Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info
Pe când discutăm în capitală cestiuni de politică generală sau teza, pusă de d. C.A. Rosetti în „Românul”, dacă guvern şi Parlament sunt compuse din bărbaţi corupţi şi „iniorinţi”, ţara, în părţile ei constitutive, merge spre disoluţie şi anarhie. Şi-n adevăr nici că se poate altfel. Precum rolul meseriaşului e de a produce obiecte de utilitate, tot astfel rolul administraţiei e o lucrare concretă, de valoare, ca oricare alta. Administraţia înlătură, prin puterea care i-o dă autoritatea statului, piedecele cari se opun dezvoltării economice şi intelectuale a unei ţări. Această operă e foarte diversă. Ici piedeca se prezintă sub forma lipsei de cultură şi o şcoală bună ar înlătura-o ; colo se prezintă sub forma unui râu de munte care rupe poduri şi strică drumurile: regularea în albie ar însemna înlăturarea ce se opune comunicaţiei ; dincolo piedeca dezvoltării se arată sub forma decadenţei morale: un preot bun şi pătruns de datoria lui ar fi de trebuinţă. E o muncă zilnică şi de secoli aceasta, care încetează abia atunci când un popor a ajuns la o dezvoltare atât de înaltă încât să nu mai aibă nevoie de-o autoritate pronunţată a statului şi să-şi vază în fiece punct singur de interesele lui.
La noi? Se aleg patrioţii cari n-au cu ce trăi şi cari în viaţă-le au făcut cele patru clase primare, învingând cruzimile abecedarului, şi se populează cu ei subprefecturile, primăriile şi prefecturile şi tot mai avem pretenţia de-a administra? O asemenea administraţie e mai rea decât nici una. Înainte cel puţin nu exista această ramură a activităţii statului; individ şi comunităţi erau avizate a înlătura singure pe cât puteau piedecele ce se opuneau dezvoltării simple a unui popor pe jumătate agricol, pe jumătate păstoresc. Dar administraţia actuală, cu elementele din care e compusă, constituie ea însăşi o piedecă permanentă a dezvoltării noastre, cu atât mai mare cu cât, în loc de-a moraliza, corupe
Pentru a se vedea în ce stare sunt judeţele noastre extragem din Expunerea situaţiunii lor pe anul 1879 următoarele pasaje din raportul prefectului de Bacău, d. A. Vidraşcu :
În privinţa mersului instrucţiunii din comunele urbane nu voi avea nimic de obiectat, căci profesorii şi institutorii respectivi nu lipsesc a-şi face datoria; cu toate acestea conduita în societate şi disciplina a câţiva profesori lasă mult de dorit; este însă de sperat că această mică minoritate de profesori se va convinge cu timpul că dânşii sunt chemaţi nu numai pentru a instrui tinerimea, dar şi pentru a o educa şi, prin conduita lor morală şi neprihănită, a le servi de exemplu şi emulaţiune pentru viaţa lor cetăţenească în viitor.
Nu tot astfel însă voi putea zice pentru comunele rurale. Aci în multe părţi, escepţiune de Răcăciuni, Moineşti
, Tamaşi, Oneşti, Valea rea etc., şcoalele sunt numai o sinecură, căci învăţătorii, sau din lipsa tacticei, sau din lipsa practicei, sau din negligenţa şi a puţinului control ce au, mai totdeuna nu ţin clasă, şcoalele sunt depopulate şi astfel copiii rămân pierzându-şi timpul zadarnic. La aceste defecte sunt tot atât de culpabile şi autorităţile comunale, cari nu îngrijesc de şcoală şi cari nu aplică cu rigoare legea învăţământului în ceea ce priveşte competenţa lor.
……………………………Subsemnatul, iubind totdeuna adevărul, nu mă sfiesc a vă spune că moşiile judeţului sunt rău exploatate prin viţioase şi nesigure arendări, cari nu plătesc câştigurile la timp, dau loc la procese şi fac ca aceste moşii să fie, pot zice, neproductive. Hotarele sunt încălcate de vecini; reprezentaţiunea judeţului pân’ acum n-a urmărit reintegrarea posesiunii sau reînnoirea hotarelor încălcate prin hotărnicii judecătoreşti, pădurile au fost brăcuite şi, ori de cîte ori judeţul a pus vreo moşie în administraţie de regie, rezultatul gestiunii a fost aproape nul, precum s-a întâmplat la moşia Chetrişu. În ceea ce priveşte imobilele urbane iarăşi trebuie să mărturisim cu părere de rău că arest judeţean nu avem, numeroşi arestaţi se pedepsesc inuman în atenansele deteriorate ale tribunalului; cazarme nu avem, călăraşii stau cu caii şi armătura lor în ploaie, în ograda prefecturei, având comanda escadronului numai cancelaria 1 în atenansele prefecturei, foastele bucătării deteriorate ale repauzatului Panait Docan. Grădinile de lux sunt dezgrădite, arborii stricaţi în cea mai mare parte, iar zidurile localurilor principale ale diferitelor cancelarii crăpate, acoperişurile găurite, putrezind de ploaie, mobilierul de cancelarie asemenea insuficient şi d-abia întreţinut ; frumosul teren din mijlocul oraşului, care este dat cu chirie fictivă, adecă mai mult degeaba, comunei de Bacău, pentru cazarma pompierilor, şi pe care edificiul ce era pe acel loc este ruinat cu desăvârşire, nu produce nimic pentru judeţ, care a dat 2000 galbeni pe acel loc când l-a cumpărat, în scop de-a construi pe el un palat administrativ.
Cu toate acestea, observaţi compturile şi bugetele anilor trecuţi şi vedeţi ce sume enorme s-au cheltuit în reparaţiuni şi pentru mobiliere de cancelarii.
La 1864, când s-a aplicat legea rurală, locuitorii posedau numai boi de jug 22 428. Acest număr de vite a scăzut foarte, locuitorii nu au în posesiunea lor nici jumătate din vitele ce au avut la 1864 şi, cugetând, mai multe idei se prezintă spiritului pentru a descoperi de unde provine această însemnată scădere a avutului lor. Prima cauză este negreşit înfiinţarea căilor ferate, cari au ridicat înlocuitorilor beneficiul important ce trăgeau din cărăuşie. Apoi uşurinţa cu care o mare parte din locuitori au privit împroprietărirea lor, înmulţirea cârciumelor şi lipsa de credit şi de capital.
Locuitorii produc foarte puţin, ogoarele lor sunt rău cultivate şi mulţi dintre dânşii au înstrăinat pământurile ce li s-au dat de – abia acum 15 ani.
Fiziceşte vorbind, populaţiunile de la ţară au fost şi sunt bântuite de boale contagioase. Anghina difterică a distrus o mare parte a generaţiunii viitoare. Moraliceşte vorbind, ele nu au făcut nici un progres în cultură; mulţi din ei nu au idee de morală; unii muncesc, dar produsul muncei lor îl consumă la cârciumă şi se reîntorc iarăşi la muncă când necesitatea sau autoritatea-i forţează. Aceştia sunt încă cei mai cumsecade. Alţii petrec timpul lor cu furturi şi desfrânări ; cârciuma este pentru ei azilul ce nu-l părăsesc şi mulţi din cârciumari sunt gazdele lor. Căsătoria nu este respectată ; clerul de la ţară se află în o mare parte pe o scară de cultură foarte inferioară; sărmanii copii mici nu ascultă decât vorbe rele, sudălmi şi bătăi se aplică asupra lor şi a mumelor lor; bărbaţii se bat foarte des între dânşii ; bătăliile lor sunt foarte violente, ca la nişte adevăraţi sălbateci europeni; se rănesc grav, adeseori se ucid. Această generaţiune neomenoasă, ruşinea unui stat civilizat, aceşti oameni perverşi şi fertili în crime, delicte şi contravenţiuni de tot soiul se ruinează prin mişelii şi rea viaţă.
Nu trebuie să generalizăm aceste fapte pentru a şti că toată ţara stă tot astfel. Datele statistice, pe cât există, ne dovedesc că, din momentul ce regele Stroussberg cu prietenul său Brătianu a început a avea influenţă asupra vieţii publice din România, s-au produs o serie de rele de-o necontestată generalitate.
Se observă o scădere generală a populaţiei rurale, care se urcă în raport direct cu creşterea demoralizării, a ireligiozităţii şi cu întinderea viciilor. Dar această descreştere, pentru a avea loc, e natural legată de degenerarea fizică a rasei române.
Se observă în acelaşi grad o descreştere a numărului instrumentelor de muncă, a numărului vitelor. Pe de-o parte deci exigenţele economice ale unui stat pretins civilizat cresc zilnic şi pretind o muncă din ce în ce mai întinsă pentru a fi acoperite, pe de alta, prin degenerarea fizică a rasei muncitorului şi prin pieirea instrumentelor sale de muncă, se înlătură însuşi posibilitatea muncii.
Paralel cu aceste două rele generale, cari creează goluri din ce în ce mai mari, observăm că punctele de fruntarie se deschid pentru a face loc roiurilor de străini cari vin spre a suplanta un popor ce piere prin inepţia fiilor lui. Douăzeci de mii pe fiece an! Un oraş întreg!
Dar cui îi merge bine în împrejurările acestea sunt patrioţii, Cariagdii, Caradalele, Costineştii, oameni fără patrie hotărâtă şi fără naţionalitate hotărâtă, străini cari în generaţia a doua primesc cu braţele deschise pe străinii ce ne vin în generaţia întâia.
La ce stare în adevăr au căzut poporul nostru de la 1866 încoace? Un prefect răspunde: la starea de sălbateci într-o ţară europeană. Şi drept vorbind nu mai e de recunoscut. Gospodăria lui de altădată, oricât de simplă, [î ]şi avea ramificările ei. Alături cu munca câmpului [î ]şi avea industria lui de casă, care îl ocupa iarna împreună cu toată familia; frumoasele datini strămoşeşti, statornice ca şi caracterul şi limba, înlocuiau până la oarecare grad civilizaţia ce lipsea. Astăzi acele datini s-au stins în mare parte, iar în loc a rămas golul sufletesc, mai amar şi mai greu de suportat decât chiar sărăcia. Neavând nimic de sperat de la aliaţii străinilor, pe cari nu-i mai pricepe, poporul nostru se abrutizează prin băuturi şi e cuprins de fatalismul raselor condamnate la nefericire.
Înainte, mereu înainte Americă a Orientului! E drept că dinaintea vaporului regelui Stroussberg pier codri şi se stinge un neam întreg… dar ce vă pasă vouă de aceasta?
După voi potopul!
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII