[„«PESTHER-LLOYD» ŞI ALTE ZIARE…”] – de Mihai Eminescu [28 noiembrie 1881 ]

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

„Pesther-Lloyd” şi alte ziare oficioase austro-ungare sunt în prada unor curioase fantazii în privirea poziţiei României ca stat independent, fantazii cărora le dau zbor cu ocazia discutării cestiunii Dunării. Dăm un specimen de asemenea natură, reprodus din ziarul oficios al guvernului unguresc:

Oare nu i s-a făcut guvernului român niţel frică de propria Lui vitejie? Oare nu e chinuit de sentimentul că, în discursul tronului, s-a pripit pe-o înălţime piezişă, de pe care nu mai poate face un pas înainte, pe când întoarcerea [î]l ameninţă cu căderea în adâncimi fără fund? Cu toată îndrăzneaţa încredere cu care ziarele oficioase române vorbesc despre suspendarea relaţiunilor personale ale ambasadorului nostru, n-am răspunde cu totul negativ la cestiunile aceste. E cu totul altceva de-a lua foarte pe tăcute în note diplomatice atitudini viteze şi altceva e de-a proclama de la mulţimea tronului o hotărâre care te obligă la un curaj durabil; în cel dendâi caz te poţi supune dulcii violenţe şi poţi ceda ca om cu minte; dincoace trebuie să dovedeşti în faptă curajul opiniei populare căreia i-ai dat sancţiunea. Şi, cât toate acestea, cu greu va putea guvernul român să menţie în cestiunea Dunării punctul de plecare pe care-l ocupă astăzi. Pre cât e de exact că de libertatea Dunării sunt legate interese europene importante, tot pe atât de puţin se va putea concede în practică ca tocmai interpretarea română a acestei noţiuni să fie cea corectă şi ca tocmai noul regat să fie chemat în linia întâia de-a ţine paza Dunării libere. După cât se pare, se nasc deja în cabinetul englez oarecari obiecţiuni în contra manierei de-a vedea a României şi e semnificativ în orice caz că tocmai cabinetul din St. James, pe sprijinul căruia întemeiau cei din Bucureşti cele mai nebuloase combinaţiuni, oferă astăzi bunele sale servicii pentru a stabili un compromis între România şi Austro-Ungaria.

Nu ştim, se ‘nţelege, dacă Ministerul nostru de Esterne va fi dispus de-a încărca pe ministerul Gladstone cu sarcina grea a unei atât de dezinteresate mijlociri: a făcut deja neplăcute esperienţe cu mijlocirile chiar sub auspicii mai bune. Sigur ni se pare însă că, pe bazele date, nu mai e loc pentru un compromis, adecă pentru concesiuni, şi mai mari din partea Austro-Ungariei. Ia să vedem în ce se pretinde că consistă preponderanţa Austro-Ungariei, siluirea celorlalţi interesaţi pe Dunăre şi tăgăduirea libertăţii de negoţ şi de navigaţiune? Acea voix preponderante care i se dă Austro-Ungariei în Comisia Mixtă, conform anteproiectului ajuns la o comică celebritate, se pretinde că cuprinde în sine acest grav neajuns. S-ar crede după toate acestea că Comisia Mixtă decide asupra unor cestiuni de cari atârnă binele şi râul statelor ţărmurene sau cel puţin fiinţa negoţului pe Dunăre. Dar ce eroare ciudată ! Drepturile Comisiei Mixte sunt din capul locului cât se poate de inofensive. După proiectul originar, care desigur că n-o să se mai înăsprească ulterior, Comisia Mixtă avea să se întrunească de două ori pe an, pentru a stabili ordinea internă a afacerilor ei şi a da instrucţiuni speciale în privirea aplicării statutului. Fără învoirea ei şi fără deciziunea că libertatea Dunării nu se împiedecă, nu se poate clădi nici un pod, nici un alt stabiliment pe Dunăre. Ea numeşte pe inspectorul şef, pe subinspectori şi pe funcţionarii subalterni, hotăraşte sediul subinspectorilor şi formează instanţa de apel în contra hotărârilor acestora şi ale căpitanilor de porturi. lată tot ce avea de făcut Comisia Mixtă. Cele mai esenţiale lucrări sunt însă în seama inspectorilor. Administraţia, supraveghearea şi aplicarea tuturor dispoziţiilor statutului; votul consultativ la organizarea şi numirea personalului; dreptul de-a cere asistenţă militară, libera intrare în toată vasele, intervenirea în toate cestiunile dintre căpitan şi mateloţi – cu un cuvânt toate lucrările mai însemnate nu sunt de atribuţia Comisiei Mixte, în care i se dă Austriei votul preponderant, ci de atribuţia organelor statelor ţărmurene. Ba sfera de activitate a Comisiei Mixte pe distanţa Porţile de Fier – Galaţi e chiar mai îngustă decât aceea a Comisiei Europene pentru distanţa de la Galaţi pân’la gurile Dunării. Atribuţiile ei sunt de natură curat administrativă; organele pe cari le instituie au deplină libertate a mişcării şi Comisia nu are decât dreptul controlului.

Astfel e anteproiectul şi n-a suferit nici o schimbare de atunci încoace care să fi făcut mai nefavorabilă poziţia vreunui stat la Dunărea de Jos. Din asta se vede însă că Austro- Ungaria n-ar fi în stare, prin votul ei decisiv în Comisie, să câştige dictatura pe Dunăre, ba nici Comisia însăşi n-ar fi în stare de-a tinde la dictatură. De unde dar a dedus discursul de tron îndreptăţirea de-a se plânge că „o putere singură” ar putea să exercite preponderanţă asupra Dunării de Jos? Monarhia noastră nu cere decât ceea ce rezultă din natura şi tradiţiile ei de mare putere în Orientul Europei, din greutatea firească a raportului ei cu cestiunile dunărene şi din relaţiile cu statele ţărmurene. În aceste lucruri nu mai e cu putinţă un compromis ulterior şi am arătat deja că orice concesie în privirea aceasta din partea monarhiei noastre trebuie să rămâie esclusă. Dacă renunţă la acţiunea directă pentru validificarea pretenţiilor ei, rezistenţa pasivă ca atare e îndeajuns pentru a face să străbată interesul ei, Dacă fără Austro-Ungaria nu se poate face nimic, nu se poate face nimic nici în contra Austro-Ungariei şi promptitudinea Angliei de-a lua rolul de mijlocitor arată îndestul de clar că prin mâlirea cestiunii – şi acest cuvânt să, să nu se ia numai în senz figurat – n-ar suferi mai cu seamă numai interesele noastre comerciale. O cercetare mai pre larg a punctului acestuia o credem de prisos.

Dar suntem împinşi de a cerceta motivele din cari răsare atitudinea cabinetului român. Credem a fi dovedit îndeajuns că nu sunt motive obiective cari să rezulte din însuşi obiectul în cestiune. În realitate tânărul regat simte stimulul de-a manifesta escesiv conştiinţa lui de neatârnare în faţa monarhiei noastre şi tocmai în faţa monarhiei noastre. Se crede în Bucureşti că se vor dezbate mai lesne de supărătorul sentiment al datoriei gratitudinii căutând o ceartă din senin. Aci am voi să împrăştiem unele din neînţelegerile de bunăvoie a acestor domni. Înainte de toate e o pură absurditate dacă d- nii din România voiesc să traducă în practică visul independenţei depline. E poate nedelicată vorba ce-o zicem, dar va avea poate un efect trezitor asupra oamenilor transportaţi prin splendorile regalităţii într-o nespusă ameţeală: samurul regelui Carol nu poate acoperi lanţurile vasalităţii. Desprinsă de Turcia şi avansată la regat, România nu şi-a câştigat cu toate acestea atributele deplinei independenţe, căci trebuie neapărat să se alăture la una din puterile cari domnesc în Balcani, la una din puterile cari determină soarta Orientului şi soarta României. dacă ar veni la adecă sau, mai bine zicând, dacă Austro-Ungaria va urma politica observanţei laxe, li se poate îngădui românilor de a alege după a lor socotinţă liberă suzeranitatea morală căreia vor să se subordoneze, dar de ales trebuie să aleagă necondiţionat. Al doilea lucru asupra căruia voim să atragem atenţia dumnealor este următorul: se înşală – poate nu fără s-o ştie – asupra naturii interesului pe cari puterile apusene [î]l au de România. Anglia şi Franţa, dar îndeosebi Anglia, consideră noul regat ca pe un productiv obiect de esploataţie pentru comerţul ei prădător. (Şi Austria ne consideră altfel? E naiv Pesther-Lloyd). Pe cât timp va fi ceva de luat din acea ţară o vor sprijini în dorinţele ei neroade- cu presupunerea că aceasta ar fi cu putinţă dintr-o respectuoasă depărtare şi prin vorbe bune; în complicaţiuni serioase nu se vor arunca niciodată de dragul României şi ele sunt desigur mai degrabă gata de-a privi România ca un teren de încercare pentru compensaţiuni în politica orientală decât ca pe purtătoarea unei misiuni în Orient.

Asta voim să recomandăm reflecţiunii dumnealor. Nu stă pe deplin în legătură cu cestiunea Dunării, dar totuşi puţin [stă]. Pentru că dumnealor cred că interesul Austriei e angajat în cestiunea aceasta în linia întâia s-arată îndărătnici şi opoziţionali în Bucureşti. Ei bine, dacă e adevărat că monarhia noastră e atinsă în mod eminent în cestiunea dunăreană, atunci fie convinşi în Bucureşti că nu Austro-Ungaria va fi învinsă. Influenţele şi legăturile monarhiei noastre în Europa sunt prea intensive pentru ca vro putere să rişte amiciţia Austro-Ungariei de dragul românilor. Deocamdată însă nici nu e vorba de dispoziţiile şi cooperarea Europei. Ar trebui să fie o minune

dacă, continuând acţiunea serioasă a Ministerului nostru de Interne, nu ne-ar succede a băga minţile ‘n cap aşa numiţilor oameni de stat ai României.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro

image_pdfimage_print

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.