În sfârşit, după zece zile de aşteptare a apărut discursul ţinut de d. V. Boerescu la 14 februarie în meetingul roşu din sala Ateneului. A apărut, caracteristic, ca suplement la „ Românul” căci d. Boerescu însuşi e un suplement cam târziu, şi de prisos al partidului roşu, care, cu bunul simţ al gardelor lui Serurie, a şi afirmat cu drept cuvânt în acea memorabilă seară: „Nu-i d-ai noştri”
Ne pare rău, dar nu mai recunoaştem pe d. Boerescu. Odinioară, şi nu sunt mulţi ani de atuncea, discursurile sale făceau efectul estetic al unei rafinerii logice, al unei fineţe care, deşi nu ajută nimic în lămurirea cestiunilor, produce în auditoriu un fel de senzaţie picantă. Nu era arhitectura clară şi măreaţă a templelor multicolone ale vechimii, în cari orice mutare pe cer a soarelui adevărului produce alte, însă pururea frumoase bătăi de umbră; opera cugetării sale nu era decât filigran subţire şi frumos lucrat. Nu mari erau adevărurile sau neadevărurile pe cari avea a le spune, dar erau atât de îngrijit spuse şi formau o ţesătură atât de fină de argumentări încât asupra cunoscătorului produceau farmecul ce-l are dantela veritabilă pentru femei.
Ei, nu mai e. De astă dată d. Boerescu a vorbit mult şi rău. O jumătate a discursului a fost procesul făcut lui 2 mai, crimei de la 2 mai, cum o numeşte d-sa. O, dac’ ar fi convins de aceasta! Dac’ ar fi în fundul inimei încredinţat că actul de la 2 mai a fost în adevăr o crimă? Cât de caldă şi vie, cât de detunătoare ar fi fost filipica sa în contra acelei zile? Abstracţie făcând de la împroprietărirea ţăranilor, ţara chiar a fost împroprietărită c-o a cincea parte din teritoriul ei, de pe care Cuza Vodă a alungat acele adunături de bizantini sodomiţi, punerea în luptă cu biserica naţională, oploşiţi aci nu pentru răspândirea creştinătăţii, ci pentru a populariza uzura, adulteriul, concubinajul şi păcatele Gomorei. Acea lepră imorală de greci n-o putea scoate decât Cuza din ţară. Îngăduitorii de mai târziu n-ar fi pătruns niciodată în mizeria morală a acelor sectari ai viţelului de aur. De aceea cu greu se încovoaie d. Boerescu sub sarcina de-a dovedi că 2 mai ar fi fost în toate cele o crimă.
Fără a prejudeca ceea ce Clio va înscrie pentru de-a pururea în tablele ei de bronz şi fără a ne face câtuşi de puţin apologiştii lui 2 mai, l-asigurăm pe d. Boerescu, din intuiţie şi convingere, că incapabil, absolut incapabil, ar fi fost un venetic ca d. C. A. Rosetti, un bizantin ca Brătianu şi toată seria de stârpituri etnice şi intelectuale ce formează partidul lor să rezolve una măcar din cestiunile pe cari le-a rezolvat Vodă Cuza. Le-a rezolvat, e drept, ca Alexandru nodul gordian, dar a curăţit atmosfera de toate sofismele de temporizare şi n-a cumpărat nici o reformă dinlăuntru cu concesiuni în afară. Trebuia un spirit franc şi în mare grad capabil de adevăr, ceea ce roşii nu sunt nici pot fi, trebuia un soldat nedezgroşit, o inimă curajoasă care să intre în colivia inteligenţelor feline şi nebărbate cari se ridicau pe-atunci şi cari azi guvernă România.
Daca actul de la 2 mai a fost o crimă, ea a fost francă şi pe faţă, făcută cu braţele încrucişate.
Actul de la 11 februarie însă, participarea gardei palatului la răsturnarea Domnului e o infamie şi o laşitate.
Vor trece veacuri şi nu va exista român căruia să nu-i crape obrazul de ruşine de câte ori va răsfoi istoria neamului sau la pagina lui 11 februarie şi stigmatizarea acelei negre felonii va răsări pururea în memoria generaţiilor, precum în orice an răsare iarba lângă mormântul vândutului Domn. C-un cuvânt crima de la 2 mai a fost un act de curaj, cea de la 11 fevruarie un act de laşitate şi istoria scuză cinismul, scuză crimele cari au sinceritatea de-a fi cum sunt, scuză oamenii cari au curajul caracterului şi înclinărilor lor, căci ei sunt din lemnul din care se cioplesc oamenii mari, dar ceea ce istoria nici unui popor din lume n-a scuzat vrodată e laşitatea. Şi oamenii cari conduceau pe soldat la ruşine o ştiau aceasta, le era frică de soldatul de rând, le era frică de ţăranul acesta onest care, cu pumnul lui vârtos, i-ar fi strivit să fi ştiut unde-l duce. „ Doamna a născut un prinţ” li s-a zis oamenilor şi numai greco – bulgarii ce dezonorau uniforma ofiţerească, ştiau ce e la mijloc.
Dar să lăsăm procesul lui 2 mai, pe care d. Boerescu ‘l va pierde împreună cu toţi contimporanii, căci, dacă nu tăgăduim greşalele lui Vodă Cuza, cea mai constantă greşeală a lui era pripa, răsărită din silă de temporizare, pe de altă parte orbi am fi şi răi români dacă am tăgădui meritele lui. Am înţelege chiar ca să-i arunce mănuşa oamenii nepărtinitori; am înţelege-o să i-o arunce viitorul. Trecutul n-are acest drept, căci nu e unul din contimporanii săi care să fie vrednic de una ca aceasta.
În partea a doua a discursului său. d. V. Boerescu cearcă a justifica apucăturile demagogice ale d-lui C. A. Rosetti.
D-sa, ca om de legi, e în contra eligibilităţii şi pentru inamovibilitate. „De aci ar urma însă să dau cu parul în capul aceluia care ar fi pentru eligibilitate”
Nu zicem cu parul, dar ce caută d. Boerescu alăturea cu susţiitorii eligibilităţii? Căci propunerea d. C. A. Rosetti nu este, precum binevoieşte a admite d-sa, legitimă, ci subversivă. Azi, când magistraţii sunt numiţi, advocaţii roşii ameninţă a-i destitui pe aciia cari nu i-ar face să câştige toate procesele. E vorba, pentru d. C. A. Rosetti, de-a face din justiţie un monopol al advocaţilor roşii de mâna a treia cari abia ştiu a citi şi a scrie, e vorba ca legea să fie pururea în favorul clienţilor advocaţilor roşii ŞI ca aceştia să vânză justiţia pe bani.
Mi-e frică a merge pân’ la vot universal, zice d. Boerescu, dar, aceasta nu va să zică că cei ce propun votul universal direct sunt nişte anarhişti.
Ba asta va să zică. Acestea nu sunt cestiuni de apreciaţie, precum binevoiţi a admite, ci realităţi. Votul universal înseamnă pretutindenea despotismul maselor şi se găseşte sau în state demagogice sau în state monarhice cari vor să aibă pururea în mână putinţa despotismului. În orice stat monarhic în care există sufraj universal despotismul personal e în orice moment cu putinţă: acolo guvernul se joacă de-a constituţia.
În legi, zice Garat, dar mai cu seamă în principiile fundamentale ale legilor, vorbele sunt lucruri reale şi termenii, improprii cari fac a se naşte idei false pot conduce la calamităţi naţionale.
D. Boerescu sfârşeşte discursul dând sfaturi binevoitoare partidului conservator. Nu ne-ar permite oare ca în schimb să-i dăm asemenea un sfat? dacă renunţăm la satisfacţia ieftenă de a mai deschide colecţia „ Presei” şi a înşira epitetele la adresa roşiilor, nu putem tăgădui pe de altă parte că compararea acelor epitete cu atitudinea de-acum a d-lui Boerescu iese în defavoarea personalităţii sale politice. Spinoza zice cam următoarele: „Adevărul există în sine şi pentru sine. Oricât de drepte ar fi argumentările în contra lui, el tot rămâne adevărat; oricât de strâmbă şi stângace apărarea lui, el tot adevăr este” Când vedem dar pe adversarul eligibilităţii magistraturii şi al sufrajului universal alături cu susţiitorii acestora, tot filigranul artei sale retorice nu e în stare a neutraliza impresia rea, întemeiată pe adevăr, pe care ne-o face.
Lucrul pe care l-am sfătui d-lui Boerescu e aşadar: pocăinţa. Dar o pocăinţă adâncă, care să reformeze oarecum modul său de-a fi. Să se convingă că nici un om nu se aliază nepedepsit cu nulităţile catilinare ale ţării sale în contra talentelor şi trecutului ei şi să-i fie silă că a existat o zi în viaţa sa în care-a putut da mâna cu tot ce epoca de tranziţie între fanarioţi şi istoria naţională a putut produce moraliceşte mai bolnav, intelectual mai sterp şi mai felin.
Iată ce i-ar rămânea de făcut dacă mai e în stare s-o facă.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1882-1883, 1888-1889
„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
