În şedinţa de vineri a Camerei d. M. Cogălniceanu a prezentat petiţiunile mai multor sate din judeţele Ilfov şi Vlaşca, prin cari acestea cer a li se da pământ pe moşiile statului.
Dar nu numai petiţiuni au dat ţăranii. dacă la barierile Bucureştilor nu se posta jandarmerie, însărcinată a respinge cu sila pe ţărani ce ar fi venit, dacă zilele acestea nu i-ar fi oprit pe unii pe uliţă pentru a fi duşi şi interogaţi de poliţie; aveau de gând să vie în număr de mai multe mii la Bucureşti şi să stăruiască în persoană pentru împlinirea cererii lor.
Dacă am fi la începutul sutei acesteia, la 1821 bunăoară, mişcarea ar fi avut poate un caracter mai pronunţat. Domnul Tudor n-a început-o pe a lui decât cu 25 de inşi; pe drumul la Piteşti s-au făcut 36, la Padişte, în plaiul Cloşani, 150 şi de atunci încolo au prins a se înglota lume sub steagurile lui. De aceea, faţă cu acest zgomot au cam sfeclit-o pseudoromânii de la foaia guvernamentală, am putea zice că au simţit fiorii funiei trecându-le prin şira spinării.
„Românul” zice: o dată ce conspiraţiunea a fost denunţată naţiunii, ea este şi rămâne spulberată.
Care naţiune, onorabilă tagmă? Oare nici ţăranul nu mai e naţiune în ochii voştri de venetic şi a rămas redusă naţia la voi? Oare nici opt mii de ţărani nu mai fac parte din naţiune şi ea se compune numai din promiscuitatea banchetului C. A. Rosetti?
Învederat este că faptul nu este românesc, adaugă „Pseudo – românul”.
Cum aşa? Opt mii de oameni cari nu ştiu altă vorbă decât cea românească să fie destoinici de alte fapte decât româneşti?
Asta însemnează a vorbi ‘ntr-aiurea şi în dodii şi a nu şti ce înţeles au cuvintele. Oare românesc să fie numai ceea ce vă convine d- voastră, numai afacerile Warszawsky, numai contabilitatea Slăniceanu, numai pensia reversibilă, numai pantahuza Brătianu, şi neromânesc tot ce nu vă convine?
Ba e foarte românesc ceea ce fac ţăranii şi nici nu poate fi altfel, căci ei sunt, la dreptul vorbind, singurii cari au rămas numai români în această ţară; dar pentru asta nu trebuie să fie bine ceea ce fac, căci nu tot ce e românesc e şi bine totodată.
Şi, dacă nu e bine, nu ei sunt de vină.
Ei sunt un popor cu mult bun simţ care, din ceea ce se ‘ntâmplă, trage o concluzie repede şi exactă. Au văzut fel de fel de Campinii înjghebându-şi moşii sub pretextul că ar fi însurăţei, au văzut o sumă de oameni împroprietăriţi fără drept, fără să fie coborâtori de clăcaşi, au auzit făgăduinţele ce le făceau roşii pe când îmblau după deputăţie, or fi auzit citindu-li-se circularele Rosetti, au fost frământaţi de agenţii administrativi, cari după cum mărturiseşte d. Nic. Ionescu, fac propagande, şi din toate acestea au tras concluzia că toţi au dreptul de-a avea pământ şi s-au pornit spre Bucureşti ca să ceară împlinirea făgăduinţelor pe cari d-alde Pătărlăgeni, Fundeşti, Caradale le făceau populaţiilor din sate când umblau cu lumânarea după deputăţie şi după foloasele ei.
Tocmai dacă n-ar face ceea ce fac, dacă n-ar stărui a li se ‘mplini făgăduinţele nesăbuite ce li s-au făcut am zice c-ar fi neromânesc, căci românul nu-i târziu la minte şi nu-l duci de nas numai cu vorbe.
„Ale tale dintru ale tale”, d-le Rosetti.
Ştim prea bine că o administraţie onestă l-ar aduce pe român la alte gânduri, dar aceasta nu e administraţia roşie. Apoi tot paradă cu ţăranii; paradă azi, paradă mâni, se înfundă odată.
Când e vorba ca, la serbări ca aceea de 10 mai, să se facă Vifleim cu ţăranii, s’ aduc în adevăr din toate unghiurile ţării o sumă de oameni cari să dea reprezentaţii teatrale în ochii aristocratizatului Giani, căci de comedie şi de hazul păturii superpuse sunt buni oamenii. Dar când vin cu cereri de ale lor proprii, cu cereri substanţiale şi de bună – voie la Bucureşti, atunci violoncelele şi abecedarele aristocratizate se fac la faţă vinete ca măslinele şi… faptul nu mai e românesc şi se denunţă naţiunii că ţăranii conspiră.
Ei mări, tagmă patriotică, nu cunoaşteţi pe român, nu l-aţi cunoscut nicicând şi, prieteneşte vorbind, să vă păzească sfântul ca să-l cunoaşteţi vreodată. Rar şi arată arama, dar când şi-o arată atunci s-a sfârşit cu d-alde voi. Românului dacă-i dai un pumn, îţi zice: „Rogu-te mai dă-mi unul, să fie doi, s-avem pentru ce ne socoti”, dar după aceea las-pe el.
Din paradă în paradă, din circulară ‘n circulară, din Carada ‘n Carada, teamă ni-i că veţi trezi lupul din el şi că-şi va întoarce cojocul pe dos şi – atunci ţine-te pânză să nu te rupi!
Constatat rămâne însă că dăinuirea la guvern a roşiilor începe a deveni un pericol social pentru ţară. Când ideile cafenelei Procope vor intra în capetele ţăranilor, nu ştiu zău unde ajungem, căci ele se combină cu caracterul pilos şi cumpătăreţ al rasei române, care e cumplit de îndărătnic în felul lui. În capul lui Fluieră – vânt şi-a lui Împuşcă ‘n – lună ideile socialiste nu înseamnă decât solicitare de pensii reversibile ori de posturi, în capetele ţăranilor însă ele ar căpăta o însemnătate atât de gravă încât urmările nu sunt de prevăzut.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1882-1883, 1888-1889
„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
