Mîne, duminică, e ziua hotărîtă pentru intrarea triumfală a trupelor noastre în Bucureşti.
Într-adevăr, dacă este vreun organ al naţiunii care-n aceste vremi triste, cînd totul e ameninţat, să prezinte o privelişte mai mîndră şi mai întăritoare de suflet, e organul puterii fizice a poporului românesc, ostaşul, care azi, cînd Camerile s-a dezonorat, revenind asupra voturilor solemne din trecut şi rumpîndu-le, au ţinut singur drapelul sus, gata a se bate pe Argeş cu ruşii, precum a fost gata a se bate în Bulgaria cu turcii.
Pe cînd o generaţie coruptă, fără de mîndrie şi statornicie, formează publicul privitor, oştirea, această singură reprezentantă a poporului românesc adevărat, cum este el la plaiuri şi la şes, dovedeşte încă urmele unor virtuţi cari în restul societăţii s-au pierdut.
E drept că toată organizarea noastră politică, tot aparatul de legi şi instituţii introduse cu deridicata, toată neîngrijirea de pîn-acuma pentru clasa agricolă română tind a o nimici cu desăvîrşire.
Nu e număr din „Monitor” care să nu cuprindă liste lungi de dări directe şi indirecte, judeţene, comunale şi de alt soi, cari toate în linia din urmă se percep din punga ţăranului, de vreme ce el formează singura clasă productivă în România. Munca lui o precupeţesc negustorii şi o schimbă pe mărfuri străine, munca lui dă valoare latifundiilor statului şi celor particulare, dările plătite direct şi indirect de cătră dînsul susţin legiunile de funcţionari ai statului, ai comunelor, ai judeţelor; c-un cuvînt o organizaţie în care vorbeşte şi pe care-o influenţează toţi aceia cari nu produc în economia naţiei nici măcar valoarea unui capăt de aţă ; pe cînd ţăranul, care singur produce întreg substratul vieţii noastre economice, nu are nici un glas care să-l reprezinte pe el, să vorbească în numele lui.
Şi cînd voim a ne făli şi a ascunde cu vălul gloriei mizeria acestei generaţii fără razim moral şi intelectual, atunci cu ce ne vom făli decît cu vitejia personală a aceluiaşi ţăran?
El merită într-adevăr să intre în triumf în Sybaris, el care în mijlocul veacului al nouăsprezecelea, ce pentru noi însemnează domnia frazei şi a pospăielii străine, reprezintă încă cu aceeaşi bărbăţie frumoasele pagine ale unui trecut cînd toată ţara era ca dînsul. Dar vremile s-au schimbat din veacul al cincisprezecelea şi pînă azi. Astăzi graţie liberalismului am izbutit a face din România o nouă Americă, un teren pentru colonii, pe cînd poporul românesc se stinge prin simplificarea muncii, prin pierderea pieţei în care să şi-o ofere, prin mizeria cauzată de mulţimea dărilor, prin sărăcirea cauzată de introducerea unor costisitoare forme goale fără nici un cuprins real. Astăzi ca niciodată putem vorbi de o plebe de sus şi de un popor de jos.
Să-descoperim oare toate păcatele cîte s-au comis pînă în ziua de astăzi contra elementului celui mai conservator din ţară, contra săteanului? Dar nu e lege introdusă care să nu fi distrus sau să fi încercat a distruge sentimentul lui de drept, ce se păstrase de bătrîni ca obicei al pămîntului, ca datină moştenită; nu e şcoală înfiinţată care să nu fi fost o unealtă contra limbei lui şi a bunului său simţ, nu e instituţie care să fi răspuns la adevăratele lui trebuinţe. În mijlocul formelor cosmopolite, introduse la noi fără alegere, el e singurul ce şi-a păstrat frumoasa limbă stăveche, frumoasele datine, cari şi ele pier din zi în zi sub suflarea îngheţată a unui veac străin de toată fiinţa noastră.
Ştim prea bine că nici Dumnezeu din cer, nici om de pe pămînt nu mai e în stare a opri repedea cădere pe povîrnişul fatal pe care am apucat. Peste douăzeci şi cinci de ani românul în România chiar va fi o curiozitate etnologică precum e astăzi în munţii Emului, unde-a stăpînit cu glorie două veacuri. Ştim prea bine că am făcut drumuri comode de fier şi poduri peste rîuri invaziei veacului modern şi că stăpînii viitori ai pămîntul[ui] nostru trec în fiece zi graniţele cu sutele şi eu miile. Noua Americă, America răsăriteană de lîngă Dunăre, a deschis de mult porţile ei imigraţiunii care ne-aduce civilizaţia şi stingerea.
Dacă le spunem toate acestea n-o facem pentru că ar fi ceva nou, pentru că am putea spune remedii contra răului, ci pentru a arăta că, dacă e un element care să mai merite recunoştinţa noastră deplină, pentru că dă oarecare strălucire celor din urmă pagine ale istoriei noastre, este tocmai acel popor din sate, care a rămas inaccesibil tuturor înnoiturelor noaste nenorocite, dar care se stinge prin munca de Sisif ce i s-a impus, pentru ca tocmai el şi nu altul să susţie uneltele care-l esterminează.
Dar chiar bucuria şi recunoştinţa noastră sinceră este înveninată de un eveniment care se petrece în aceeaşi zi în care se petrece intrarea triumfală. Într-adevăr, între comisarii ruşi şi cei români s-a fixat aceeaşi duminecă, aceeaşi zi de 8 octomvrie pentru schimbarea autorităţilor române din Basarabia cu cele ruseşti. Deci în aceeaşi zi in care Bucureştii vor fi împodobiţi cu flamuri tricolore şi se vor ilumina, un alt colţ al pămîntului românesc va intra într-un întuneric vecinic poate. „Nu există o mai mare ironie decît aceea a sorţii.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 noiembrie 1877 – 15 februarie 1880
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Vol X
