În fine precedentul e creat.
Tribunalul de Ilfov secţia I s-a pronunţat asupra cestiunii competenţei în procesul Ciurcu. Prezidentul d. Costescu şi judecătorul d. Carp au respins declinarea de competenţă şi a ordonat examenul de fond; singur d. A. Eustatiu a fost, din contra, de părere a se admite escepţiunea de incompetenţă.
Ştim că românii au libertatea de a gândi, a vorbi, a scrie, a tipări orice doresc; libertate garantată prin Constituţie. Pentru ceea ce gândim şi credem, pentru ceea ce zicem nu ne – aşteaptă rugul inchiziţiei, pentru ceea ce tipărim nu ne-aşteaptă revocare cu de-a sila, cum i s-a impus lui Galilei.
Se poate oare pretinde că o aserţiune tipărită cauzează cuiva o pagubă materială legitimă?
Daca aserţiunea e adevărată, adevărul n-are, nu poate avea pedeapsă, nici poate cu drept cuvânt să păgubească pe cineva. Când o aserţiune adevărată aduce cuiva pagubă, acela merită s-o aibă, activitatea aceluia e atunci desigur nelegitimă, reprobată fie de legile pozitive, fie de morală, şi nu vedem cum un adevăr, de orice fel ar fi şi orice materie ar privi, poate fi întâmpinat de cereri de despăgubire sau de pedeapsă.
Dar aserţiunea e calomnioasă? Atunci cel atins poate cere despăgubire. Ceea ce susţinem însă este că, în materie de presă, nu are tribunalul dreptul de-a caracteriza o aserţiune, nu are dreptul de a cerceta dacă ea este adevărată, deci exemptă de penalitate sau calomnioasă, deci meritând penalitate şi dând loc la despăgubiri.
Acţiunea penală e aci cea de căpetenie; de la hotărârea ei atârnă accesoriul despăgubirii. Până a nu se decide dacă aserţiunea este sau nu o calomnie, până a nu se caracteriza ca atare, nu poate fi vorba de accesoriu, pentru că, pe cât timp o sentenţă nu s-a dat – şi numai juraţii o pot da – există prezumpţiunea că aserţiunea încriminată e adevărată. Adevărul neavând pedeapsă, nu poate cauza daune legitime.
Nu ni se vorbească de cazuri analoge, de crime ce se judecă de juraţi şi cari dau loc la cereri de despăgubire înaintea tribunalului. Acele crime sunt fapte constante sau constatate. O aserţiune însă, pentru a deveni calomnioasă, trebuie declarată ca atare de către cel ce se cuvine şi aceasta nu se poate face decât adresând juraţilor întrebarea dacă aserţiunea merită sau nu numele de calomnie. Tribunalul nu poate prejudeca. Precum nu poate declara de criminal pe cel ce n-a fost încă judecat de juraţi, tot astfel nu poate numi calomnioasă o aserţiune care n-a fost numită astfel prin o sentenţă a juraţilor.
Precum pentru prevenit, înainte de-a fi condamnat, există prezumpţiunea că e nevinovat, tot astfel pentru orice aserţiune tipărită există presupunerea că e adevărată, deci nevinovată, înainte de-a se statua contrariul de judecătorii ei fireşti.
Tribunalul ar fi competent numai într-un caz şi acesta este: ca o aserţiune adevărată să poată cauza o pagubă legitimă cuiva şi să poată trage după sine o cerere de despăgubire, asemenea legitimă. Dar aceasta e inimaginabil. Căci dacă aserţiunea e adevărată, paguba nu poate fi legitimă şi nici cererea de despăgubire; dacă nu-i adevărată, e o calomnie, dar caracterul de calomnie nu i-l pot atribui decât juraţii.
Insistăm atât de mult asupra acestui punct pentru că precedentul poate avea urmări incalculabile. Orice aserţiune, orice apreciaţie scrisă sau tipărită poate cauza pagube cuiva. Dar un zugrav nu are talent, îşi espune tablourile ş-o constatăm aceasta prin critică tipărită? Proces de despăgubire. Nu-şi poate desface tablourile; l-am discreditat. Dar o cântăreaţă n-are glas şi o arătăm aceasta? Proces de despăgubire; nu se poate angaja; am discreditat-o. Dar o bancă angajează banii clienţilor ei în afaceri problematice ori hazardate; o descoperim? Despăgubire, căci nu mai poate face treburi. Şi aşa in infinitum. Ca să arătăm ce puţin temeinică e o asemenea interpretare, vom cita un caz anecdotic din Grecia. Un cleft care pretindea a fi comis acte eroice în războiul Independenţei a cerut pensie de la Cameră. Camera ar fi fost dispusă de-a i-o vota dacă o gazetă nu s-ar fi ridicat contra. L-a discreditat. Acesta a adresat tribunalului o cerere de despăgubire. dacă gazetarul nu scria, pensia era să se voteze; prin aserţiunea însă că n-o merită cleftul a fost păgubit. Nu ştim ce va fi decis tribunalul; ştim însă că cleftul i-a tras gazetarului o bătaie. Precum se vede cazul e tragic.
Nu trebuie să uităm înainte de toate că regimul libertăţii presei este o derogare de la dreptul comun. Presa poate comite tot soiul de delicte cari, dacă nu s-ar fi făptuit pe hârtie şi prin tipar, ar fi de competenţa tribunalelor ordinare. Calomnie şi injurie prin viu grai se judecă de tribunal; calomnie şi injurie prin presă – de juraţi. Pagubele ce rezultă din delicte ordinare se judecă de tribunalele ordinare; pagubele de pe urma delictelor de presă – de juraţi. Constituţia franceză, care prescrie anume aceasta, nu e decât consecuentă cu sine însăşi; ea trage numai în scris o concluzie care se ‘nţelege de sine şi care rezultă în mod firesc din chiar principiul libertăţii presei.
Daca Constituţia noastră nu se esprimă tot astfel nu trebuie să uităm că nu intenţia legiuitorului nostru a fost de a sustrage presa de sub judecătorii ei naturali, ci că, deprinşi a copia cum suntem, am copiat textul belgian. Textul l-am copiat; controversa eventuală, intenţiile eventuale, mai mult sau mai puţin probabile, ale legiuitorului belgian nici n-au trecut prin mintea legiuitorului nostru, precum n-a gândit în acel moment la opinia respectivă a împăratului Chinei.
Repetăm încă o dată: nu vorbim aci ca amici ai libertăţii absolute de presă. Sunt poate lucruri pe cari noi înşine am voi să le vedem respectate şi a căror cruntă batjocorire, cu părere de rău, am văzut-o recompensată cu Bene-merenti. Nu amici ai presei; dar datori suntem a menţine înţelesul pe care Constituţia ‘l are. Dar ne convine această libertate, dar nu ne convine – nu aceasta e în cestiune. Pe cât timp Constituţiunea zice aşa şi nu altfel, pe cât timp judecata asupra cuvântului tipărit în anume condiţii aparţine juraţilor nu putem admite nici din cauză de oportunitate, nici prin esplicaţiuni subtile competenţa altor judecători.
Dar – se zice – presa noastră abuzează; ea nu se mulţumeşte numai cu combaterea personalităţii publice, atinge viaţa privată a oamenilor. O, n-o face în măsura în care s-ar cuveni.
Într-o societate onestă, viaţa oamenilor, în genere, trebuie să fie astfel încât casa lor să poată fi de sticlă. Când s-ar şti din ce cuiburi de pupăză iese multe din ilustraţiunile politice, ele n-ar mai fi ilustraţiuni. Licenţa presei, orice s-ar zice, nu e decât urmarea firească a licenţei de moravuri publice şi private. Într-o ţară în care trădarea se decorează, afacerile Warszawsky se bucură de impunitate, reputaţia de-a fi vicios şi desfrânat nu închide cuiva nici o uşă, la orice palat ar fi, presa nu poate fi decât cum este. A-i închide gura prin asemenea măsuri ar fi numai a înainta ipocrizia, a arunca un văl de ochii lumii asupra putrejunii sociale.
E prea adevărat că am văzut şi nume oneste târâte în noroi pe când desfrâul trecea cu ochi bisericoşi, mascând sub aparenţe ipocrite mlaştina inimei. Dar aceasta s-a întâmplat mai rar şi, dacă s-a întâmplat, o mărturisim, oamenii oneşti din această ţară au un defect fundamental, apatia, care se răzbună asupra lor.
Demult oamenii de bine ar fi trebuit să formeze o ligă de regenerare naţională, demult ar fi trebuit să se opuie licenţei în toate: fie aceea în familie, fie ‘n biserică, fie ‘n societate, fie ‘n presă. Dar, cu o nepăsare care adeseori se numeşte lipsă de prejudiţii, ei au îngăduit ca fundamentele morale ale vieţii noastre, ca bunurile ideale ale poporului lor să fie surpate şi măcinate de demagogie şi nu e decât firesc ca, în urma caosului intelectual, în urma surpărei oricărei autorităţi de origine umană sau dumnezeească, să urmeze caosul de moravuri, desfrâul, cinismul. Naturile oneste sufăr şi ele, dar nu sufăr prin ceea ce fac, ci prin ceea ce-a omis a face.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1882-1883, 1888-1889
„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989