O lună de zile a trecut de la deschiderea Camerelor chemate a revizui Constituţia, spre a o pune în acord cu cerinţele art. 44 al Tratatului de la Berlin, primit, fără nici o competenţă, în principiu, de către guvern şi Camerele lui dizolvate. Adunările de revizuire şi-au verificat titlurile şi întîia lucrare la care au procedat după constituirea lor în regulă a fost răspunsul la adresa tronului. O cestiune importantă s-a ridicat cu ocazia dezbaterii asupra acelui răspuns, cestiunea adică dacă guvernul este sau nu dator a veni cu o propunere, cu un proiect asupra modificării art. 7 sau dacă Adunările trebuiesc să facă acea propunere din propria lor iniţiativă. Cu toate stăruinţele minorităţilor din amîndouă Adunările, guvernul a refuzat cu încăpăţînare de a veni cu o propunere, ceva mai mult, a declarat ca, în cestiunea evreilor el nu are absolut nici o părere, n-a prejudecat nimic, n-a legat întru nimic ţara la vreo soluţie oarecare, şi că Adunările sînt libere a dezlega cestiunea cum vor crede mai bine.
Înainte de deschiderea Camerelor şi pînă la dezbaterea asupra răspunsului la mesaj întrebarea era aceasta: guvernul luat-a vreun angajament faţă cu Europa sau cu Alianţa izraelită în privinţa art. 7? Nu se găsea aproape nimeni care să răspundă negativ la această întrebare, şi sentimentul general al ţării era că guvernul luase nişte angajamente, atît numai că în privinţa acestor angajamente unii aveau temeri mai mari, alţii mai mici. Veni apoi dezbaterea asupra răspunsului la mesaj: abţinerea guvernului de la orice propunere, declaraţiile lui categorice că ţara nu este legată întru nimic şi că dînsa poate să propună şi să hotărască orice-i va plăcea pentru moment liniştiră oarecum temerile generale. Guvernul nu avea în Camere cele două treimi trebuitoare pentru un vot de revizuire, aşadar, deşi propunerea din iniţiativă parlamentară trebuia să vie din partea majorităţilor sale drept credincioase, dacă ea nu era conformă intereselor generale, nu putea trece. Daca, prin urmare, guvernul lăsa soarta dezlegării cestiunii la bunul plac al Camerelor, fără ca să se amestece direct în afacere, dînsul nu putea avea angajamente luate în afară şi tertipul spălării de răspundere nu-l întrebuinţa decît pentru a nu-şi lega poziţia ministerială de soarta problematică a unei oarecare soluţiuni. Astfel judeca publicul după întîia impresie; cele advenite însă în urmă erau menite a ne dovedi că lucrul stătea cu totul altfel.
Camerele îşi aleseră cîte o comisie care să elaboreze un proiect de modificare a art. 7. În sînul acestor comisiuni s-a dezbătut îndelung şi în fine comisia Camerii şi-a redactat raportul, pe lîngă care a alăturat şi un proiect pentru înlocuirea art. 7. În comisia Camerii, la redactarea proiectului s-a petrecut nişte scene foarte interesante. Prezidentul Consliului, d. I. C. Brătianu, a intervenit de mai multe ori în lucrarea comisiei, a făcut cîteva tirade patriotice, a arătat că ţara e în primejdie mare şi, cu tonul cel mai desperat, a conjurat majoritatea să adopteze propunerea d-lui Costinescu pentru salvarea patriei prin împămîntenirea unei mase de evrei împărţită pe categorii. Maioritatea comisiei a refuzat, şi-a urmat lucrarea şi a hotărît să-şi citească raportul în şedinţă publică înaintea Adunării. Prezidentul Consiliului, în faţa neizbîndei încercate în sînul comisiunii, a cerut ca Adunarea să ţină şedinţă secretă. Şedinţa secretă sau intimă a fost foarte furtunoasă: d. I. C. Brătianu a repetat tiradele patriotice pe care le cîntase comisiei, însoţindu-le de astă dată cu lacrămi fierbinţi; a spus că ţara e ameninţată de o primejdie de moarte în cazul cînd nu se va da împămîntenirea cum o cere d. Costinescu şi că guvernul va fi silit să se retragă dacă comisia va stărui în hotărîrea ei. Mai mulţi deputaţi au cerut d-lui prim-ministru să arate care anume este primejdia ce ne ameninţă, căci o simplă afirmare a d-lui I. C. Brătianu, neîntemeiată pe dovezi, nu mai plăteşte astăzi nimic; prezidentul Consiliului neputînd aduce nici o dovadă, comisia a rămas să-şi citească raportul în şedinţa de sîmbătă, cînd l-a şi citit. Dăm mai la vale acest raport în întregul lui, împreună cu toate anexele.
În acelaşi timp cînd în comisia Camerii se petreceau cele arătate mai sus, „Românul”, care a declarat de cu vreme că împărtăşeşte în cestiunea evreilor părerea redactorului său d. Costinescu, povăţuia ţara să fie cu minte şi să adopte soluţia patronilor săi, ameninţînd-o în caz contrariu cu toate relele închipuite şi neînchipuite, cu soarta chedivului, cu lovitura de stat, cu „însîngerarea ţării” ş.c.l. Poveţile şi ameninţările gazetei personale a dd-lor Brătianu şi Rosetti au avut din partea ţării răsunetul şi primirea pe care le meritau. Presa şi publicul au fost una nime în această privinţă: ameninţarea cu soarta chedivului e neruşinată, cea cu lovitura de stat ridiculă, cea cu „însîngerarea ţării” nebunească pentru a judeca astfel nu-i trebuie cuiva decît simţul comun. A compara starea unei ţări de sine stătătoare, oricît de nenorocită ar fi din cauza unei politice rătăcite, dar vitează şi onestă în relaţiile ei exterioare, cu o provincie turcească care a disperat lumea prin neonestitatea şi neplata datoriilor sale, încît a ajuns să i se impună un minister internaţional; a compara pe domnitorul onest, leal şi braval Ţării Româneşti cu chedivul mufluz al Egiptului este în adevăr o mişelie, o neruşinare, mai ales cînd acel ce face această comparare infamă este organul personal al primului-ministru şi al prezidentului Camerii, cari poate că au cea mai mare parte de răspundere pentru starea unde a ajuns azi ţara. A doua ameninţare, cea cu lovitura de stat, a făcut o impresie mai puţin penibilă. Lovitură de stat? Cu ce? Cu plebiscit sau cu năbuşirea ţării prin puterea armată? Sau poate, cine ştie, va fi trecînd prin capul „patrioţilor” de la putere să facă lovitura de stat cu oştire străină? Este ridicul a crede măcar un moment că pentru darea drepturilor la evrei s-ar putea face o lovitură de stat cu plebiscit; e o nebunie a crede că pentru un aşa scop s-ar putea întrebuinţa puterea armată a ţării sau că un stat vecin ar avea atît de puţină minte şi destule puteri disponibile pentru a le împrumuta d-lui Brătianu de dragostea evreilor. Cît pentru a treia ameninţare, cu „însîngerarea ţării”, ea este asemenea o nebunie. În orice ţară din lume se pot găsi o mînă de descreieraţi cari, fiind din nişte nenorocite împrejurări ajunşi la cîrma ţării şi nesocotind nici dreptul, nici sentimentul naţional, nici rezultatele călcării acestora, să s-apuce a da promisiuni anticipate şi a se lega ca din partea ţării într-o cestiune intemaţională; ţara însă nefiind datoare să primească, întru cît o priveşte, decît ceea ce e legal, poate respinge îndeplinirea acelor promisii sau legăminte date fără competenţă şi, cînd din această respingere foarte legitimă ar fi să rezulte vreo mare dificultate, vreo primejdie internaţională pentru dînsa, ea are un mijloc sigur de a aplana dificultatea şi a conjura primejdia; însîngerarea ţării venind din afară cu care ne ameninţă foaia ministerială o poate ţara înlătura foarte uşor prin o procedare sumară faţă cu cei ce, fără nici un drept, au dat în numele naţiunii ceea ce ştiau bine că naţiunea nu voieşte a da odată cu capul. O repede spălare a necurăţeniilor în familie, şi ţara se poate prezenta iarăşi curată în faţa lumii.
Atît stăruinţele primului-ministru în comisie şi în şedinţele secrete ale Camerii, cît şi poveţele şi ameninţările „Românului” au tins a face să se adopte propunerea împămîntenirii unei mase de evrei împărţită pe categorii. Şi d. I.C. Brătianu şi foaia d-sale au mers cu pornirea lor, după cum văzurăm, pînă la uitarea de sine. Din toate acestea ce rezultă prin urmare? Luat-a sau nu guvernul angajamente în cestiunea evreilor? Nu mai încape îndoială, e mai mult decît sigur că da. Să vedem însă faţă cu cine le-a luat? Faţă cu Europa nu se putea lua angajamente decît asupra principiului că „religia nu mai poate fi o piedecă” ş.c.l, principiu înscris în art. 44 al Tractatului de la Berlin. Prin urmare, dacă guvernul n-a luat angajamente decît numai faţă cu Europa, pentru ce se ridică din toate puterile în contra proiectului maiorităţii comisiei, care dă deplină satisfacere principiului din art. 44 al Tractatului? Pentru ce guvernul nu se mulţumeşte cu admiterea principiului? Pentru ce dînsul care la începutul sesiunii a refuzat, cu încăpăţînarea cea mai îndărătnică, a veni cu o propunere în cestiune, a-şi da măcar o părere, declarînd că nu el, ci ţara este chemată a dezlega cestiunea cum ea va crede mai bine astăzi stăruieşte cu vaiete şi cu disperare pentru a face să dea naţiunea mai mult decît cere litera Tratatului?
În o şedinţă intimă a Camerei d. I.C. Brătianu, ameninţînd pe deputaţi cu primejdie din partea Europei şi fiind întrebat care este anume acea primejdie, d-sa a răspuns că aşteaptă pe azi, pe mîine o notă colectivă a puterilor prin care să ni se impună o soluţiune à la d. Costinescu. A trecut o saptamîna la mijloc şi acea notă grozavă n-a mai sosit. Se afirmă că nota colectivă ar fi numai o dulce speranţă a guvernului, menită a nu se putea realiza, deoarece Europa nu poate face colectiv pasul greşit de a ne impune o anume soluţiune înainte de a da noi mia şi mai ales cînd Camera este în ajun de a da satisfacere principiului din art. 44 al Tratatului. Odată admis principiul în dreptul nostru public, Europa nu se mai poate amesteca în modul aplicării lui, aceasta fiind o cestiune de drept privat. Aşadar se naşte întrebarea: guvernul stăruie să dăm evreilor mai mult de cît pretind puterile prin Tractatul de la Berlin, care să fie cauza? Faţă cu cine a luat dînsul un angajament pentru a da mai mult decît putea Europa să-i fi pretins? Răspunsul este numai unul: angajamentul s-a luat faţă cu acea putere internaţională care a făcut să se înscrie în Tratat pe socoteala noastră art. 44, faţă cu Alianţa izraelită. Lucrul e lămurit, aşa de lămurit încît foarte puţini mai sînt aceia, atît în sînul naţiunii, cît şi în Camere, care să nu fie pe deplin convinşi de aceasta.
Din norocire pentru ţară e speranţă că angajamentul luat de guvern pentru împămîntenirea unei mase de evrei împărţită pe categorii nu se va putea îndeplini. Camerele de revizuire nu vor ratifica învoiala făcută între guvernul „patriotic şi naţional” al d- lui Brătianu şi Alianţa izraelită universală.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 noiembrie 1877 – 15 februarie 1880
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Vol X
