ÎNCĂ O DATĂ RECENZIUNEA LOGICEI MAIORESCU – de Mihai Eminescu [1 septembrie 1877]

La observările”Convorbirilor literare” că d. Zotu ar fi imputat autorului logicei plagiarea, recenzentul răspunde în”Presa” cumcă nu credea că aceste insinuaţiuni ar putea fi taxate de apucături neleale. Ca să dăm şi noi o idee despre plagiarea şi despre citarea de simple titluri care i se impută d-lui Maiorescu, vom spune următoarele:

Logica Maiorescu are un text de patruzeci de paragrafi pe 50 de file.

Relativ la aceşti patruzeci de paragrafi pe 50 de file sînt în apendice douăzeci şi patru de notiţe bibliografice.

În aceste 24 de notiţe se citează: Mill şi Trendelenburg ca manuale întrebuinţate şi pentru manualul nostru (v. notiţa 1).

Apoi dintre celelalte notiţe:

1) La § 15. Trendelenburg, Logische Untersuchungen, II, pag. 236 et antea.

2) La § 25. Comp. asupra teoriei logice: Trendelenburg, Log. Untersuch., II, pag. 239 şi următoarele.

3) La § 27. Trendelenburg, Log. Unters., II, p. 299 et sq.

4) La § 40. Trendelenburg, Log. Unters, II, p. 224 et sq.

Mill:

1) La § 16. Mill, Logica, cartea I, cap, 7.

2)” 21.”„„ I, cap. 4, §3.

3)” 34.”„„„„„

4)” 26.”„„ II, cap. I, § 2.

5)” 30.”„„ II, cap. I.

6)” 31.”„„ II, cap. I, § 2.

Va să zică”cercetările logice” ale lui Trendelenburg sînt citate o dată ca op întreg întrebuinţat, de patru ori cu indicaţii speciale; Logica lui Mill asemenea o dată, ca op întreg întrebuinţat, de şese ori cu indicaţii speciale. Aceste două opuri numai sînt deci citate de douăsprezece ori pentru un text de 40 paragrafi, pe 50 de file.

Şi, fiindcă special de la Mill d. recenzent scoate două pasaje traduse ad literam, zice plagiat. Ciudat mai trebuie să mai fie şi plagiatorul acela care citează în douăsprezece rînduri pe cei pe care-i pe plagiază. Trebuie apoi să însemnăm în mod hotărîtor că citatele d-lui Maiorescu nici nu sînt scrise ca să arate care autori anume au servit la compilarea cărţii sale (căci orice carte de şcoală secundară e cu atît mai bună cu cît este un compilat mai bine aranjat al formulărilor celor mai exacte şi mai limpezi din ştiinţa respectivă); ci ele sînt scrise”cu restrîngerea la acele pasage din a căror studiare să se tragă în adevăr un folos pentru lămurirea întrebărilor atinse în text”. Căci dacă ele ar fi fost scrise”în scop de a aduna multe nume de autori” atunce poate fi recenzentul sigur că n-ar fi lipsit nici unul din citatele pentru care-l doare inima; poate că n-ar fi lipsit nici în cazul cînd autorul ar fi gîndit cu ce soi de recenzenţi se expune a avea a face. A plagia va să zică a lua ideile sau formularea lor de la un autor fără a-l cita nicăiri. De la Mill în cele trei citate autorul logicei n-au luat idei nouă, căci acestea se găsesc în orice logică elementară; ci numai formularea limpede. Ajungea deci să citeze o singură dată cartea ca op întrebuinţat pentru a-l lua oricui dreptul de a presupune plagiare. În privirea citaţiei de”simple titluri”, imputată autorului, găsim asemene în răspunsul din”Presă” reticenţe unice în felul lor. Cînd noi spunem că autorul dă notiţe critice asupra cărţilor cetite, atunci d-sa vine tocmai cu o carte (Prantl, Istoria logicei) la care nici nu se-ncape critică din punctul de vedere al ideilor, ci numai din acela al datelor. De ce n-au reprodus notiţa despre cartea lui Bain sau despre cea a lui Mill sau chiar despre cea a lui Twesten? Numai atunci am fi putut presupune că recenzentul e leal şi voieşte a spune adevărul.

Cît despre”este” ca terminus medius (Trendelenburg), noi, care am văzut citate „cercetările logice” de 5 ori, avem dreptul a crede că nu-i un plagiat, căci la un asemenea se presupune totdeauna intenţia de a lua făr-a pomeni, pe cînd la autorul logicei, prin exemplele date, probabilitatea unui plagiat e cu totul înlăturată. Nefiind niciodată dispuşi să esplicăm asemenea lucruri prin întîlnirea în idei a două genii, am putea presupune că autorul logicei au citit în Trendelenburg această esplicare şi apoi nu şi-au adus aminte că au cetit-o, ci au crezut că e o idee proprie a sa. Pentru cel ce cunoaşte modul abstract de scriere a profesorului german, aceasta esplicare ar fi cea mai naturală. La idei care ni se comunică în mod foarte abstract pierdem adesea conştiinţa originei lor şi numai la acelea care ni se dau în mod intuitiv, oarecum plastic, printr-o imagine, ne aducem mai totdeauna aminte şi de cel ce ni le-au comunicat. În cazul nostru vina ar fi de atribuit memoriei, nu voinţei autorului logicei. Noi însă renunţăm de bună voie la această esplicare firească. Dintr-o cauză cu totul materială nu avem ediţia a treia a cercetărilor logice pe care recenzentul o citează. Într-a doua ediţie, pe care o avem la mînă, ideea nu este de loc atît de precis şi limpede esprimată ca în logica d-lui Maiorescu. Pentru curiozitatea lucrului lăsăm să urmeze”esplicarea” lui Trendelenburg:

Concluzia ipotetică sună: Dacă A este, este B; dar A este, deci este B. În această formă se esprimă în modul cel mai abstract că cele singulare sînt sumise celor generale, Nu se împreunează un conţinut nou cu noţiunea medie, precum se întîmplă aceasta îndealtfel în concluzia categorică, ci se esprimă fără nici un fel de legătură existenţa pură a noţiunii medie (A). Prin aceasta se şi descopere existenţa predicatului (B) în mod gol şi dezlipit. Dacă numărăm în concluzie trei termeni, aicea sînt deocamdată numai doi, şi existenţa, cel mai abstract rezultat al intuiţiunii, apare incolor ca al treilea. Pe cînd în concluzia categorică (după sensul general) existenţa se presupune pentru că cele singulare care repaoză pe baza lor apar în propositio minor, pe cînd deci concluzia categorică oferă, cu presupunerea existenţei, o raportare mai bogată a cuprinsului: concluzia ipotetică reprezintă numai izolarea aceasta, existenţa fără raporturi a predicatului (B) şi este în această privinţă mai săracă decît concluzia categorică. Apoi am făcut atenţi mai sus că concluzia categorică admite şi ea această formă. Deci concluzia ipotetică, care fără nimic alta nu are alt cuprins decît faptul subsumţiunii, n-o putem ţinea de-o dezvoltare mai deplină a concluziei categorice, ci numai de-o formă care şi-au lepădat florile şi n-au lăsat decît trunchiul purtător 1.

Să luăm acum explicarea d-lui Maiorescu:

La regula că silogismul trebuie să aibă trei termeni pare a face escepţiune aşa numitele silogisme hipotetice cu numai doi termini aparenţi. Ele au formele următoare;

Daca este m, este s.,

însă m este (sau nu este),

prin urmare este (sau nu este) s.

___________________

1 Vezi Cercetări logice, vol. II, p. 342 şi 343, ediţia a doua.

 

Dacă este m, nu este s,

însă m este,

prin urmare nu este s.

Dacă nu este m, este s,

însă m nu este,

prin urmare este s.

Argumentarea se face în forma dintîi după modus ponendo ponens şi tollendo tollens, în cazul al doilea modo ponendo tollente, în cazul al treilea modo tollendo ponente (V. §24). În toate cazurile însă, argumentarea se face şi la silogismele hipotetice cu ajutorul a trei termini. Nici că poate să fie altfel. Din judecata”dacă este m, este s”, întrucît rămîne mărginită la aceşti doi termini m şi s nu va rezulta niciodată o concluziune nouă. Cînd însă în premisa a doua se zice”m este”, atunci se adaugă terminul al treilea, adică”este”, care aici nu are înţelesul unei copule, ci înţelesul predicativ al existenţei reale (comp. § 20). Prin urmare silogismul hipotetic se reduce la următoarea formă de silogism obicinuit cu trei termini;

s este o dependinţă a lui m,

însă m are existenţă (p),

prin urmare şi s are existenţă (p).

Dintr-aceasta e evident că dacă autorului logicei i-au rămas în minte în mod neconştiu o idee a lui Trendelenburg, el au întrebuinţat-o mai bine, mai limpede, mai cu temei decum s-au întrebuinţat Trendelenburg pe el însuş. Dorim multe plagiate de această natură, care să traducă idei spuse în treacăt în moneta bine tipărită a gîndirii clare şi hotărîte, care să prefacă metalul ascuns în pietriş în metal curăţit şi preţios. În acest sens esplicarea d-nului Maiorescu mi se găseşte în nici o carte, căci după citatul lui Trendelenburg se vede că el însuşi admite în silogisme hipotetice numai doi termini (faptul pur şi simplu al subsumţiunii). Dacă acesta e un plagiat, atunci tot ce gîndeşte vreun om în lume e asemenea un plagiat, căci toţi nu facem decît a gîndi pînă la capăt ceea ce altul au gîndit în mod embrionar.

Adăogim spre mai marea bucurie a recenzentului că al XVIII-lea capitol din Cercetările logice, din care d. Maiorescu ar fi plagiat pe „este” ca termin mediu, e citat în apendicele logicei sale de două ori.

Dar la ce discuţia aceasta? Dacă recenzentul ar fi făcut observaţii ad rem, care să arăte contraziceri sau erori în textul logicei chiar, ne-am simţi dispuşi a dizbate pînă şi controverse logice. Dar d-sa a avut bunăvoinţă a se pune la scris pentru a dovedi nu erorile autorului, de care n-au putut găsi, ci nelealitatea ştiinţifică a lui. Această manoperă nu i-au succes deloc; ea a avut numai efectul de a aşeza pe recenzent într-o lumină foarte echivocă şi pe un teren unde orice discuţie devine de prisos.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1870 – 1877
ALBINA, FAMILIA, FEDERATIUNEA, CONVORBIRI LITERARE, CURIERUL DE IASI
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Pag. 270

Mihai-Eminescu.Ro

image_pdfimage_print

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.