Partidul conservator şi-a manifestat, prin organul d-lui Titu Maiorescu, vederile şi hotărîrile relative la cestiunea ovreilor.
D. Maiorescu nu a vorbit însă numai în numele partidului conservator. Discursul ce-a rostit a fost cea mai nobilă expresiune a vederilor şi hotărîrilor întregei ţări, a fost cuvîntul de apărare al unui popor ce se vede lovit în demnitatea sa, în interesele sale vitale.
Şi oricum s-ar rezolva cestiunea, acel discurs rămîne o faptă istorică, un act de acu-zare contra celor ce ar voi, ori poate chiar vor izbuti să o rezolve altfel decît aşa cum voieşte ţara.
Nu putem admite în mijlocul nostru noi cetăţeni decît cu buna primire a ţării: iată cuvîntul românesc şi totodată umanitar, prin care d. T. Maiorescu a combătut orice idee de liste ori categorii.
Noi nu ne vom mai încerca să combatem ceea ce nici chiar d. Maiorescu nu a izbutit a combate cu succes. Înzestrat cu darul vorbei şi pătruns de greutatea situaţiunii, d. Maiorescu a desfăşurat comorile minţii sale ca să-i aducă pe stăpînii zilei la îndurare: n-a izbutit.
Cu atît mai puţin am putea să izbutim noi, cari nu avem şi nici nu putem avea alte argumente, decît pe acele pe cari le găsim în discursul d-lui Maiorescu, înfăţişate în cea mai sărbătorească haină.
Rămîne însă ca să punem în vederea ţării primejdiile ce pot să urmeze din primirea propunerilor de rezolvare ale guvernului. Trecem simplu peste acel amestec confuz de cuvinte şi paragrafe pe care guvernul l-a prezentat Camerei drept proiect.
Ministrul de externe a declarat în şedinţă publică că nici acest proiect nu satisface aşa-numitele exigenţe europene: atît e destul. Ne oprim însă la liste.
Înţelegem ca guvernul să prezenteze Camerei un şir de petiţiuni de la evreii cumsecade, cari declară că vor să fie cetăţeni români şi cer ca să-i primim în mijlocul nostru.
Am putea să alegem atunci dintre petiţionari pe aceia cari ne convin, pe cari sîntem dispuşi a-i vedea alăturea cu noi.
Guvernul însă vine cu o minciună, cu o listă de evrei asimilaţi, de oameni cari ni se impun, oameni cari pretind onoarea de a fi primiţi în mijlocul nostru, în virtutea unei stipulaţiuni făcute între străini şi fără de a ne face onoarea să declare că cer de la noi această onoare.
Aproape toţi deputaţii din Moldova cer ca împămîntenirea să se admiţă numai individual: cum rămîne cu evreii din Moldova ce se află trecuţi pe listă?
Chiar din momentul intrării lor în familia română aceşti „noi români” sînt primiţi cu aversiune, poate chiar cu ură, deoarece fiecare dintr-înşii e cîte un „corpus delicti” cîte o vie dovadă despre triumful unei cauze, pe care întreaga Moldovă o combate direct prin petiţiuni şi indirect prin aproape unanimitatea deputaţilor ei. Listele prezentate de guvern sînt nişte liste de proscripţiune.
Evreul pus pe acele liste, pînă ieri era bine primit în societatea română; din momentul în care românii îl văd însă pe acele liste, el începe a fi obiectul unei aversiuni obligate.
Şi totuşi guvernul ne prezentează o listă de „străini asimilaţi”.
Asimilaţi aceşti oameni pe cari orice român se simte dator a-i respinge ca pe nişte apostoli ai puterii străinilor pe pămîntul românesc?!
Ei vor trăi în mijlocul nostru şi de cîte ori îi vom vedea, ne vom aduce aminte o altă listă de proscripţiune: aceea a deputaţilor, cari au votat pentru liste şi contra ţării insultate.
Este o voinţă esprimata de mii şi mii de cetăţeni români, ca împămîntenirea să se facă numai şi numai prin legi individuale; ura acestor cetăţeni români rămîne îndreptată contra deputaţilor ce au votat pentru liste şi. se redeşteaptă la vederea fiecărui evreu intrat în cetăţenia română fără ca el s-o fi cerut.
Nu ne pasă de evrei; nu ne pasă de deputaţi; ei sînt vrednici de sentimentele pe cari le ştiu deştepta în societatea noastră. Oameni ca Leibu Iancu, Mandel Miser, Alter Moritz, Pantazi Ghica, Pătîrlăgeanu, „Fundescu şi alţi asemeni nu prea ţin la părerile ce au alţii despre dînşii; şi bine fac!
Ne gîndim însă că e vorba de ţara noastră, şi ne cuprinde o adîncă întristare cînd vedem că se creează o permanentă cauză de perturbaţiuni sociale într-însa.
Cine poate să ne spună unde are să ne ducă această dezbinare făcută acum între români? cine, eu inima curată, poate să ia răspunderea pentru urmările unei sfidări aruncate ţării?
Căci o sfidare e pentru ţară şi îndeosebi pentru Moldova proiectul guvernului cu listele alăturate la el. Alegătorii le spun aleşilor: „Astfel voim să rezolvaţi cestiunea voi, cari lucraţi pentru noi în numele nostru şi în interesul nostru”, şi altfel o rezolvă aleşii.
E ori nu e acesta un conflict constituţional, aceasta e indiferent.
Destul că e un motiv de neîncredere în sistemul nostru de organizaţie politică, destul că e o schinteie de învrăjbire aruncată în societatea română.
Nu credem şi deocamdată nici nu ne temem că alegătorii insultaţi vor pune mîna pe par: rămîne însă în ţară dezbinarea, învrăjbirea, capitalul de ură, care ne jigneşte dezvoltarea pacinică şi care poate să fie esploatat în paguba ţării; rămîne ţara despărţita în două tabere.
Cestiunea evreilor nu se rezolvă; ea se pune în o formă cu mult mai acută şi mai primejdioasă decît cum a fost pînă în ziua de astăzi.
De această înăsprire a cestiunii trebuie să scăpăm şi n-am putea scăpa decît primind proiectul la care aderă maioritatea ţării. Guvernul ne spune că acest proiect e o sfidare pentru Europa.
Nu-l credem! El poate să fie o sfidare pentru Alianţa izraelită; popoarele europene sînt însă cu mult mai calme decît ca să stăruiască pentru crearea unei permanente cauze de perturbaţiuni în ţara noastră.
Chiar însă dacă unele cabinete ar fi dispuse să sprijinească pînă la urma urmelor exigenţele nedrepte ale Alianţei izraelite, ele niciodată nu vor reuşi să determine o pornire unanimă a puterilor europene în sprijinul acelor exigenţe. Ştim că, deşi unanime în dorinţa de a face să admită în dreptul public european principiele tractatului, puterile au deja deosebite vederi în privinţa aplicării la noi a principiului din art. 44. Altfel vede în această privinţă Austria, Rusia, Turcia şi chiar Germania şi altfel Franţa, Englitera şi Italia.
Dacă guvernul şi amicii săi nu vor să înţeleagă aceasta, atunci nu ne rămîne decît să presupunem din două lucruri unul; ori că sînt slugi supuse şi plecate ale evreilor; ori că ei chiar dinadins caută să agiteze ţara, gîndindu-se la turburări, la schimbări, la prefaceri şi în genere la răsturnări.
Altfel nu se poate explica zelul cu care guvernul umblă să mai cumpere cele cîteva voturi cari-i lipsesc pînă la completarea celor două treimi.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 noiembrie 1877 – 15 februarie 1880
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Vol X