populaţiile noastre orăşeneşti au pierdut- prin importarea mărfurilor străine de tot soiul- pânea zilnic[ă] şi sânt reduse parte la proletariat, parte la precupeţirea băuturilor spirtoase şi a obiectelor de consumaţie zilnică, adecă trăiesc din scumpirea artificială a acestor obiecte, atunci „Românul” va zice că suntem socialişti.

Tot atât de nepotrivită e citarea în această privire a unui alt articol din „Timpul”.

Despre articolul întitulat Mişcările din Rusia n-avem decât a repeta că este o corespondenţă din „Journal des debats”, ziar, care în orice caz numai socialist nu e. E de sine înţeles că, oricât de criminale ar fi mişcările din Rusia, noi nici le combatem, nici le aprobăm. Împărăţia vecină s-a izolat atât de mult de restul lumii încât mişcările dinlăuntrul ei nu înrâuresc întru nimic spiritul public al Europei şi sânt afaceri curat ruseşti. Pentru străinătate ele au valoare numai întru cât împiedecă sau înaintează scopurile guvernului rusesc şi poate că acest din urmă, ocupat îndestul înlăuntrul ţării sale, va exercita un amestec mai puţin simţitor în afacerile altora în afară. Interesul ce-l au ziarele străine- putem zice toată presa europeană- pentru acele mişcări e cu totul identic cu al nostru şi nu priveşte decât influenţa pe care ele ar putea-o avea asupra politicei esterne a Rusiei. Asta-i destul de lămurit pentru a arăta deplina noastră neinteresare, fie în afirmativ, fie în negativ, pentru mişcările dintr-o ţară care am dori să ne inspire pe de-a pururea tot atât interes pre cât ne inspiră Afganistanul de ex., chiar dac-am trebui să renunţăm la onoarea de-a vedea pe d. Slăniceanu ministru plenipotenţiar la Curtea din Cabul.

Nu ştim pentru a câta oară cată să repetăm că reflecţiunile noastre nu le mai facem „Românului” îndeosebi.

Acest ziar a minţit de atâtea ori pe socoteala noastră, când cu bandele de secui, când cu dezminţirile în privinţa banilor de hârtie şi în cestiunea Basarabiei, cari toate s-au dovedit din parte-i ca nevrednice apucături, încât noi faţă cu ziarul fanariot nu mai suntem în poziţie de apărare. Suntem prea sus pentru ca să ne poată atinge. Am spus totdeuna adevărul şi nu ne-am înjosit a întrebuinţa apucăturile coţcăreşti ale foilor fanariote. Deplângem că generaţia de astăzi ne dă ocazie de a spune atâtea adevăruri dureroase şi că mai ales partidul aşa-numit liberal ne impune, prin netrebnicia sa intelectuală şi morală, datoria sfântă de a-l contesta zi cu zi. Dar dacă poziţia noastră prin apărarea fără încunjur a adevărului devine grea din cauza alianţei naturale a celor mărginiţi şi a celor răi contra noastră, de pe altă parte calomnia şi minciuna nu ne pot atinge. Săgeţile neputincioase ale progeniturei importate a Fanarului se frâng fără putere de pavăza noastră. Statornici şi consecuenţi de la început, nimeni nu ne poate arăta o singură deviare din calea ce ne-am prescris-o.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 noiembrie 1877 – 15 februarie 1880
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Vol X

Mihai-Eminescu.Ro