[„MAI MULTE FOI…”] – de Mihai Eminescu [8 iulie 1882]

Mai multe foi din capitală încep a face „Naţiunii” întrebarea pe care noi i-am pus-o din capul locului: Ce vrea şi la ce tinde. Drept vorbind, noi n-am şti ce răspuns s-ar putea da la o asemenea întrebare.

Fiecare-şi aduce aminte că, la suirea d-lui Dimitrie Brătianu pe jeţul prezidenţiei Consiliului de Miniştri, d-sa rostise cuvinte de o escepţională gravitate la adresa coreligionarilor săi politici.

Pentru a realiza îmbunătăţiri, zicea d-sa, fiecine trebuie să fie la locul său: hoţii la puşcărie, cei ce speculă interesele publice la carantină, omul onest la muncă. Mulţi oameni cu cari d. Dumitru Brătianu vorbise [î]l asiguraseră că nu va găsi pe nimeni care să-l sprijine, pentru că nu mai sunt oameni oneşti în această ţară. Dar dumnealui nu e atât de sceptic, crede că există încă oameni oneşti şi, admiţând chiar că n-ar fi, [î]i putem face oneşti, pentru că românul lesne se schimbă din bun în rău şi din rău în bun. C-o justiţie nepărtinitoare şi c-o voinţă energică mulţi cari pân’ acum treceau de corupţi s-ar îndrepta şi ar deveni folositori ţării: ba ei singuri s-ar simţi fericiţi când ar avea conştiinţa liniştită.

Ei bine, acelaşi d. D. Brătianu, trecând de la prezidenţia Consiliului la a Camerei, îngăduie în această din urmă calitate răscumpărarea liniei Cernavoda chiustenge şi multe alte mai mărunte, dar de aceeaşi valoare morală.

Cum rămâne aşadar cu aprecierile sale de mai sus şi ce voieşte acum?

Noi încai nu ne-am făcut nici când iluziile ce şi le făcea d. Dumitru Brătianu… la bătrâneţe, după ce-a cunoscut în curs de zeci de ani ţara. Prin studii xenoscopice am arătat că roşii nici nu sunt măcar români, ci străini pripăşiţi din câteşipatru unghiurile lumii în decursul secolului trecut şi a celui actual şi că lor li-i de ţară cum ni-i nouă de mere acre. Imorali în gradul cel mai mare, fără umbră de sentiment de patrie sau naţionalitate, ei n-au avut nicicând naivitatea de-a crede câtuşi de puţin în principiile ce pretind a le profesa. Născuţi bătrâni, stricaţi şi panglicari, guvernământul lor nu este numai o xenocraţie destrăbălată, o domnie a tot ce Orientul a avut mai putred, dar, privind la conştiinţele lor venale, la înclinările lor constante de trădare şi de rea credinţă, la apucăturile lor de linguşire şi de malonestitate, la stupiditatea lor intelectuală, unită c-o mare doză de şiretlic comun, am putea zice că ei au introdus un fel de pornocraţie morală în ţară.

Când d. Dimitrie Brătianu, amicul şi prezidentul lor, declară că nu mai sunt oameni oneşti în ţară cată din parte-ne să constatăm ceea ce şi dumnealui ştie: că odinioară existau oameni oneşti, şi încă mulţi, şi că maturitatea pentru puşcărie şi carantină datează de la formarea partidului roşu încoace.

Ceea ce fac uneori deputaţii roşii rezistă descrierei oricărui condei. Şi cu toate acestea d. Brătianu crede că se pot îndrepta, pot deveni folositori, pot fi fericiţi, având conştiinţa împăcată?

Dar au ei conştiinţă?

O seamă din enciclopedişti făcuseră o analiză a acestei funcţiuni a sufletului şi au constatat că cele mai multe elemente din ea sunt un rezultat al creşterii naţionale îndelungate, un rezultat al principiului conservator al istoriei, lucru ce cată să le lipsească acestor indivizi de vreme ce ei n-au naţionalitate hotărâtă. Dar nici măcar baza conştiinţei, aversiunea în contra trădării, n-o au. Ucigaşii de rând, eroii de codru sunt oameni onorabili pe lângă trădători. Banditul nu i-a jurat nimănui că-l va apăra: liber, cu riscul vieţii lui, de-a ataca alt om, a comis o crimă de bună credinţă oarecum, care să poată espia. Eroii de la 11 fevruarie, azi adiutanţi regali şi generali, au jurat a-l apăra pe omul pe care l-au trădat. Crima e îndoită: scriitorii vechi zic că înaintea trădării chiar zeii îşi acopereau feţele. Dante le dă fundul cel mai adânc al infernului, locul unde nici ochiul lui Dumnezeu nu mai străbate.

Ei bine, ura şi aversiunea în contra trădării, iată un instinct fundamental, comun conştiinţei întregului neam omenesc. Numai aceste gunoaie etnice nu au nici acest instinct măcar.

Ei disting trădarea, ei o înalţă în societate şi o decorează, ei n-au nici atâta conştiinţă câtă au sălbatecii.

Şi d. Dumitru Brătianu putea să aibă naivitatea de-a crede că, cu asemenea oameni, din asemenea materie putredă, din aceste scârbe ale omenirii se poate face ceva de-acum înainte prin morală teoretică? Cânepa, iată mijlocul cu care ţara s-ar putea scăpa de aceste stârpituri morale şi intelectuale.

Nu vorbim aci de principii politice, facem chiar abstracţie de ele. Roşii ar fi ceea ce sunt chiar având principii diametral opuse celor ce au astăzi, căci organisme degradate rămân degradate în toate împrejurările. Oricari ar fi credinţele lor, la apucături şi la fapte ne uităm.

Ce testimoniu de sărăcie intelectuală şi de cădere ne-am da găsind că milionarii răscumpărării şi confratele lor Simeon sunt oameni oneşti, că administraţia Chiriţopolilor e bună, că plagiatorii sunt genii şi escrochii martiri?

Nimic nu degradează mai mult decât admirarea sau lauda răului. Helvetius zice: „Le degré d’esprit nécessaire pour nous plaire est une mesure assez exacte du degré d’esprit que nous avons „.

Daca n-am fi în stare a cunoaşte sau a preţui binele, calea-vale; binele e în genere mai greu de cunoscut. Dar a lăuda sau a îngădui chiar cele rele, false, stupide nu are nici o scuză; aceasta ar fi o probă de slăbiciune nevindecată a judecăţii.

Ceea ce-ar fi necesar e ca d. D. Brătianu să se convingă că îndreptare a roşiilor nu e cu putinţă, precum nu se poate ca mătrăguna prin botez să devie stejar. Ţara Românească a fost şi este încă ventilul de siguranţă al relelor sociale din statele vecine; roşii sunt în mare parte elementele rele şi decrepite de cari împărăţia turcului s-a curăţit prin acest ventil. Ei sunt pentru generaţia trecută ceea ce jidanii sunt pentru cea actuală: necurăţenia socială a unor state străine. Oare nu e mirare că toţi jidanii sunt liberali, tot aşa precum toţi roşii sunt liberali? Cu toate acestea lucrul e foarte firesc; aceeaşi cauză, aceleaşi efecte. Străini şi unii şi alţii, liberali şi unii şi alţii.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Vol XIII
 
image_pdfimage_print

Leave a Reply

Your email address will not be published.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.