În Senat a început ieri discuţiunea proiectului de revizuire adoptat cu aproape unanimitate de Adunarea deputaţilor. Victoria politică a ţării şi în deosebi a opoziţiei conservatoare ne e atît de scumpă încît, cu toate provocaţiunile mascate ale presei guvernamentale, ne pare rău că purtarea roşiilor în memorabila şedinţă de la 6 octomvrie ne-a silit să polemizăm chiar în momentul în care bucuria pentru biruinţa naţională ar fi trebuit să înlăture orice ceartă dintre noi. Într-adevăr, dacă măcar aceasta una dată ni s-ar fi conces ocazia de a ne bucura în linişte de succesul dobîndit, o singură recriminare n-ar fi ieşit din pana noastră.
Cunoscînd ţara şi ştiind că tăria ei consistă în poziţia geografică ca despărţire între mari puteri rivale, ştiind că ea asemenea unei limbe de cumpănă va fi tocmai atunci mai sigură cînd interesele şi curenturile se vor contrabalansa, din capul locului ne-a venit greu a crede că cestiunea izraelită ar putea fi cîndva cauza reală a vreunui amestec de din afară în afacerile noastre interne. Avem din contra convingerea că această cestiune n-ar putea fi decît cel mult pretextul care să mascheze cauze şi interese politice reale. Din momentul însă ce acele cauze, urmînd dintr-o parte şi dintr-alta o direcţie opusă, se neutralizau şi-şi ţineau cumpăna, ţara putea fi sigură în contra oricărui amestec de dinafară, care, oricît de dorit ar fi fost de unii, ar fi întîmpinat împrotivirea viguroasă a altora. Din acest punct de vedere cauza izraelită, astfel precum o reprezenta Alianţa, era pentru noi din capul locului o cauză pierdută atît înaintea tribunalului Europei, cît şi înaintea opiniei ţării.
Pe de altă parte neîndeplinirea art.44 putea să formeze pretextul unei interveniri eventuale: era deci prudent de-a înlătura chiar şi acest pretext. E asemenea adevărat că fostul art.7 al Constituţiei noastre era într-o privire nedrept. Religia unui om nu atîrnă de la libera sa alegere. Născîndu-se fără voinţa lui proprie, omul e înrolat din leagăn încă sub steagul unei credinţe religioase cu mult înainte de-a putea avea vro opinie asupra binelui sau a răului coprins în legea pe care-o moşteneşte. Deşi dar art. 7 avea numai în aparenţă caracterul unei escluziuni pe motive religioase, deşi, în sine privit, el se îndrepta contra unei rase străine, nu contra ritului religios al acesteia, totuşi se putea întîmpla ca un om, prin sentimente şi cuget cu totul român, să afle în el o piedică nestrăbătută pentru a lua parte la viaţa statului. Ar fi putut să se boteze vor obiecta unii. Dar din parte-ne tocmai de încetăţenirea acelora n-am fi fost bucuroşi cari, cu uşurinţă şi fără scrupule, s-ar fi botezat fără ca o adîncă schimbare în convingerile religioase să se fi operat înlăuntrul lor. Nu e îndoială că, sub regimul toleranţei cunoscute şi recunoscute a poporului nostru, asemenea oameni, pe care întîmplarea naşterei i-ar fi esclus de la drepturi pe deplin meritate, s- ar fi bucurat de stima societăţii şi ar fi fost consideraţi ca egali între egali. Dar legea e lege şi un articol pozitiv înscris în dreptul nostru i-ar fi esclus totuşi în mod neînlăturabil de la exerciţiul unor drepturi ce li s-ar fi cuvenit, şi înlăuntrul conştiinţei lor s-ar fi simţit nedreptăţiţi şi umiliţi fără cauză A fi esclus de la viată pentru că stăruieşti a fi de altă limbă şi de altă rasă decît acele a generalităţii locuitorilor nu este o umilire. Un chinez, un arab, un persian cari ar stărui a rămînea ceea ce sînt, ar recunoaşte desigur dreptul unui stat străin de a-i esclude de la afaceri la cari sentimentul de omogenitate cu totalitatea locuitorilor trebuie să fie pus afară de orice îndoială. Dar a fi esclus atunci cînd te simţi omogen cu poporul şi cînd bucuros îndeplineşti orice condiţii ce ţi s-ar cere pentru a dovedi asimilarea este umilitor.
Deci trebuia dată posibilitatea ca aceia dintre izraeliţi cari vor să fie cetăţeni români să şi poată deveni ceea ce vor şi această posibilitate este, mulţumită Cerului, dată cu de prisos.
În Senat proiectul votat de Adunare nu va întîmpina multă opoziţie. E drept că însuşi marele Alecsandri a ţinut ieri un discurs nerevizionist, pe care îl aprobăm, fără a-l putea urma, mai cu seamă dintr-un punct de vedere. Niciodată o reformă a legislaţiunii noastre interne n-ar fi trebuit să, se opereze sub presiune străină, oricît de mică sau de binevoitoare ar fi fost ea. Dar alături cu acest principiu absolut, în privirea căruia sîntem mai intransigenţi decît oricine, necesităţile conservării statului şi greutăţile momentului silesc naţiunea la concesii pe care cu bucurie am fi voit să le vedem evitate. Dacă revizuirea se făcea din chiar iniţiativa ţării în senzul în care s-a făcut n-am fi avut uimic de zis, căci ar fi fost un act şi de prudenţă, şi de justiţie. Astăzi însă, pe lîngă prudenţa şi justiţia cari-i sînt inerente proiectului, el mai poartă şi caracterul odios al siluirii, de care am fi dorit din adîncul inimei să-l ştim dezbrăcat. Dar dacă n-a fost să fie după placul inimei noastre, să ne mulţumim cel puţin că, cu ajutorul lui Dumnezeu, sila esterioară şi necesităţile noastre s-au putut concilia în modul cel mai bun posibil.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 noiembrie 1877 – 15 februarie 1880
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Vol X