Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info
Nedeprinşi a face fraze, am dat seama despre adunarea ţinută de membrii clubului conservator şi de delegaţii din judeţe cu tonul neted al unei relaţiuni obiective, căci importanţa lucrului în sine nici nu scade, nici se adaugă prin articole apocaliptice, precum le obişnuiesc confraţii de la „Românul”. Dumnealor par a se mira de aceasta; ar fi aşteptat toate minuţiozităţile unui reporter, dar asemenea draperie, oricît de interesantă ar fi încolo, ni se pare nouă de puţină însemnătate.
Îndealtmintrelea „Românul” recunoaşte că sincer a procedat partida conservatoare, căci faptele ei ş-ale capului ei fiind bine cunoscute, nici o amăgire nu mai poate fi.
Nu ştim cui avem să mulţumim această rară mărturisire a organului guvernamental, pe care s-ar fi cuvenit s-o facă întotdeuna, fiind întotdeuna conformă cu adevărul. Sincer am procedat pururea, am avut sinceritatea calităţilor şi defectelor noastre, ceea ce în genere e o datorie, şi numai în generaţia actuală, în care-a dispărut aproape deosebirea între bine şi rău, adevăr şi neadevăr, a început a deveni un merit.
Dar dacă faptele noastre, după mărturisirea „Românului”, au calitatea de-a fi bine cunoscute, şi cele bune şi cele rele, încît nici o amăgire nu poate fi, dacă se ştie ce-am făcut, am dori să se ştie tot atît de bine ceea ce n-am făcut, şi acest merit negativ îl pretindem cu atît mai mult pentru noi cu cît, conform teoriei pozitivistului Buckle, meritul unui guvern consistă în mare parte în ceea ce el nu face. Din multele ce nu le-am făcut cităm cîteva numai. De pildă nu noi am dat concesia Stroussberg, nu noi am aplicat-o fără votul Senatului şi fără să fi devenit lege; nu noi am format bande bulgare, nici am călătorit la Livadia, nici am intrat în război fără zapis şi chezăşie; nu noi am lăsat să cadă colţul vălului pe scabroasele afaceri a cărăturilor făcute pînă dincolo de Balcani; nu noi am răscumpărat drumurile de fier plătind 60% pe hîrtii ce făceau numai 20%, nu noi ne-am îmbogăţit din afacerea aceasta ca cinstitele Caradale de toată mîna, nici ne-am creat noi vrodată lefuri de 30-40 de mii de franci ca aceleaşi Caradale, Costineşti, Stăteşti ş.a.; nu noi am făcut la Ploieşti cinstita Republică, nici n-am fost puşi în slujbă pentru acest merit, nici am scris poezii asupra „şarlei”, nici am luat medalia Bene-merenti, nici n-am scris broşură despre Spionul prusian, nici am numit pe M. Sa agent al d-lui de Bismarck, nici am felicitat ca „revoluţionari români” pe Rochefort, nici am scris panegirice lui Blanqui; n-am introdus rubla pe patru franci, n-am propus categorii de împămîntenire, n-am făcut din advocaţi directori de drum de fier, nici din Caradale directori de bancă, n-am numit pe Pietraru funcţionar la Ministerul de Finanţe, nici pe Sihleanu prezident al Comisiei financiare, c-un cuvînt n-am căutat nici cînd a deplasa ilustraţiunile Academiei de la Mărcuţa şi de la Văcăreşti punîndu-le în demnităţi ale statului, n-am ridicat în patru ani bugetul cheltuielilor ordinare cu 34% ş.a.m.d.
Iartă-ne, Dumnezeule, dar toate acestea nu le-am făcut!
Dar ce serios susţine „Românul” că ne-a învăţat să îngînăm „cuvintele de patrie, de libertate” (le mot de patrie)! În orice caz, onorabililor, româneşte nu ne-aţi învăţat. E adevărat că pe atunci cînd Vasile Voievod Lupul scria că „cel ce-şi va vicleni moşia mai rău decît ucigaşii de părinţi să se certe” patria se chema încă moşie, ca dovadă oarecum c-o avem de la moşi-strămoşi. Poate d-lor C.A. Rosetti, Cariagdi, Giani, Carada le-o fi trebuit un cuvînt nou pentru a însemna cu el ceea ce nu avusese neam de neamul lor şi ceea ce au aflat abia pe pămîntul nostru. Asemenea e cu putinţă ca, asemănînd starea ce-o petrecuseră la Ţarigrad cu starea de libertate în care ne-au găsit pe noi, să fi avut trebuinţă ca din senin şi de noţiunea libertăţii, dar acestea ar fi lucruri foarte supărăcioase pentru părintele demagogiei pseudoromâne, de aceea nu mai insistăm asupra lor. Iată însă ce ne mai spune ,,Românul”.
S-a făcut rezbelul.
După treisute de ani de dezarmare, de robie şi de ruşine, naţiunea română îşi redobîndi cu arma în mînă gloria străbună. Acest mare act aduse fireşte independenţa statului român.
Darul prorociei nu-l are la noi decît d. C.A. Rosetti. Dar nu e tot astfel cu cunoştinţa celor trecute. În realitate epoca de dezarmare nu e tocmai atît de veche cum admite „Românul”. Matei Basarab avea încă 150 000 de oameni armaţi, mai mult adecă decît poate da azi România întreagă, şi de atunci sînt douăsute patruzeci de ani. De la bătălia de la Zărneşti, în care Constantin Basarab Brîncoveanu a bătut oştirea austriacă de sub generalul Haissler, sînt chiar numai 190 de ani. E prea adevărat însă că imediat după Constantin Vodă vine epoca d-lor C.A. Rosetti, Cariagdi, Bosnagi etc. şi aceea în adevăr a fost pentru noi românii o epocă de dezarmare, de robie şi de ruşine şi a ţinut 120 de ani pînă ce i-a pus capăt Domnul Tudor.
Dar ce mai zice „Românul” despre rezbel?
Acest mare act aduse fireşte independenţa statului român.
Fireşte, da! Fireşte, aşa ar fi trebuit să fie. Dar onorabilii confraţi uită că, după ce turcii ne declaraseră liberi şi de capul nostru prin Tractatul de la San-Stefano, Europa ne-a pus condiţii pentru a ne recunoaşte independenţa. Onorabilii confraţi par a avea o memorie foarte scurtă cînd uită că cuvîntul de patrie, pe care ne-au învăţat a-l îngîna, a fost rectificat în minus c-o provincie şi că, pe lîngă patrioţii Cariagdi, Giani, Carada, avem azi pe patrioţii Herşcu, Leibu, Şmule şi alţii, a căror origine traco-romană e tot atît de puţin dubie ca şi aceea a d-lui C.A. Rosetti.
Dar ceea ce ni se pare mai ciudat e imputarea ce ni se face că „spunem curat că regele României trebuie să sugrume libertatea”.
Această enormitate se spune citîndu-se un pasaj din „Timpul”, pe care-l dăm în forma în care l-a reprodus
„Românul”.
Dacă ni s-ar cere formula după care se manifestă activitatea suveranului în urma marilor decepţiuni ce i le-a pregătit partidul roşu am zice că M. S. Regală visează în adevăr la consolidarea dinastiei şi a viitorului ţării, însă nu pe aceeaşi linie cu tendinţele actualităţii, ci pe o linie paralelă(?). Înmulţirea armatei, asigurarea succesiunii la tron, uo sporire continuă a puterii Casei sale proprii şi o continuă zădărnicire a tendinţelor revoluţionare ale partidului roşu, prin faptul că, ajungînd la putere, acest partid se reneagă, se dezminte, face contrarul de ceea ce zisese, iacă elementele cari ne fac a admite că există o deosebire între viitorul pe care Domnul l-o fi sperînd pentru ţara menită a fi moştenirea dinastiei sale şi între viitorul poporului care locueşte în această ţară.
Ce fini sînteţi, hai? Şi, zi, ne-aţi înţeles pe deplin?
Dacă ştiam că cititorii noştri sînt tot atît de cuminţi ca Costineştii şi Caradalele am fi vorbit mult mai limpede, dar poate mai puţin politicos. Dar fiindcă vorbim acum pentru Caradale vom explica formula după care nouă ni se pare a se manifesta activitatea suveranului c-un citat din Machiavelli, după care credem că veţi înţelege şi d-voastră ce-am voit să zicem.
E de observat, zice profundul scriitor italian, că, ura se poate produce şi prin fapte bune. Un principe care vrea să se ţie pe tron nu trebuie să facă fapte bune, căci dacă. masa poporului său sau a armatei sale sau cei de cari are trebuinţă pentru a se mănţinea sînt stricaţi el trebuie să urmeze înclinările lor şi să-i mulţumească, lucru pentru care faptele cele mai onorabile sînt adesea pernicioase.
Cine, pentru a se mănţinea, crede a avea nevoie de Caradale, Costineşti, Mihăleşti, ş.a., oricît de corupţi ori de ignoranţi ar fi ei, trebuie să le facă cheful chiar dac-ar şti că asupra acestui chef piere un popor întreg. Dar cînd e convins că asemenea oameni pot constitui un guvern atunci pierde desigur orice speranţă în viitorul poporului său, fără, se-nţelege, de-a pierde perspectiva că urmaşii săi vor guverna aceeaşi expresie geografică, populată cu n’importe cine.
Prin numiri ca ale d-lui Candiano, prin medalierea d-lui Orăşanu, prin punerile în slujbă a republicanilor de la Ploieşti se strică un popor şi mai mult decum ar fi, iar un popor stricat piere. Ceea ce am zis noi prin formula de mai sus nu e aşadar un sfat, cum crede „Românul”, ci o imputare că Domnul cugeta, în adevăr la mănţinerea expresiei geografice a ţării, dar îngăduie coruperea sistematică a fiinţei etnologice a poporului. Cînd nulităţile se distrag de la ocupaţiunile lor pentru a se face demnitari ai statului se naşte în societatea întreagă tendinţa cîştigului fără merit şi fără muncă, a cîştigului prin participarea la conspiraţii de ex., şi astfel, ciocoindu-se mulţimea nenumărată a Costineştilor şi Caradalelor, nu mai are cine munci în ţara asta, se nasc goluri pe care le umplu străinii.
De aci vine că imigraţia, de la cîteva sute de indivizi, precum era sub domniile vechi, au ajuns azi la 20 000 pe an. În fiece an un oraş întreg de străini se colonizează în ţara noastră. Aceste oraşe în migraţiune vor forma pe supuşii fideli ai lui Carol II, pe expresia geografică a României actuale. Şi acei oameni vor fi mai învăţaţi decît Costineştii şi mai cinstiţi decît Mihăleştii, numai una nu vor mai fi … români.
Acum veţi fi înţelegînd şi d-voastră, credem, de ce-am zis că, dacă Domnul e convins de corupţiunea oamenilor cu cari se servă, face neapărat o distincţiune între viitorul ţării menit a fi moştenirea dinastiei sale şi viitorul poporului ce locuieşte în această ţară.
Cine crede că un popor e atît de corupt încît să privească cu indiferenţă numirea unui domn Candiano ca adjutant domnesc, medaliarea unui domn Orăşanu, numirea unui Leca la Ministerul de Război, om vinovat o dată c-a trădat pe suveranul său fiind soldat, vinovat de-a doua oară că l-a trădat fiind de strajă, acela nu poate decît să fi pierdut orice speranţă în viitorul acelui popor şi să fi visînd cel mult la mănţinerea expresiei geografice pe harta Europei, nu însă la existenţa unităţii etnologice care-o locuieşte.
Noi nu tăgăduim Domnului dreptul de-a ierta trecutul a o seamă din supuşii săi; numai nu trebuie să uite acel trecut şi mai cu seamă nu trebuie să-l recompenseze.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
17 februarie – 31 decembrie 1880
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XI