NOVELE DIN POPOR DE IOAN SLAVICI – de Mihai Eminescu [28 martie 1882]

Un volum de 456 pag. Bucureşti 1881. Editura librăriei Socec et comp.

NOVELE DIN POPOR DE IOAN SLAVICI

 

Sub titlul de mai sus d.I. Slavici publică, întrunite în volum, novelele sale: Popa Tanda, Gura Satului, O viaţă pierdută, La crucea din sat, Scormon, Budulea Taichii şi Moara cu noroc.

Autorul e de mult cunoscut cititorilor „Convorbirilor” şi celor ai „Timpului”, mai mult, e cunoscut publicului german şi va fi credem în curând celui francez, deşi se pare că publicul său propriu, pentru care sunt menite, cel românesc, n-a dat atenţia cuvenită activităţii sale literare.

E înainte de toate un autor pe deplin sănătos în concepţie; problemele psihologice pe cari le pune sunt desemnate cu toată fineţea unui cunoscător al naturii omeneşti; fiecare din chipurile cari trăiesc şi se mişcă în novelele sale e nu numai copiat de pe uliţele împodobite cu arbori ale satului, nu seamănă în exterior cu ţăranul român, în port şi în vorbă, ci au fondul sufletesc al poporului, gândesc şi simt ca el.

Poate nu e o idee nouă dacă spunem că orice lucrare literară însemnată cuprinde, pe lângă actul intelectual al observaţiei şi conceperei, o lucrare de resumţiune a unor elemente preexistente din viaţa poporului. Sunt scriitori – şi numărul lor e legiune – cari sugându-şi condeiul în gură, scornesc fel de fel de cai verzi, creaţiuni ale fantaziei pure fără corelaţiune cu realitatea, creaţiuni ce, prin noutatea lor, atrag poate câtva timp publicul şi sunt la modă. Descriind situaţii factice, personaje factice sau manierate, sentimente  neadevărate sau simulate, umflând un sentimentalism bolnav – în volume întregi, aceşti autori — numărul lor în străinătate e foarte mare – au un public mai numeros de cum ar merita şi primejduiesc în mare grad gustul, sentimentul adevărului şi bunului simţ.

Credem că nici o literatură puternică şi sănătoasă, capabilă să determine spiritul unui popor, nu poate exista decât determinată ea însăşi la rândul ei de spiritul acelui popor, întemeiată adecă pe baza largă a geniului naţional. Aceasta nu e adevărat numai pentru literat, ci se aplică tot atât de bine la legiuitor, la istoric, la omul politic. Nu acel legiuitor va fi însemnat care va plagia legi străine traduse din codicile unor ţări depărtate ce au trăit şi trăiesc în alte împrejurări, ci cel care va şti să codifice datina ţării lui şi soluţiunea pe care poporul în adâncul convingerilor sale o dă problemelor în materie.

Nu acel om politic va fi însemnat, care va inventa şi va combina sisteme nouă, ci acel care va rezuma şi va pune în serviciul unei mari idei organice înclinările, trebuinţele şi aspiraţiunile preexistente ale poporului său.

Nu acel istoric va fi exact, carele în fraze pompoase va lăuda sau va batjocori întâmplările în trista şi searbăda lor conexiune cauzală, ci acela care va căuta raţiunea de-a fi a acelor întâmplări şi va descoperi-o în adâncimea geniului popular. Unul ca acesta ar descoperi că aceleaşi raţiuni cari au făcut pe români să crească i-au făcut să şi cază; aceleaşi calităţi cari au urcat pe osmani la înălţimea de stăpânitori a trei continente au fost rădăcinile pieirii lor; că orice calitate, orice energie, orice e mare şi puternic ca patimă are în consecuenţa cu sine însuşi rădăcinile fericirii şi nefericirii sale. Numai oamenii cari au tăria de-a fi credincioşi caracterului lor propriu fac impresie în adevăr estetică, ei numai au farmecul adevărului, reprezintarea lor zguduie adânc toate simţirile noastre şi numai aceasta e obiectul artei.

Fără îndoială există talente individuale, dar ele trebuie să intre cu rădăcinile în pământul, în modul de-a fi al poporului lor, pentru a produce ceva permanent. Autorii generaţiei trecute – un Eliad, un Gr. Alexandrescu, sunt cu tot talentul lor natural scriitori cosmopoliţi. Alecsandri numai e în generaţia veche acela care şi-au încuscrit din capul locului talentul său individual cu geniul poporului românesc şi de aceea el, împreună cu Negruzzi, Donici ş.a. e întemeietorul unei literaturi, nu copiate, sau imitate după lord Byron şi Lamartine, ci în adevăr naţionale. Tot această cale, care rezumă poporul pentru a-l reda ca-ntr-o oglindă şie însuşi o urmează şi Slavici.

Popa Tanda e un mărgăritar de popă românesc, vrednic a figura în orice carte de citire pentru sate, un popă cu gura de lup şi inima de miel, care mai cu bătaia de joc, mai cu sfatul, dar cu pilda proprie mai cu seamă, ridică nivelul moral şi material al unei pustietăţi cum i-a Sărăcenilor.

0 viaţă pierdută descrie traiul unui ţăran ardelean, care, naiv şi onest, vine în mlaştina morală a Bucureştilor, unde pierde tot ce un om are mai scump. Înavuţit în adevăr prin muncă, el dă foc casei şi averei lui şi părăseşte mocirla morală într-acelaşi cărucior, sărac, şezând pe aceeaşi ladă de Braşov, fără să se uite îndărăt, nevoind să ia nimic de la pământul care-i mâncase copilul. El se ‘ntoarse în Ardeal, tot atât de vesel precum venise odinioară, lăsând în urmă-i tot, tinereţe, avere şi mormintele familiei.

La crucea din sat şi Scormon sunt două gingaşe idile câmpeneşti; iar Budulea Taichii – poate nu atât de sobră în formă ca Popa Tanda – e de-o adâncime psihologică mai mare încă. Scrisă cu umor, e de-un gen necunoscut pân’ acum la autorii români. Adâncimea marii seriozităţi morale a autorului e acoperită cu bruma uşoară a bătăii de joc şi a comicului. S-ar fi crezut că „umorul „, întristarea şi patimele îmbrăcate în haina comică a glumei şi a ridicolului e străină geniului nostru popular şi proprie numai englejilor şi germanilor – „Budulea” d-lui Slavici e o dovadă învederată de contrariu. Se poate scrie umoristic şi româneşte.

Ceea ce face meritul scrierilor unui Slavici, Creangă, Nicu Gane nu este numai talentul autorilor, concepţia lor curat românească, ci şi împrejurarea că într-un mediu pe deplin stricat, cum e pătura superpusă de plebe din România, în mijlocul unei corupţii care împreună în ea viciile orientului turcesc cu ale occidentului, şi-au păstrat sănătatea sufletească, reflectă tinereţea etnică, curăţia de moravuri, seninul neamului românesc. Când vede cineva ce soiu de literatură se prăseşte în România, cum o revistă literară din Bucureşti, care întruneşte într- un snop o adunătură de tineret semistrăin, îşi duce cititorii prin locuri malfamate sub pretextul de-a face poemuri a la Alfred de Musset, cum spitalul, balamucul şi cârciuma sunt singurele locuri cari furnizează sujete artistice literatorilor de la „Literatorul „ şi de la alte întreprinderi scandaloase, acela cată să fie recunoscător puţinelor pene în adevăr româneşti, care ne scapă din atmosfera infectă a spitalurilor, ce se pretind reviste literare. În aceste spitaluri, unde mărginirea intelectuală a pretinşilor autori nu e întrecută decât de malonestitatea lor plagiară şi de obrăznicia cu care ei pe ei înşii se proclamă mari autori, literele române au relaţii, fireşte sterpe, cu nişte catâri intelectuali, ceea ce nu opreşte ca o seamă de aceşti catâri să fie împodobiţi cu medalia Bene merenti. Atâta aveam de zis despre mediul mlăştinos şi bolnav, cu care trebuie să lupte literatura sănătoasă pentru a-şi scoate capul la lumina soarelui.

Căci închipuiască-şi cineva – risum teneatis amici – până şi gazeta oficioasă a republicei din cafeneaua Procope, „Pseudo – românul „, îşi dă părerea asupra novelelor lui Slavici, ba criticul – non emunctae naris – spune chiar alb pe negru că autorul nu-i place când face spirit. Ceea ce aştepta criticul spiritual al „Pseudo-Românului” sunt calambururi, proprii autorilor jidani din Germania şi din Franţa, vorbele de şic din romanuri scrise pentru cocotele din Paris, lucruri cari învederat nu se pot găsi în scrierile unui autor român. Ba criticul gazetei cafenelei Procope combate chiar teoria estetică, emisă de d. Maiorescu în „Convorbiri”, că terenul vieţii naţionale e singurul pe care pot răsări romanuri bune. Citează – in contrarium cum s-ar zice – pe Daudet, căci e citit băiatul. Şi noi am avea poate de citat ceva – in contrarium – la teoria d-lui Maiorescu: romanurile genealogice ale lui Emil Zola. Ar fi interesant a se constata, bunăoară, ce minţi, dar mai cu seamă ce caractere s-ar naşte din încrucişarea rasei ovreeşti cu cea neogrecească, încrucişare ce se operează uneori în România. Fără îndoială amestecătura între două rase egal de vechi, egal de decrepite fizic şi moraliceşte, ar produce nişte exemplare de caracterologie patologică, cari ar fi o adevărată pepinieră pentru viitorul redacţiunii „Pseudo-Românului”. Dar acest roman al viitorului cată, după a noastră părere, să fie amânat până în momentul în care poporul românesc însuşi, ajuns la starea ce i-o pregătesc patrioţii, nu va mai putea fi un obiect destul de estetic pentru romanţieri şi aceştia ar fi siliţi a pescui în promiscuitatea San – franciscului din America dunăreană.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Vol XIII
 
image_pdfimage_print

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.