TEATRU ROMÂNESC [„MOARTEA LUI CONSTANTIN BRÂNCOVANU…”] – de Mihai Eminescu

Moartea lui Constantin Brâncovanu încearcă a fi o dramă în acte iară autorulei încearcă a fi d-nul Antonin Roques. Deşi titlul cât şi numele autorului sunt indiferente, totuşi piesa însăşi, putându-ne fi şi mai indiferentă, poate că în cadrul neguros al unei memorii chinuite şi blazate de mizerii puse cu naivitate pe scena română aceste două indicii preţioase, aceste monograme ale suferinţelor noastre ni vor rămînea ca o amintire – desigur că nu plăcută.

Ca să fim fundamentali vom întreba din început cu oarecare linişte, căci mai tîrziu nu vom mai avea ocazia de a o avea – ce este drama? Daca am lua drept normă pentru definiţie drama citată, atunci semnele caracteristice ale acestui soi de scriere sînt: un spital de bolnavi, daca se poate de ofticoşi, în acest spital cîteva cîntece vesele esecutate în cor de dame în costum naţional – cu condiţia ca vorbele cîntecului să rămîie întotdeauna un misteriu consacrat d-zeirei chineze – tirade lungi în cari vorba român şi păgîn îşi discută cu o rară îndărătnicie şirurile textului – căci fiecare şir conţine cel puţin un român şi un păgîn; un trădători, care e atît de negru zugrăvit încît ne mirăm că nu hîrăie cînd intră în scenă, cîţiva surdo-muţi, cîteva săbii turceşti, o babă, un ordre du Moufti, un sultan şi cîteva umbre. Încercarea de deznodămînt a piesei consistă într-o barbară încercare de a turci românii textuali (căci reali nu sînt), dar vană încercare. Acest ragout este întrerupt de numeroase esclamaţiuni cătră Dumnezeu, ca să se-ndure de această mizerie (a piesei) şi să-i deie un sfîrşit – care sfîrşit e lucrul cel mai plăcut pentru auditori, esceptînd pe deliciosul sultan, care, ca şi sfîrşitul piesei, nu spune nimic.

Piesa comisă de d. A. Roques ar fi putut avea cu toate acestea un merit mare, acela adică de a nu fi fost scrisă niciodată. Ce păcat că autorul n-a avut fineţa şi tactul ca să-şi cîştige prin acest mijloc lesnicios mulţămirea publicului.

Dar daca vorbim de noţiunea dramei, cum trebuie s-o aibă orişicine care cutează a prezenta publicului născocirile sale, atunci răspundem: că drama are de obiect şi ţinta reprezentarea caracterelor omeneşti curăţite de neconsecuenţa vieţei şi cugetărei zilnice, a caracterelor omeneşti consecuente, în toate momentele aceleaşi, pentru a căror manifestaţiune se aleg situaţiuni interesante. În acestea caracterele antitetice se lovesc unul de altul în dezvoltarea lor, dintr-asta se naşte înnodămîntul, iar din învingerea unui princip şi căderea celuilalt deznodămîntul dramei. Lupta sufletească care se reprezintă prin simţăminte esprimate în mod plastic şi intuitiv nu o găsim nicăiri în acest specimen unicum, căci materialul în care se manifestă această luptă este limba, şi despre limbă – în speţie despre cea română – autorul sau traducătorul nu pare a fi avut nici cunoştinţe elementare măcar. Caractere nu sînt – cel puţin reale nu; căci oameni boiţi cu alb şi cu negru nu însemnează caractere. Situaţiuni născute din caractere asemenea nu sunt. Deci trei elemente pot fi într-o dramă care să constituie valoare ei. Unul caracterele, aceste fac ca ea să fie frumoasă, al doilea [situa]ţiunele (deci planul), aceste interesează, al treilea limba, care poate avea un farmec liric. Din acestea trei, drama d-lui Roques posedă pe al patrulea.

Atîta despre dramă. Uitasem a spune cititorului interesanta noutate că ea a fost într-adevăr jucată, căci după cele spuse pînă acum şi-ar fi putut închipui cititorul că eu numai mi-am închipuit că ea ar fi fost jucată.

Sub masca lui Constantin Brîncovanu au fost torturată persoana d-lui Galino. Tortura a fost foarte înceată şi minuţios aplicată, dat totuşi n-a fost în stare de a-l dezvăţa pe d-nialui de accentul franţuzesc şi de persecutarea, ba chiar uciderea sărmanului ă. Dar se poate că ne şi înşelăm. Domnul în cestiune este poate creatorul unei limbi nouă, numită cea romene. O limbă foarte interesantă din punct de vedere patologic. Căci, într-adevăr, pentru ca un simplu actor să-şi închipuiască a reforma în sensul său (şi ce sens!) vocalele unei limbi plăsmuite de secole şi milioane de oameni îi trebuieşte neapărat ceva din instinctul nostalgiei îndreptate spre ţara păsărească. Necuviinţa neologismelor netrebuincioase şi… netrebnice n-o mai accentuăm, fiindcă mirosă astăzi pînă ş-a bucătărie şi pentru această origine nu ne-ar părea nici stranie măcar. Cel mai însemnat defect al d-lui în cestiune este acela că joacă pe scena română şi că este contagios pentru oameni nedezvoltaţi în sensul d-sale, un pericol mare după cum vom vedea mai tîrziu. Formal vorbind d-nialui are cîteva calităţi nediscutabil[e]: ) o mască foarte îngrijită ) mişcări fizice îndestul de plastice şi precum se vede studiate ) îşi învaţă rolurile, ceea ce nu se poate susţinea despre mulţi din ceilalţi. Sub un regisor bun, d-nia lui ar fi un actor [bun, dar] astfel, lăsat în voia manierelor sale cam ciud[ate şi] cu deosebire stricătoare de limbă este mai mult o dovadă cît de rău poate deveni un [actor decît ceva pozitiv].

 

Văcărescu şi… III Cantacuzin au fost binişor executaţi. Cupudzibaşa a vorbit foarte clar şi verde – dar rolul foarte ingrat al acestui tatar nu prezintă nici un material pentru modelare – înfăţişitorul lui pare un actor de talent.

Cel mai însemnat talent care l-am observat însă în această seară, cu joc neafectat, cu limbă curată, în fine materialul pentr-un artist este domnul… Prea puţin observat, cum se ‘ntîmplă în genere la noi, unde răul se laudă cu atâta generozitate, pe când binele rămâne nebagat în samă. D……. a avut un ton fundamental atât de firesc în esprimarea unui caracter altfel tot atât de ingrat ca toate celelalte încât o ţinem de datoria noastră de a-l face atent pe d…… ca să aibă grijă de talentul său, să se ferească de maniere căutate, să fugă cât se poate de mult de d. Galino şi ce ceilalţi şi să studieze în singurătate câteva role ce-i convin din piesele mai bune, pentru a-şi crea un capital de roluri şi a-şi adânci talentul său.

Se zice că dna……. a debutat în rolul Domniţei……. Această împrejurareştim s-o considerăm, de aceea numai câteva cuvinte. Să se ştie că este diferinţă între naiv şi copilăros. Copilăroşia este afectarea naivităţii, naivitatea reală consistă în necunoştinţa greutăţii vorbelor şi a simţămintelor pe care un om le esprimă. Este o nuanţă oarecare între acestea două pe care desigur că cu vremea doamna o va deprinde-o. Dar pentru început e bine. Rolul a fost foarte ingrat, precum nici se putea altfel într-o piesă ca aceasta.

[ – noiembrie ]

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1870 – 1877
ALBINA, FAMILIA, FEDERATIUNEA, CONVORBIRI LITERARE, CURIERUL DE IASI
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Pag. 298

Mihai-Eminescu.Ro

image_pdfimage_print

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.