Mulţi presupun, şi nu hotărâm încă de au ori nu cuvânt, că interesul escesiv pe care d. C.A. Rosetti şi „ Pseudo – românul „ său îl manifestă în timpul din urmă pentru clasa ţăranilor nu este un interes întemeiat pe vederile unei politici de stat, concepute cu siguranţă şi preciziune, ci pe necesitatea ce-o are partidul său demoralizat de – a-şi reîmprospăta popularitatea şi alegătorii mai cu seamă, atrăgând în sfera sterpelor lupte politice o clasă numeroasă de cetăţeni, pe ţărani.
Marfa de fraze a ziarelor roşii s-au învechit, au ieşit din modă; lumea orăşenească s-a cam săturat de ea.
Din zilnica repetare a unei serii de vorbe cu sferă nedeterminată şi lipsite de cuprins a rezultat la început o boală obştească a spiritului public în România: găgăuţia generală în judecarea cestiunilor de interes public, o periculoasă beţie de cuvinte, care a ameţit clasele noastre de mijloc şi le-a făcut a confunda formele goale şi pospăirea pe deasupra ale civilizaţiei cu fondul acesteia, care consistă nu în egalitate, fraternitate şi libertate, ci în muncă şi în adevăr. Încet – încet oraşele şi-au deschis ochii; fiecine înţelege că fără muncă nu există bunăstare materială decât pentru gheşeftari şi cavaleri de industrie; că fără adevăr nu există cultură. Încet, publicul s-au convins că a lua ochii prin discursuri patriotice şi fraze bine lustruite nu va să zică a munci şi că toţi acei cari iau de zece ori pe zi patria, libertatea, naţionalitatea în gură le iau numai ca etichete şi ca pretexte, adevărata lor ţintă fiind îmbogăţirea sau traiul bun de pe spatele altora, din spinarea poporului producător. Cei ce exercită industria patriotismului subliniat, înmulţindu-se peste măsură, îşi fac azi concurenţă între ei, se dau pe faţă unul pe altul; albeaţa care a acoperit ochii spiritului nostru public de la 1858 şi până azi a început a se lua binişor; nimeni nu mai crede în povestea glumeaţă a unui progres de pe saltea, fără corelatul muncii musculare şi intelectuale.
Asta a început a înţelege Burtă verde cum am zice şi de-aci discreditul mărfii patriotismului subliniat în piaţă, căci nu mai are trecere şi nu se mai ia drept bani buni. Orăşenii s-au convins că nu e nimic, absolut nimic îndărătul înţelepciunii apocaliptice a politicei roşie, că fraza goală care nu esprimă nici o necesitate economică, nici o cerinţă de organizare nu e decât o nadă pentru a prinde şi ameţi pe cei săraci cu duhul. Formulele mistice ale d-lui C. A. Rosetti nu le mai cred nici copiii din şcoală; dicţionarul său politic începe a muri, terminologia sa moare precum a murit aceea a alchimiei şi a astrologiei. Gândirea publică devine în România mai pozitivă şi mai concretă; oamenii nu se mai mulţumesc cu cuvântul, ci urmăresc înţelesul lui, ba evoluţiunea chiar a acestui înţeles.
Această schimbare a spiritului public a observat-o d. C.A. Rosetti. Ca acei dascăli bătrâni cari repetă în fiece an aceleaşi glume, însă pururea altor urechi, mai tinere, astfel ilustrul părinte al demagogiei române caută urechi nouă pentru farsele sale învechite şi crede că le va putea găsi prin demagogizarea acelei clase de oameni care, păstrătoare caracterului naţional al românului, iubitoare de adevăr şi dreaptă, rămăsese pân’ acum neatinsă de veninul demagogiei. Această clasă e cea ţărănească.
Un articol de fond al „Pseudo-Românului” se citează în Cameră ca espunere de motive printr-un proiect de lege prin care să se hotărască că numai ţărani pot fi delegaţii colegiului [al] Iv-lea, deşi, e învederat că e indiferentă treapta socială a aceluia pe care ţăranul [î]l delegă pentru a- i reprezenta interesele şi că criteriul acestei alegeri ar fi cunoştinţa stării economice şi de cultură a ţăranului, nu împrejurarea că delegatul e sau nu ţăran.
Un alt mijloc pentru a atrage pe ţărani în sfera luptelor politice este esploatarea violentă a neajunsurilor legii tocmelelor agricole.
„Românul” numeşte legea „barbară, ilegală, ucizătoare „ Dar cine a propus-o, cine a votat-o?
D. C. A. Rosetti şi I.C. Brătianu, la 7 martie 1866, după căderea lui Vodă Cuza.
Deşi însă legea actuală e în cea mai mare parte creaţiunea partidului pe care-l reprezentă „Românul, nu vom numi-o astfel cum o numesc acei cărora li se cuvine paternitatea ei.
E rea, dar ţinta ei a fost bună. Producţiunea agricolă e legată de anume condiţii de timp. Un obiect industrial se poate produce şi vara şi iarna, şi noaptea şi ziua, oricând şi oriunde. Cine însă nu ară la vreme, nu prăşeşte la vreme, nu seceră la vreme, acela nu recoltează nimic şi degeaba şi-a băgat capitalul în producţiune. Spiritul legii tocmelilor a fost a asigura termenele deosebite ale muncilor agricole, a căror neţinere ar fi echivalentă cu ruina sigură a producţiunii, deci cu ruina ţării. Orice reformă s-ar face, spiritul acestei legi nu se poate înlătura şi tăgădui dacă nu voim ca izvorul de căpetenie al avuţiei publice să cază în totul în părăginire.
Ceea ce rămâne curios e întrebuinţarea acestei legi, făcute mai cu seamă de roşii, în contra altor elemente politice, cari poate să fi contribuit şi ele la facerea ei, dar nu sunt autorii ei de căpetenie. dacă roşii au făcut-o sau au contribuit a o face, ci au creat o lege „ barbară, ilegală şi ucizătoare „ şi contra lor înşile ar căta să-şi îndrepte armele polemice. Dar precum am zis la început: nu legea tocmelelor e în cestiune pentru roşii. Ei vor să-şi creeze şi din greaua şi gingaşa cestiune a organizării muncii o armă electorală căci polemicele „Românului „ şi propunerea din Cameră privitoare la delegaţi au amândouă acceaşi ţintă: demagogizarea locuitorilor săteni.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1882-1883, 1888-1889
„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
