Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info
La întrebarea „ce-o fi căutând d. Stătescu la Interne, d. Urechia la Instrucţie” se dă următorul răspuns. Titlul de recomandaţie a onor. d. Stătescu a fost proiectul de lege în contra străinilor propus de d-sa în Senat; titlul d-lui Urechiă e un raport pân’ acum secret asupra nihilismului din Iaşi. Avem deci un ministeriu organizat în contra nihilismului ca teorie, de urmărit în şcoli, şi a nihilismului practic, de urmărit prin subprefecţii d-lui Stătescu.
Curios ar fi a se şti în ochii cui opera juridică a d-lui Stătescu şi cea politico – literară a d-lui Urechiă au servit drept titluri pentru conferirea de portofolii? În ochii d-lui Dimitrie Brătianu? Nu credem, căci – de nihilo nil fit.
Astfel ştim raţiunea fundamentală a intrării acestor doi domni în ministeriu, deşi nu avem întreg lanţul cauzal în mâni. Cauza retragerii d-lui Ion Brătianu rămâne încă necunoscută.
Ar fi păcat cu toate astea să nu relevăm un articol hazliu al „Românului” în care se interpretează vestita teză a lui Descartes: Cogito, ergo sum.
Iată ce zice „Românul”:
Adesea ziserăm şi cu durere ne vedem siliţi a repeţi ,
În genere vorbind cel mai mare sacrificiu ce poţi cere unui român este a-l sili să cugete serios în el însuşi câteva ore asupra unui subiect.
E timp în fine să ‘nţelegem că numai printr-o cugetare serioasă şi necurmată, omul poate să cunoască bine adevărul şi calea cea bună pe care trebuie să meargă.
………………………………………………………………………………………………
Aceasta este metoda prin care omul poate cunoaşte adevărul; acesta este mijlocul prin care el este gratificat d’ a putea mânca din pomul cunoştinţei. „Cuget deci sunt „, a zis Descartes. Să ne deprindem dar a cugeta mai mult decât a vorbi şi vom fi.
Apoi urmează cinci coloane de meditaţiuni politice asupra moralităţii şi capacităţii partidului liberal.
Ce are – a face lipsa de cugetare serioasă şi necurmată cu teza lui Descartes, care e tocmai îndreptată contra scepticismului, contra escesului cugetării? În adevăr în Meditationes de prima philosophia (Paris, 1641) Descartes zice:
Ne putem îndoi de orice în lume numai nu de faptul că ne îndoim. Simţurile mă înşală, deci nu mă pot încrede necondiţionat în ele; nu ştiu dacă o fiinţă atotputernică n-a făcut ca să nu existe în realitate nici pământ, nici cer, nici obiecte cu întindere în spaţiu; poate că nu există nici figuri, nici mărime, nici loc
şi cu toate astea am imaginea lor sensibilă, care face să-mi nălucească existenţa tuturor obiectelor acestora; poate chiar la adunarea de doi cu trei, la numărarea laturilor unui patrat, la cele mai uşoare concluzii mă înşel. Imperfecţiunea mea poate fi atât de mare încât să mă ‘nşel întotdeuna. Precum Archimede, zice el în Meditaţiunea a doua, nu cerea decât un singur punct fix pentru a putea mişca pământul, tot astfel eu voi avea mari speranţe dacă voi fi îndestul de fericit de a afla o singură teză pe deplin sigură şi nesupusă nici unei îndoieli. şi ‘ntr-adevăr un lucru e cert, pe când toate celelalte sunt incerte, şi acel lucru cert e îndoiala mea însăşi, e cugetarea mea însăşi, deci existenţa mea. dacă ar exista chiar o fiinţă atotputernică care a aranjat totul ca să mă amăgească, totuşi trebuie să exist pentru a putea fi amăgit; cugetând că sunt tocmai cugetarea aceasta demonstră că şi sunt în adevăr. Teza: sunt, exist e pururea şi în mod necesar adevărată de cîte ori o pronunţ ori o cuget. Cogito, ergo sum.
Ce are a face această vestită teză, care a răsturnat filozofemele sceptice, foarte seducătoare tocmai prin profunditatea lor, cu lipsa de cugetare a Caradalelor şi Pătărlăgenilor? Aceştia există ca orice carne cu ochi chiar dacă n-ar gândi nimic, ba existenţa lor e cu atât mai vie şi mai aparentă cu cât nu gândesc nimic şi nu sunt nimic. Pe cât timp au diurne, lefuri, întreprinderi nici nu-i simţi că sunt: vegetează liniştiţi şi blânzi. Din momentul în care nu le mai au îşi manifestă existenţa într-un mod zgomotos şi foarte neplăcut.
Dar de, bietul Descartes, om a fost şi el şi-o fi avut păcate pe cari cată să le spăsească după moarte. Ce pedeapsă mai mare putea să-l aştepte însă pe ceea lume decât de a se vedea citat şi tălmăcit de învăţaţii redactori ai
„Românului”?
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII
