Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info
Foile noastre oficioase au încercat a reduce importanţa vizitei contelui Andrassy la aceea a unui simplu act de curtenie. E lesne a zice că misiuni importante şi delicate se feresc de ostentaţiune; dar fără însemnătate politică iar nu poate fi vizita în cestiune. M.S. împăratul l-a chemat pe conte la Mişcolţ, ca să refere asupra rezultatului vizitei. Esplicarea ei cea mai plauzibilă ni se pare a fi cea dată de „Pesther Lloyd” într-un articol, reprodus de noi mai alaltăieri şi în care, între altele, se zice:
Înţelegem pe deplin de ce politica perfecţiei neutralităţi a României faţă cu Austro-Ungaria şi cu Rusia numără cei mai mulţi aderenţi în regat şi e, lăudată pururea în Camere ca adevăratul panaceu al viitorului României. E politica cea mai comodă care cere o mai mică sumă de idei politice de sine stătătoare, cea mai plauzibilă, cea mai lesne de înţeles de toţi.
Afară de asta ea mai lasă loc şi pentru rezervaţiunea mentală că, în momentul pericolului, tot te mai poţi arunca în braţele celui mai puternic sau celui care oferă mai mult. Dar acest calcul se ‘ntemeiază numai pe ipoteza unei încordări între Austro-Ungaria şi Rusia, care poate exista, dar nu trebuie să existe în mod necesar. Dacă Rusia şi Austro-Ungaria ar fi dispuse de- a se înţelege asupra unei împărţeli a României neutrale, garanţia în contra împărţelii reale ar sta poate în Tractatul de la Berlin, în dreptul public european, pretutindenea, numai în neutralitatea României nu. Dacă e vorba de a se afla o garanţie a integrităţii teritoriului României în politica proprie a regatului atunci ea ar consista nu în neutralitate, ci mai cu seamă în alipirea făţişă de-o monarhie sau de cealaltă, de Rusia sau de Austro-Ungaria, căci numai alipirea scade pericolele unei înţelegeri pe deasupra corpului şi existenţei României, când ea nu oferă nimic nici unuia din vecinii ei, ci caută a ţinea în eşec pe unul prin celălalt.
Dacă s-ar fi recunoscut acestea în România, conform cu situaţia reală a lucrurilor, relaţiile cu Austro-Ungaria s-ar fi pus demult pe-o bază mai solidă şi mai sănătoasă. Căci, din punctul de vedere al intereselor române, alegerea între Rusia şi Austro- Ungaria nu poate fi dubioasă. Austro-Ungaria nu ameninţă nici dezvoltarea naţională, nici cea politică, nici cea liberală a României. S-a făcut modă în presa română de-a vorbi despre siluirea elementului român din Transilvania, despre terorismul naţiunii maghiare. Provocăm însă presa română de-a face paralele cu Basarabia. Se va vedea atunci dacă poate fi vorba de deznaţionalizare în Transilvania, unde românii se ‘ntăresc pe zi ce merge, sau în provinţia mărginaşă rusească, unde şcoalele lor se rusifică, unde preoţi şi mireni sunt traşi cu toţii pe acelaşi calapod rusesc. Maghiarismul nu e propagandist, slavismul da. Şi dacă în Ungaria am şi voi să facem propagandă, am începe-o oriunde mai ‘nainte de-a o începe la români, în cari nu putem ignora pe aliatul în contra inamicului comun panslavist.
Politica neutralităţii este în adevăr nu numai plauzibilă, ci tradiţională pentru români.
Solidaritatea de interese pe care se întemeiază atât de mult foaia din Pesta nu va ajunge a se fixa ca convingere nestrămutată în spiritul public pe cât timp conaţionalii noştri de peste Carpaţi vor fi trataţi în mod escepţional şi după legi escepţionale.
Ziarul din Pesta ne provoacă să facem o paralelă între românii din Ungaria şi cei din Rusia. Această paralelă e lesne de făcut.
Românii din Rusia stau numeric în raport cu populaţiunea monarhiei ruseşti ca o jumătate de milion la optzeci de milioane, ca 1: 160; românii din Ungaria stau însă ca 1:6, ba faţă cu maghiarii (trei milioane către patru şi jumătate milioane) ca 2: 3.
Dacă, aproape egali la număr cu maghiarii, ei rezistă cu mai mult succes curentului guvernamental de deznaţionalizare nu e un semn că ungurii nu vor, ci că nu pot să-i maghiarizeze.
Voinţa există.
Această voinţă se sfărâmă de o alta tot atât de puternică, dar nu e mai puţin adevărat că ea există şi e un izvor nesecat de vexaţiuni zilnice.
Ba se introduce cu sila în şcoli ca obiect obligatoriu limba maghiară, vorbită abia de a treia parte a populaţiei regatului, grea, radical străină de limbele celorlalte naţionalităţi, răpind tinerimii timpul pentru studii mai necesare şi mai spornice decât dresarea c-un idiom pentru a cărui învăţare se cer zece ani; ba, mai în urmă, vin alţii să impuie această limbă până şi ca limbă de propunere în şcoale.
Ori chinezeşte, ori ungureşte este mai acelaş lucru. Pentru populaţiile ario – europee ale Ungariei limba ungurească e fără îndoială egal de străină, prin organismul ei, cu cea chineză. Aceasta n-o spunem din duşmănie contra maghiarilor, ci pentru că ne-am convins după o sumă de fenomene că studiul acestei limbi formează o piedică însemnată pentru dezvoltarea intelectuală a populaţiunilor de dincolo de munţi. Pe români [î]i mărgineşte, [î]i coboară cu câteva grade mai jos pe scara fiinţelor organice.
În faţa acestor împrejurări e greu a se admite că înclinări politice pentru Ungaria îndeosebi ar putea deveni vreodată populare la noi.
Când contele Andrassy a vorbit de insula romanică împresurată de valurile oceanului slav n-a gândit, nici a putut gândi numai la statul politic al regelui Carol, unde deasupra insulei s-a cocoţat o mână de grecotei şi de bulgăroi maloneşti cari formează un ciudat epizod în istoria noastră.
A gândit desigur la espresia etnologică, la poporul românesc astfel precum se află. aci şi pretutindenea acelaşi, şi care la un loc formează insula etnică de care e vorba. Greco – bulgarii, fie asiguraţi ungurii, ar fi cu ruşii ruşi, cu maghiarii maghiari, cu nemţii nemţi; s-ar da după păr numai să le meargă bine.
Când e vorba de-o luptă cu efect în contra panslavismului, interes comun maghiarilor şi românilor, maghiarii cată să se convingă că întreaga insulă etnologică formează un element de rezistenţă, că întreagă trebuie să aibă conştiinţa că existenţa ci naţională [î]i este asigurată din partea Apusului, că nicăiri ea nu-şi consumă puterile în lupte zilnice pentru mănţinerea individualităţii ei.
Daca însă prin zilnice vexaţiuni simţul naţional de dincoace e jignit prin procederile maghiare de dincolo, dacă românilor li se pune perspectiva de a alege între a fi maghiari sau slavi, nemţi sau slavi, toată lupta devine indiferentă pentru poporul nostru.
Nici nemţii, nici slavii, nici maghiarii nu exercită ca caracter naţional, ca limbă, ca stări de lucruri vro atracţie asupra noastră, şi simpatiile noastre naţionale sunt foarte departe în apusul Europei între naţiile romanice sau romano – germanice de acolo.
Cauzele acestor simpatii depărtate nu sunt numai politice, ci de natură foarte diversă, sunt etnice, intelectuale.
Natura analitică a limbei, deci şi a spiritului nostru, deosebită de cea germană, ungurească, slavă; o inteligenţă mai puţin abstractă dar mai limpede; un bun simţ, falsificat poate în parte, dar înnăscut rasei române, o elasticitate mai mare a puterii musculare şi a celei intelectuale; iată note cari disting în mod esenţial rasa română de cele ce-o încunjură. dacă mai ţinem seamă de unitatea aproape absolută a limbei vorbite de români precum şi de unitatea datinelor, amândouă preexistente formaţiunii statelor române chiar, am arătat aproape în totalitate cauzele ce se opun în mod constant deznaţionalizării românilor.
E o încercare absurdă, dacă nu mai mult, de a impune unui popor pe deplin format, incapabil de schimbare, ca să contracteze apucăturile unui geniu naţional mai greoi decât e al lui, de a-i impune limbi ce nu e în stare nici a le vorbi, nici a le pătrunde pe deplin, de-a-i întuneca deşteptăciunea şi claritatea spiritului lui cu calapoadele ab[s]trase ale unor limbi străine şi de-a nu-l lăsa să ajungă în bună pace la dezvoltarea pentru care l-a menit Dumnezeu.
Aşadar şi ‘ntr-o parte şi-n alta, în Rusia ca şi-n Ungaria, întâmpinăm adversari naturali ai rasei noastre.
Aci e esplicarea de ce politica neutralităţii e cea împărtăşită de cei mai mulţi români, de ce cabinetul conservator a fost răsturnat pentru c-o susţinea, spre a se aduce în locu-i politica de aventuri şi de alianţe a unor adunături fără de patrie, cari să-şi facă din specula sângelui, a hotarelor, a cetăţeniei române un mijloc de existenţă zilnică, un mijloc de câştig.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII
