[„ÎN GENERE TOATĂ SOCIETATEA…”] – de Mihai Eminescu

În genere toată societatea secolului al Xvi-lea şi al Xvii-lea se poate caracterizascurt: Datoria se preface în drept. Noi la începutul veacului acestuia am fost încă în veacul al Xvii-lea. Datoria de a fi slujbaş al ţărei, o datorie foarte grea şi periculoasă sub domniile vechi, devine un drept de a sluji ţara, de-ar vrea ea sau n-ar vrea. Şi aceşti îndreptăţiţi de a o sluji se ‘nmulţesc din zi în zi, căci izvoarele de puteri ale societăţii curg spre un singur punct, spre acest privilegiu, părăsind vechea şi neatârnata lor albie. Negustorul vrea să fie boier, ţăranul – fecior boieresc, boierul mic – boier mare, boierul mare – domn. Şi boierii mici cum se formează? Prin meritele personale ce le au pentru stăpânii lor, nu prin slujbe făcute ţărei. Camardinerii, comişii de la grajdiuri, vechilii de moşii, vătajii, se boieresc toţi şi au o progenitură foarte bogată. Această progenitură împle cancelariile şi aleargă la fiecare suplicant, ca să-i toarne cenuşă sau năsip pe hârtie. Mulţi din acei cari au început astfel cariera încarcă astăzi casa pensiunilor, care ‘ntr-un rând îşi suspendase plăţile. Dar prin această grămădire la porţile privilegiilor şi ale slujbelor rămân goluri economice pe cari le împle un element străin – evreii. Unde bacalul boierit ş-au închis dugheana şi-au deschis – o evreul, unde fiul blanarului s-au făcut cinovnic, blanarul evreu ş-au deschis dugheană, unde ciubotarul român s-au făcut custode al urbei – adică paznic de noapte – acolo evreul şi-au deschis ciubotărie.

Pe când în statele vecine domnea un binefăcător absolutism, care deprindea popoarele la o muncă regulată, la noi vodă era cu mânele legate, temându-se vecinic de plângeri la Poartă şi de răsturnare. Să vorbim drept – se poate pretinde de la un om să fie mai mult decât om? Când domnul nu e pus afară de orice controversă, ce devine el decât o simplă persoană care-şi caută de interesele sale. Într-o ţară unde fiecine zice: chacun pour soi şi apres moi le deluge – ce să zică domnul decât tot atâta… Şi, pe când puterea statului român scădea, se urca ce? – puterea consulatelor. Casa unui consul devenise o adevărată cetate.

De aci înainte într-o soţietate a nestabilităţii se va vedea cum orice lege organică a ţărei introduce elemente de nestabilitate. Regulamentul organic – mult lăudat, şi cu drept cuvânt, pentru unele părţi ale sale – cuprinde o mică dispoziţie, nebăgată în samă şi totuşi destructivă: Boierul are voia de-a alunga oricând de pe moşiile sale şi din vatra strămoşască pe ţăranul iobag.Invaziile ruseşti aduc jocul de cărţi. Într-o soţietate în care munca ar fi fost lucrul principal jocul de cărţi n-ar fi fost nimic, într-o soţietate de privilegiaţi fără nici o treabă, care caută să-şi omoare vremea, jocul de cărţi a trebuit să fie destructiv, un element de nestabilitate în averea oamenilor.

După ocupaţia rusască vine un Domn foarte inteligent, cu un rar simţ istoric, dar care, pus în această soţietate nestabilă ca năsipul pustiilor, caută să-şi asigure poziţia personală. În locul boierilor mari cari cereau a-i ocupa scaunul, el deschide o poartă mare boierilor mici, foştilor comişi, foştilor vătaji de moşie sau fiilor lor. Grămădirea la porţile privilegiului devine din ce în ce mai mare, aspiranţii la posturi se înmulţesc într-una, oamenii cari nu ştiu decât arta scrierei ş-a citirei – pe cari în ţările civilizate le ştie fiecine – aceşti oameni se înmulţesc pe zi ce merge, cancelariile gem de practicanţi fără plată – şi în schimbul vechei clase boiereşti avem o nouă clasă, care n-o compensază de fel pe cea veche – clasa scribilor.

Această clasă se îmflă rânduri, rânduri, recrutându-şi membrii din fii clerului laic, din slugile foştilor boieri şi fiii acestor slugi, din negustorii retraşi şi din fiii acestor negustori, mişcarea merge crescând, clasa de mijloc a pierit, ea s-a schimbat într-o clasă de proletari ai condeiului, fără nici o însămnătate pozitivă în stat, fără nici o însămnătate pentru naţie, o clasă de turburători de meserie.

Tot în această vreme se exterminează prin procese nedrepte clasa răzeşască, tot în această vreme răzeşiile vechi devin moşii de privilegiaţi mici şi, pe când un boier care avea de fălci apăsa foarte uşor asupra supuşilor săi, unul care are apasă foarte greu asupra satului. Desfacerea parţială a latifundiilor înmulţeşte numărul clasei feodale, apăsarea devine atomistică, ţăranul începe a sărăci şi a da înapoi. Şi asta merge crescând. Şi această disoluţiune a claselor pozitive creşte, creşte – creşte şi azi.

E greu de a espune o idee fundamentală cu ramificaţiunile ei aşa încât să deie un tablou unitar. Ideea esistă toată implicite în cap, dar spre a o espune ne servim de cuvinte, de şiruri ce au un început, au un sfârşit. De aceea voi ilustra prin fapte aceste teorii.

Un boier poseda – e indiferent unde, destul că era boier românesc – de fălci într-un hotar. Era un om de un caracter rău – avar, răpitor, ambiţios fără margini. Dar era un om. Ce simţeau ţăranii cum este boieriul [!] Ţăranii săi erau bogaţi, căci apăsarea unuia numai, împărţită asupra unei mase atât de mari de pământ şi de oameni, e aproape nesimţită. El a murit, pământurile s-au dus în bucăţi prin procese şi moşteniri. Nici unul din aceia n-a fi avut caracterul aprig al boierului nostru şi cu toate astea supuşii lui au dus-o mai rău sub moştenitori decât sub el. În locul unui subiect erau acum mai multe subiecte, cu aceleaşi trebuinţe, cu aceleaşi cheltuieli şi cu mai mică avere. Un mic bulgăr de omăt căzând din vârful unui munte se face din ce în ce mai mare, rupe cu el copacii codrilor, strică ogoarele, astupă un sat. Un mic sâmbure greşit în organizaţia soţietăţii, în viaţa economică creşte şi îngroapă o naţiune. Ne mirăm cu toţii de mulţimea crâşmelor în ţara noastră, de mulţimea judanilor – cauza e mulţimea rachiului, mulţimea velniţelor, dar oare această mulţime de unde vine? Sub domnia turcească au existat micul sâmbure, o dispoziţie de export. Exportul grânelor era oprit. Prin urmare grânele neconsumate trebuiau prefăcute în obiect exportabil, în vite. S-au combinat lucrurile. Velniţa consuma prisosul şi da hrană vitelor. Velniţa producea rachiu, rachiul trebuie consumat – şi era mult. S-au făcut multe crâşme. Pentru acestea trebuiau crâşmari. S-au adus mulţi evrei şi proprietarul impunea fiecăruia din supuşii săi de a lua atâta rachiu pe an. Unele plăţi pentru muncă se făceau în rachiu. S-au introdus exportul, într-adevăr, însă velniţele au rămas; în locul grânelor s-au luat cartofii, căci rachiul devenise o trebuinţă şi această trebuinţă cerea împlinire. Care a fost rezultatele ei? O populaţie nesănătoasă, fără energie de caracter, fără energie economică, care -şi vinde munca pe băutură, o populaţie în care mortalitatea creşte în mod înspăimântător, iar sudoarea mânelor ei se capitalizează în mânile unui element fără patrie, fără limbă, fără naţionalitate… Nu e de mirat că influenţa austriacă e mare.

Să comparăm acuma suma puterilor soţiale de astăzi cu suma puterilor soţiale de sub patriarcalul prisacari Ioan Sandul Sturza Voievod.

Boierii mari proprietari de latifundii, care-şi cruţau populaţia în mod instinctiv

Boierii mici slujbaşi

Breslele târgoveţilor cu starostiile lor

Răzăşii, ţărani liberi

Iobagii, ţărani supuşi, c-un drept asupra unei părţi de pământ.

Să ne ‘nchipuim că prisacariul ar fi fost din dinastia Muşăteştilor, necontestatde nimeni. La influenţele secolului al XIX-lea el n-ar fi rezistat. Un drept civil venit mai târziu ar fi dat o viaţă în stat clasei de mijloc, acelaşi drept asigura proprietatea răzăşilor. Mitropolitul ar fi asigurat o dezvoltare clerului laic, având şi cele trebuincioase pentru aceasta. Dreptul civil ş-ar fi creat o clasă de amploiaţi, dar aceşti amploiaţi ar fi fost stabili sub o domnie stabilă, căci numai unde vodă se perândează, se mănâncă şi pita lui vodă pe rând. Negustorul ar fi rămas negustor, meseriaşul – meseriaş, nu s-ar fi născut goluri economice atât de simţite. În sfârşit, în a.D. ar fi venit Ioan Sandul al III-lea posito – sub ce împrejurări! Firmele de pe uliţa mare ar fi româneşti. Se deschid camerele, se votează legea împroprietăririi. Atunci s-ar fi făcut într-adevăr vuiet mult, dar se spărgea de stânca maiestăţii. S-ar fi plătit pământul în de ani şi nu în, dar nu rămâneau atâtea neplătite ca astăzi. Din şcoalele poporale ar fi ieşit oameni ştiutori de carte care rămâneau ce erau şi nu se făceau subperceptori de perceptori, căci intrarea între administratori ar fi fost grea într-un corp stabil, care nu se răstorna la orice schimbare de ministeriu… În sfârşit, Ioan Sandul al Iv-lea moştenea un stat românesc cu care te-ai fi putut făli. Atunci războiul din ne aducea Besarabia, cel din Bucovina, cel din Transilvania.

Dar acum cum s-au dezvoltat lucrurile? De toate dezastrele vecinilor noştri noi nu ne-am folosit decât spre a ne răsturna domnii. Vodă, adică statul, era cu mânile legate. Vodă zicea da şi Hîncu ba şi neamul lui Hîncu creştea din ce în ce. Cu cât deveneau mai mulţi aspiranţii la privilegii şi posturi cu atâta cere au lărgirea privilegilor, lărgirea libertăţiipe conta puterei statului până ce am ajuns la constituţie, care dă într-adevăr tuturor acestor aspiranţi – şi numai acestora, precum voi arăta – o egalitate de drepturi fără dătorii, proletariatul de scribi au pus mâna pe ţările româneşti.

Fiecare constituţie ca lege fundamentală a unui stat are drept corelat o clasă mai cu samă pe care se ‘ntemeiază. Corelatul constituţiilor statelor apusene este o clasă de mijloc, bogată, cultă, o clasă de patriciani, de fabricanţi, industriaşi care văd în constituţie mijlocul de a-şi reprezenta interesele în mod adeguat cu însemnătatea lor; la noi legea fundamentală nu-nsemnează decât egalitatea pentru toţi scribii de a ajunge la funcţiile cele mai nalte ale statului. De aceea partidele noastre nu le numesc conservative sau liberale, ci: oameni cu slujbă – guvernamentali; oameni fără slujbă – opoziţie. De acolo vecinica plângere că partidele la noi nu sunt partide de principie, ci de interese personale. Şi principiile sunt interese, dar interesele unei clase pozitive, clasa pozitivă a proprietăţii teritoriale tory conservativ, clasa negustorilor ş-a industrialilor wygs, clasa lucrătorilor – socialiştii. Unde sunt la noi aceste clase pozitive? Aristocraţia istorică – şi ea trebuie să fie totdeauna istorică pentru a fi importantă – au dispărut aproape, clasă de mijloc pozitivă nu există, golurile ei sunt împlinitc de străini, clasa ţăranilor e prea necultă şi, deşi singura clasă pozitivă, nimeni n-o pricepe, nimeni n-o reprezentează, nimănui nu-i pasă de ea.

Ne mai rămâne o singură clasă pozitivă, pe a cărei spate trăim cu toţii – ţăranul român. Să vedem acuma cum ne silim din răsputeri de a o nimici şi pe aceasta cum am nimicit pe celelalte şi ‘mpreună cu ea statul şi naţiunea.

Să nu uităm un lucru: toată activitatea unei soţietăţi omeneşti o mai mult ori mai puţin o activitate de lux – numai una nu: producerea brută, care reprezentează trebuinţele fundamentale ale omului. Omul în stare[a], sa firească are trebuinţă de puţine lucruri: mâncarea, locuinţa, îmbrăcămintea. Aceste pentru existenţa personală.

De aceea o naţie trebuie să ‘ngrijească de clasele cari produc obiectele ce corespund acestor trebuinţe. Romanul care mânca limbi de privighetoare se putea hrăni şi cu pâne, dar fără aceasta nu putea, el purta purpură, dar îi trebuia postav, locuia în palat dar îi trebuia casă. Oricât de modificate prin lux ar fi aceste trebuinţe, ele sunt în fond aceleaşi.

Producătorul materiei brute pentru aceste trebuinţe este ţăranul. De acolo proverbul francez Pauvre paysan, pauvre pays, pauvre pays – pauvre roy. Aceasta este într-o ţară clasa cea mai pozitivă din toate, cea mai conservativă în limbă, port, obiceiuri, purtătorul istoriei unui popor, naţia în înţelesul cel mai adevărat al cuvântului.

V-am spus că protopărinţii noştri nu-l tratau atât de rău precum se crede. Erau răzăşi cei mai mulţi – iobăgia are o altă origine. Când i se dăruia unui ostaş cu merite o moşie mai mare i se da şi dreptul de a [o] coloniza. Domnii prindeau adesea oameni în război şi i colonizau cu de a sila, mai ales din Polonia şi dintre cazaci. Alţii veneau de bună voie, găsind viaţa în Moldova mai dulce decât în Galiţia. Eu sunt de opinie, ca răzăşii era adevăratul element ţărănesc în ţările noastre şi că iobagii sunt străini pân-în secolul al Xvi-lea.

Cum am tratat noi pe ţăran ? Am clădit un aparat greoi şi netrebnic pe spetele sale, aparat reprezentativ cum îl numim şi care nu-i decât pretextul de a crea din ce în ce mai multe posturi, plătite tot din punga lui, direct sau indirect. Într-o ţară care n-are export industrial ţăranul munceşte pentru toţi: sigur şi necontestabil. Dantela de Bruxelles, galonul de pe chipiul generalului, condeiul de fier cu care scriu, chibritul cu care-mi aprind ţigara, toate-mi vin în schimbul grâului meu şi acest grâu îl produce numai ţăranul, grâul e productul muncei sale.

Cu cât mai mulţi indivizi se sustrag de la producerea brută, cu atâta mai mulţi trăiesc pe sama aceloraşi sume de oameni. Ce este consecuenţa? Este că acel om sau nu va mai fi în stare să ne susţie sau va trebui ca cu acelaş timp şi cu aceleaşi puteri să producă mai mult. Va trebui sau să piară sau să se cultiveze şi să lucreze cu maşina. Care-i cazul nostru? El nu s-a cultivat. Ţăranul nostru e acelaşi ca şi înainte de cincizeci de ani, dar sarcina ce o poartă e înzecita. El poartă în spatele lui: câteva mii de proprietari (în începutul secolului câteva zeci), mii de amploiaţi (în începutul secolului câteva zeci ), sute de mii de evrei (în începutul secolului câteva mii ), zeci de mii de alţi supuşi străini (în începutul sec. câteva sute).

Pe atunci ţăranul nostru creştea mai cu samă vite, era păstor. Această muncă uşoară se potrivea cu regimul său aspru, cu posturile sale lungi, cu traiul său simplu. Azi munceşte toată vara ca să-şi plătească dările, trăieşte mult mai rău decât atunci şi se stinge.

Mor o sută şi se nasc în locul lor. Şi aceasta nu e poveste de poveste, senzaţie, ci adevărul.

Faţă c-o asemenea stare de lucruri, faţă cu o ţară care se despopulează se ‘nţelege că influenţa austriacă economică va trebui să propăşească repede şi să împle golurile noastre cu prisosul populaţiei sale. Meserie şi negoţ, parte din arendaşi, parte din proprietari, proprietatea fonciară orăşenească e străină. În oraşul Iaşi abia a treia parte a populaţiei sunt supuşi româneşti. Şi asta merge crescând.

Vecinătatea Austrei e omorîtoare pentru noi dacă nu ne vom trezi de cu vreme şi nu vom arunca la naiba toţi perceptorii, subperceptorii, subsubperceptorii, daca nu vom descărca pe ţăran şi nu-i vom asigura o dezvoltare liniştită, dacă nu ne vom hotărâ să nu purtăm nici un product străin pe noi, precum a făcut ungurii în vremea absolutismului

Răul deci e înlăuntru: Nestabilitatea e cauza căderei proprietăţii mari teritoriale, căderea acesteia e strâns combinată cu căderea breslelor, şi aceste clase au format în disoluţiune o clasă de proletari cari trebuieşte deprinsă la muncă.

Nu dreptul public, ci păstrarea naţionalităţii noastre e lucru de căpetenie pentru noi, şi ar fi mai bine să nu alegem deputaţi decât să piară naţia românească. Dacă n-am avea vecinice influenţe străine precum le avem, dac – am fi în Spania, atuncea ne-am sparge capetele unul altuia până s-ar aşeza lucrurile. Dar acest lux de evoluţiuni soţiale nu ni este permis nouă, a căror stat e vecinic o cestiune.

De aceia ne trebuie trei lucruri:

Stabilitatea, adică guvern monarhic, ereditar, mai mult ori mai puţin absolut;

Muncă, adică escluderea proletarilor condeiului de la viaţa publică a statului şi prin asta silirea lor la o muncă productivă;

Economia, adică dreapta cumpănire între foloasele aduse de cutare cheltuială şi sacrificiile făcute pentru ea; aceasta atât în economia generală a statului cât şi-n cea individuală.

Altfel am avea [a] alege între domnia austriacă şi cea rusască. Sub cea dendâi evreii ar intra în sate în număr mai mare decât astăzi, ţăranii ar deveni servii lor, moşiile ar fi cumpărate de soţietăţi de capitalişti, colonizate cu nemţi, iar naţia redusă la proletariat. În cazul al doilea un ucaz ar şterge limba din biserică şi stat, ţăranul ar trăi mai bine, însă sub condiţia ca să se rusifice, care din noi, cum ar scrie, acolo i-ar îngheţa mucul condeiului, iară cei mai curajoşi ar adăuga pohodul na Sibir fără judecată, prin ordin administrativ – administratiwnym poriadkom.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1870 – 1877
ALBINA, FAMILIA, FEDERATIUNEA, CONVORBIRI LITERARE, CURIERUL DE IASI
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Pag. 300

Mihai-Eminescu.Ro

image_pdfimage_print

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.