Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info
Extrase din Les nouveaux jacobins, studiu de d. E. Vacherot, membru al Institutului Franţei.
Cum s-aseamănă demagogia pretutindenea! Pe cînd statele liberale în cari nu domneşte platitudinea uliţei se diversifică după geniul lor naţional, după instinctele înnăscute, ajungînd pe rînd unul la glorie militară, altul la înflorire în ştiinţe şi arte, un al treilea la dominaţiunea mărilor prin comerţ şi industrie, demagogia, stearpă ca idee, improductivă, lipsită de simţ istoric, ameninţă a aduce, pînă şi statele cele mai fericite prin inteligenţa şi iubirea de muncă a poporului lor, la o platitudine, o vînătoare de posturi, o meschinărie personală care ascunde în sine decadenţa şi discompunerea.
D. E. Vacherot, membru al Institutului Franţei şi, după cum se ştie, republican din cei mai curaţi, publică în „Revue des deux mondes” un studiu asupra Noilor iacobini, ale căruia cele mai multe pasaje vor dovedi ce mult seamănă politica de expediente a demagogiei franceze cu aceea a d-lui Brătianu, mutatis mutandis se-nţelege, adecă minus cultura franceză.
[I]
Iată dar acele pasaje:
Geaba dar mîniile zgomotoase ale partidului dominant, căci el nu crede nici în conspiraţiile partidelor monarhice, nici în opoziţia funcţionarilor, nici în încercările clerului contrarie drepturilor statului. Ceea ce partidul dominant vrea e un cler servil, o administraţie devotată, un partid conservator care să se dezintereseze de afacerile publice. Orice împotrivire îl iritează, chiar în marginile legii şi ale Constituţiei. Orice iniţiativă care nu e a sa îl supără. Orice putere politică, socială, religioasă care tinde a se constitui, a se organiza, a se dezvolta prin ea însaşi [î]l nelinişteşte. El nu vrea nimic viu, nimic rezistent, nimic puternic împrejurul său. De aceea denunţă pretutindenea inamici ai Republicei unui public credul şi unui guvern slab.
E natural ca un partid care-a cucerit puterea să voiască a o păstra. Există însă pentru partidul republican două maniere pe cari le-ar putea urma. Ar putea guverna şi administra ţara negîndind decît la mărirea, puterea, prosperitatea şi siguranţa ei. Aceasta ar fi maniera cea mare şi totodată cea sigură. „Căutaţi împărăţia lui Dumnezeu, zice Evanghelia, şi celelalte vă vor veni cu de prisos”. Aceasta e într-adevăr marea artă de conservare pentru un guvern în orice ţară şi într-a noastră îndeosebi: de-a-i face bine afacerile. Nu e nimic care să descurajeze mai mult de la luptă pe partidele ostile decît succesul unei politice bune, precum nimic nu le încurajează mai mult decît eşecurile suferite de-o politică rea. dacă partidul republican ar voi să guverne şi să administreze ţara numai în interesul unic al ţării ar vedea pe toată lumea asociindu-se cu Republica, făr-a avea nevoie de-a cîştiga sau ameninţa pe cineva. Clerul, dacă l-ar fi respectat, ar fi fost bun-bucuros să-şi poată împlini liber, sub drapelul republicei, opera de pace şi de mîntuire a sufletelor. Administraţiile, dacă le-ar fi protejat, n- ar fi cerut nimic alta decît de-a servi bine statul. Partidele pe cari nu le-ar fi persecutat în retragerea lor ar dezarma înaintea unei politici pre cît de fericite pe atît de îndemînatece. Cetăţenii cei buni ai tuturor partidelor şi cari sînt în foarte mare număr s-ar simţi onoraţi de-a secunda un guvern într-adevăr naţional în împlinirea misiunei lui patriotice. Iată cum înţelegea Thiers să aclimatizeze Republica într-un pămînt în care ea nu putuse prinde rădăcină. Cînd vorbea de-o republică liberală conservatoare, deschisă tuturor, înţelegea adevăratele condiţii de putere şi de dăinuire ale Republicei a treia. Dac-ar fi păstrat puterea şi dac-ar mai fi trăit îndestul pentru a lăsa o tradiţie puternică a acestei politici, am putea spera resignarea, dacă nu abdicarea partidelor şi în orice caz pacificarea ţării. Această speranţă s-ar fi putut concepe cu atît mai uşor cu cît – pe terenul Constituţiei – devenise mai uşoară o clasare nouă a partidelor. Precum Republica fusese pusă în afară de orice discuţie, vechile clasificări de republicani şi monarhişti nu mai aveau raţiune de-a fi. Însemna a ieşi din Constituţie reamintindu-le şi redeşteptînd toate patimile şi toate ambiţiile pe cari ele le suscitaseră. Thiers, în scurtul timp al prezidenţei sale, nu numai că învăţase această politică ; el a practicat-o chiar, deschizînd poarta puterii la oameni din stînga şi din dreapta, pe cari ştia să-i apropie şi să-i reconcilieze pentru opera comună a reorganizării naţionale. El avea o vorbă pentru a caracteriza această manieră de-a înţelege guvernarea: „politica de stat”. Îndealtmintrelea aceasta e singura politică pe care el a practicat-o în toată cariera sa parlamentară. Politica de partid nu-i părea bună decît cel mult în opoziţie, unde el a rămas totdeuna un om de guvernămînt.
S-ar crede că reacţia a inspirat partidului republican această politică de neîncredere şi de escluziune faţă cu conservatorii monarhişti, cari au priimit în mod franc republica constituţională. E o eroare. O minoritate numai a acestui partid, centrul stîng, a înţeles şi a primit ideile lui Thiers în privirea aceasta. Majoritatea n-a făcut decît să se supuie, nutrind totdeuna intenţia de-a păstra pentru ea puterea întreagă cînd va fi stăpînă absolută. Chiar sub prezidenţia lui Thiers, omul care e azi şeful acestei majorităţi, într-un discurs celebru în care anunţa venirea nouălor straturi sociale, le-a dat conservatorilor a înţelege că ei nu mai au loc în guvernul acestei republice pe care ei contribuiseră a o stabili. Într-adevăr partidul care ţine azi puterea a voit totdeuna de-a guverna şi administra singur republica, pe care singur o visase, o pregătise, o impusese ţării prin revoluţii pe cari ţara n-a avut decît să le sancţioneze. Cînd partidul acesta zice şi repetează că nu voieşte să introducă pe inamic în cetate e cu putinţă ca să fie de bună-credinţă în esprimarea acestui sentiment de incurabilă neîncredere care-i e propriu. Dar mai e şi un alt cuvînt pe care nu-l mărturiseşte nicicînd: că interesul cauzei nu-l face niciodată să uite interesul partidului. Ca Republica să prinză putere şi consistenţă prin concursul conservatorilor cari au servit sub alte regimuri cu aceasta nu-şi bat deloc capul. Nu există decît o republică care e după gustul lor: e aceea unde ei sînt tot, fac tot, dispun de tot.
Cu chipul acesta de-a înţelege republica acest partid a trebuit să aibă maniera sa de-a guverna şi de-a păstra guvernul. A guverna şi a administra ţara preocupîndu-se peste măsură de conveninţele partidului în numele căruia guvernă, a căuta asigurări contra unei întoarceri a norocului luînd drept deviză: „Cine nu e cu noi e contra noastră”, a nu vedea în vechii adversari decît nişte duşmani cari trebuiesc supravegheaţi, înlăturaţi de la orice funcţie administrativă sau municipală, de la orice participare la viaţa publică şi cari trebuiesc combătuţi şi urmăriţi fără cruţare şi răgaz, aceasta nu mai e politică de stat, ci politică de partid. Să nu se înşele nimica asupra înţelesului acestor cuvinte. Guvernul unui partid nu trebuie să fie neapărat un guvern de partid. Un partid poate guverna şi administra ţara aşa încît să satisfacă toate principiile de ordine, justiţie şi libertate, toate interesele în adevăr naţionale. Dacă guvernul republican şi-ar face acest merit şi această onoare, el n-ar fi un guvern de partid. Dar devine un guvern de partid făcînd contrariul, sacrificînd patimelor, prejudiţiilor, intereselor rău înţelese ale unui partid, principiile de justiţie administrativă, de libertate religioase, de pace, socială, principii cari ar fi trebuit să triumfeze tocmai în timpul Republicei. Iată politica care a precumpănit în partidul republican de cînd spiritul înţelepciunii pare a fi dispărut din mijlocul lui dimpreună cu omul de stat care ne inspira şi dirija.
[II]
Politica de stat poate fi mai mult ori mai puţin nobilă, mai mult ori mai puţin corectă în mijloacele ce întrebuinţează. Dar ea are un ideal, pentru că scopul ei predominează orice ambiţie de persoană sau de partid. Ea are un orizon pentru că s- aşază la înălţimea interesului naţional pentru a vedea şi judeca toate. Politica de partid n-are scop, propriu-vorbind, căci posesiunea puterii, pe care ea o urmăreşte esclusiv, nu e decît un mijloc pentru orice politică demnă de acest nume. Ea nu are orizon pentru că vede şi judecă toate numai din punctul de vedere al conservării personale.
Ei, nu este aceasta arta de a guverna în care Royer-Collard, vorbind la mormîntul lui Casimir Périer, credea a găsi părţi divine. Vorba era prea frumoasă poate; dar, dacă nu e nimic divin în o asemenea artă, este ceva care înălţă într-un mod singular, e mărimea scopului, nobleţea mijloacelor. Preocupîndu-se de aceste două lucruri politica pierde caracterul ei personal şi prea adeseori puţin moral. Ea devine acea artă despre care voia să vorbească Royer-Collard. E politica de stat în cea mai naltă putere a cuvîntului.
Politica de partid nu are asemenea apucături; ea nu merge spre un scop mare; ea nu alege cele mai nobile mijloace. Ea se rezumă cu totului tot în espediente, unde conveninţele de partid precumpănesc interesele ţării. Continuînd această politică, partidul care e acum stăpîn pe destinele noastre poate guverna cîtva timp, dacă asta se cheamă a guverna; dar nu va avea deloc onoarea de-a fi înălţat fericirea Franţei. Va merge astfel pe calea unui despotism fără mărire şi fără glorie, care într-adevăr nu conduce ţara la aventuri, dar care o dezorganizează şi o enervează printr-un regim în care violenţa e amestecată cu slăbiciunea, arbitrariul cu anarhia. Iată un iacobinism care n-are nimic teribil, dar despre care istoria nu va zice, ca despre cel vechi, că, dacă actele lui erau adeseori odioase, scopul lui era mare, pentru că era vorba de-a mîntui revoluţiunea şi patria. Ce va zice ea despre iacobinii actuali? Că privighearea lor n-a semnalat decît primejdii imaginare; că vitejia lor n-au esterminat decît inamici cari nu făcuseră nici un act de ostilitate; că în acest război trist şi stupid a fost uitat străinul care ne ocheşte şi care ne zîmbeşte de milă. Aceasta nu e de ajuns pentru a le asigura un loc mare în analele noastre republicane.
E o politică iacobină aceea care atinge dreptul comun. Dar asta e tot ce ea a păstrat din tradiţia veche. O revistă repede a actelor sale ne va dovedi că ea n-are altă patimă decît iubirea de putere, altă ţintă decît ideea de-a o păstra, altă purtare decît practicarea espedientelor. Aceste espediente variază după trebuinţele acestei politice, mai mult suportate decît primite de către miniştrii noştri. Ba sînt concesii făcute partidelor estreme, ba sînt satisfacţiuni date amicilor; ba diversiuni imaginate pentru a distrage opinia publică; ba reclame de popularitate electorală. Mobilul rămîne pururea, acelaşi: interesul partidului.
E vorba de-a reforma magistratura? Partidul ce guvernă nu ţine deloc la suprimarea inamovibilităţii; ceea ce propune e o reformă care să-i asigure devotamentul magistraţilor. Investitura nu i-ar displăcea, pentru că i-ar permite de-a elimina pe toţi magistraţii cari-i sînt suspecţi pentru a-i înlocui cu magistraţi a căror independenţă republicană ar avea, în cazul acesta, inamovibilitatea drept garanţie. Dar ministeriul actual nici nu merge pîn-a cere investitura. Ar accepta-o bucuros dac-ar trebui. Temîndu-se de rezistenţa Senatului, se mulţumeşte deocamdată cu reducerea numărului tribunalelor, rezervîndu-şi dreptul de-a păstra pe magistraţii devotaţi şi a pune-n retragere pe aciia pe zelul cărora nu se poate întemeia. Deocamdată se revoacă un număr destul de mare de magistraţi absolut ireproşabili. La ce reformele şi revocările acestea? Înainte de toate pentru că voim ca s-avem locuri libere pentru amici, apoi pentru a se asigura prin intimidare de-o magistratură care, la caz de trebuinţă, să facă servicii, nu să dea hotărîri. Astfel se ruinează prestigiul unui corp destul de respectabil, căruia i se răpeşte încrederea şi respectul fără de cari hotărîrile date nu mai au nici o autoritate. A compromite astfel cea dentîi, cea mai necesară din instituţiunile noastre înseamnă oare a guverna pentru binele ţării? O adevărată politică de stat şi-ar fi făcut o datorie sfîntă din respectarea acestui lucru, superior tuturor guvernelor cari trec, din respectarea vecinicei, inviolabilei justiţii. Iată ceea ce uită politica de partid în preocuparea micilor ei interese.
E vorba de curăţirea administraţiilor noastre? Iată iarăşi un interes foarte mare al societăţii noastre franceze care e în joc. dacă există vro ţară care să aibă nevoie de-a fi administrată e ţara noastră, unde slăbiciunea iniţiativei private lasă un cîmp atît de larg activităţii statului. Administraţia centrală a unei ţări ca Statele Unite poate fi schimbătoare şi dată pe mîna inesperienţei şi incapacităţii unei clase de oameni pe cari cetăţenii cei mai buni îi privesc ca pe un flagel al marii republice. Acesta e un rău, dar un rău care nu atinge puterile vii a acelei ţări, căci fiecare stat al uniunii are administraţia sa completă, atît de fixă pe cît o permit vicisitudinile electorale. Dar într-o societate centralizată cum e cea franceză administraţia, dacă nu e resortul, e cel puţin marele regulator al activităţii naţionale. Introducîndu-se în ea schimbarea, arbitrariul, injustiţia, inesperienţa şi incapacitatea prin invazia politicei, ea se dezorganizează. Cînd administraţia nu mai funcţionează la noi, sau funcţionează rău, societatea franceză întreagă se simte atinsă în viaţa ei normală. Iată opera de desordine pe care politica de partid e pe cale de-a o împlini prin sistemul de purificare perpetuă pe care-l urmăreşte. Făcînd aceasta, partidul guvernant nu voieşte deloc nici să pună-n reformă abuzurile, nici să îndrepteze viţiile maşinei administrative. El voieşte pur şi simplu să schimbe personalul administraţiilor, pe care-l recunoaşte că e capabil şi aplicat la funcţiunile sale, dar pe care-l crede suspect numai şi numai pentru că acest personal a funcţionat sub alte guverne sau sub alte partizi. Şi oare de ce partidul dominant pune atîta preţ pe această reînnoire a personalului? Pentru că voieşte să se servească de acesta ca de-un puternic agent electoral. Ceea ce partidul republican a reproşat atît de mult vechilor guverne şi vechilor partizi, intervenţia funcţionarilor în luptele electorale, aceea practică el însuşi fără nici un scrupul, fără nici o cruţare. Şi nu se mulţumeşte numai a o face aceasta, dar o erige în principiu de guvernămînt cînd cere de la funcţionari nu numai respectul instituţiilor ţării, ceea ce e şi dreptul şi datoria guvernului, dar cere încă de la ei pentru guvernul sub care servesc un devotament pe care ei nu-l datoresc decît statului. Astfel guvernul vrea ca să i se dea un concurs activ în toate împrejurările, oricînd îl va reclama. Mai multe circulare ministeriale se esprimă în termeni formali în privinţa acestui punct delicat.
[III]
Cată să adăugăm că partidul care ne guvernă merge mult mai departe în politica sa de escluziune decît toate guvernele cîte l-au precedat la putere.
Toate guvernele au cerut mai mult ori mai puţin concursul funcţionarilor de toate soiurile în alegeri. Guvernele cele mai oneste şi mai liberale îl cereau cu mai multă discreţie şi respectînd libertatea agenţilor lor. Imperiul reclama zelul lor numai în împrejurări în cari n-ar fi fost prudent de-a-i rezista. Dar încolo puţin îi păsa Imperiului de originea funcţionarilor cari-l serveau, fie bonapartişti, legitimişti, orleanişti sau republicani. Ba Imperiul ţinea chiar îndeosebi ca să fie servit de funcţionari încercaţi de sub guvernele vechi. Şi, cînd republicanii voiau să accepte funcţii sub administraţia imperială, şeful statului se fericea de aceasta. Guvernul republican e mult mai strîmt în toleranţa sa administrativă. Lui nu-i trebuiesc numai oameni dispuşi a-i servi: nu, îi trebuiesc slugi, a căror origine să nu-i lase nici o îndoială. El taxează de suspecţi pe toţi funcţionarii cari au servit sub alte guverne şi nu lasă să-i treacă nici o ocazie pentru a-i înlocui prin amici şi coreligionari. C-un cuvînt, pe cînd Imperiul lăsa poarta administraţiilor deschisă tuturor partidelor, înţelegînd foarte bine că acestea, servind bine statul, îi serveau Imperiului însuşi, Republica, sub dominaţia iacobinilor noştri, o închide tuturor partidelor, nu pentru că le crede suspecte, dar pentru că-i trebuiesc posturi multe pentru numeroşii săi amici, Şi iată cum această Republică nu mai este a tuturor, precum o cere frumosul ei nume, ci un fel de moşie esploatată de-o rasă de politicieni cari fac din politică o industrie. Am auzit adesea vorbindu-se de iluziile naive şi de generoasa indignaţie a republicanilor sub guvernele monarhice, cari denunţau corupţia acestora şi apelul la apetituri. Gîndeam atunci la frumoasa definiţie a lui Montesquieu:
„Republica e guvernul virtuţii”. Cu modul însă cu care el tratează afacerile publice partidul republican nu mai trece de cel mai onest şi mai dezinteresat dintre partizi.
Voiţi încă exemple ale preocupării electorale care domină toată politica guvernanţilor noştri?
De ce n-a propus guvernul conversiunea rentei, care ar aduce tezaurului 40 de milioane? Pentru că e un interes electoral la mijloc care trebuie menajat.
(La noi cititorul îşi va aduce aminte că „Românul” a protestat contra aplicării unei legi în vigoare, care acordă primăriei dreptul de-a percepe zecimi asupra băuturilor spirtuase. În Franţa demagogia lucrativă nu propune legi pentru interes electoral, la noi se cere neaplicarea unor legi în vigoare, fiindcă lipsa de ruşine a demagogiei noastre e mult mai mare.)
Alt exemplu: cînd d. prezident al Consiliului, pe cînd era ministru al lucrărilor publice, a propus şi a făcut să se voteze de cătră cele două Camere marile sale proiecte de răscumpărare a drumurilor de fier, desigur că n-a gîndit la altceva decît de-a acoperi ţara cu căi de comunicaţie, cari, prin numărul şi superioritatea esploatării lor, să accelereze progresul negoţului şi industriei noastre. Dar nu e oprit de-a presupune că politicii cari au secundat ardoarea sa vedeau aci o armată de funcţionari noi în serviciul guvernului republican în viitoarele alegeri. Şi cum voiţi să nu fie astfel cînd vedem acest partid mestecînd pretutindenea politica, chiar în administraţii cari o comportă mai puţin, precum în magistratură, la Universitate, în armată? În orice caz, un ministru de finanţe de şcoala veche n-ar fi consimţit niciodată de-a încărca visteria cu sarcini nouă şi Thiers ar fi sărit din loc numai la simpla anunţare a unor asemenea proiecte.
[IV]
Ştim că această politică fără ideal, fără doctrină, fără altă ţintă decît cucerirea şi păstrarea puterii, fără alt plan de purtare decît acela de-a nu scăpa nici o ocazie de reclamă pentru popularitatea partidului ce-o practică, ştim că această politică se împodobeşte cu numiri avantagioase şi cu rezoane specioase. Ni se zice că politica marilor principii şi a marilor planuri e foarte frumoasă, dar că înainte de toate e vorba de-a-şi da seama de ceea ce gîndeşte şi vrea ţara, de ceea ce guvernul Republicei poate sau nu poate suporta pentru moment. Sînt multe lucruri cari s-ar putea face numaidecît, dar trebuiesc rezervate pentru ziua în care Republica nu va mai avea a se teme pentru existenţa ei; căci aceasta e vorba de care se uzează şi se abuzează pururea. Dumnealor se măgulesc de-a avea o politică practică pentru care au inventat un barbarism, oportunismul. Au cuvînt să laude această politică; dar ar fi mai bine de-a o practica. Ea a fost politica tuturor adevăraţilor oameni de stat. Făr-a vorbi de marii politici, al căror nume l-a păstrat istoria, avem în zilele noastre pe Cavour, Bismarck şi Thiers, cari au escelat în această artă. Ei aveau, cei doi dentîi, politica marilor scopuri, al treilea pe acea a bunului-simţ şi a patriotismului. Au ştiut să se folosească de ocazii pentru a atinge scopul definit. Adeseaori ei făceau să se nască asemenea ocazii. Mai cu seamă Cavour şi Bismarck.
Dar oare politica pe care am arătat-o mai sus prin chiar actele ei are cîtuşi de puţin ceva care să semene cu această din urmă.
Cînd vedem producîndu-se atîtea decrete nefolositoare cauzei publice, atîtea măsuri contra persoanelor şi atît de puţine reforme în privirea lucrurilor în sine, sîntem ademeniţi a întreba dacă partidul ce ne guvernă în acest moment mai are vreo altă grijă decît aceea de-a schimba pur şi simplu personalul administraţiilor noastre. Unde se vede o politică de progres în această iniţiativă pătimaşă a deputaţilor noştri, care atinge totul? Nu e, înainte de toate, interesul electoral care-o provoacă şi o inspiră?
N-are niminea cuvînt să zică că politica de azi e o politică revoluţionară. Dar nu se poate numi nici conservatoare în înţelesul bun al cuvîntului, pentru că turbură şi agitează ţara. Iacobinii noştri oportunişti sînt în stat ca-ntr-o proprietate cucerită, a căreia intrare e oprită oricui care nu e de ai lor şi unde ei ar dori mai bine să se odihnească dacă n-ar avea un vecin incomod care să le strige în urechi: „Nu sînteţi aci pentru a dormi. . .”.
A cîştiga şi a păstra puterea, iată într-adevăr arta în care escelează partidul care domneşte în acest, moment. N-am voi să-i aplicăm o vorbă care-n limba noastră politică a devenit sinonimă cu anarhia. Dar, dacă luăm cuvîntul în înţelesul lui originar, nu facem o injurie acestui partid dacă zicem că e maestru în arta acelei demagogii care consistă în a cîştiga favoarea populară. Aristofan a făcut din demagog un portret cave va rămînea adevărat în orice ţară şi în orice timp în care domneşte democraţia. În această satiră nemuritoare numai spiritul este al autorului. Tot restul nu-i decît espresia unui adevăr vecinic. Dar între arta demagogiei vechi, şi arta demagogiei moderne este toată diferenţa care distinge democraţia greacă de-a noastră. Poporul e pretutindenea un stăpîn ignorant, simplu şi credul, a căruia încredere e mai uşor de-a i-o cîştiga dezmierdîndu-i prejudiţiile, măgulindu-i patimile, studiindu-i gusturile şi instinctele, decît făcîndu-şi o datorie din a-l instrui, a-l admonia, a-l modera, a-l dirige pe calea înţelepciunii, a dreptăţii, a adevărului. Cuvîntul lui Tacit va fi totdeauna adevărat: „A-l servi pentru a-l domina”. A instrui, a admonia, a dirige poporul? În toţi timpii amicii lui cei mincinoşi au protestat contra unei pretenţii atît de aristocratice. Cum? Poporul suveran are trebuinţă de mentori? Ce fel? Nu e poporul, din natură chiar, înţelept, inteligent, instruit în toate cîte-i trebuie să le ştie pentru a-şi exercita suveranitatea sa? Amăgitu-s- a el vreodată de cîte ori n-a ascultat decît propriile lui inspiraţiuni? Oare nu e o lipsă de respect pentru suveran de-a se îndoi de infalibilitatea sa? Şi în toţi timpii adevăraţii amici ai poporului au răspuns: că modul cel mai bun de-a respecta poporul şi mai cu seamă de-a-l iubi e de-a-i spune adevărul. Tot aceştia adaogă că, cu sfătuitori sinceri, democraţia poate fi cea mai bună formă de guvernămînt, dar cu curtizani cari îşi amăgesc stăpînul ea devine forma cea mai rea de guvernămînt.
Marile noastre naţii moderne nu mai cunosc demagogi în înţelesul antic al cuvîntului, cari să strîngă cu cuvîntul lor insinuant sau mişcător un popor întreg, reunit într-o agora sau într-un forum. Mai sînt într-adevăr adunări populare în cari elocuenţa unui tribun poate face treabă. Dar ce mic e numărul acestor alegători în comparaţie cu mulţimile cari se grămădesc împrejurul urnei ! Nu în adunări avem a căuta demagogia din vremile noastre. Partizile noastre democratice datoresc succesul lor îndemînaticei şi puternicei lor organizaţiuni în materie de alegeri. Capul partidului e un mare comitet dirigent care meditează şi formulează parola, „le mot d’ordre” al alegerilor; zicem parolă pentru că acel comitet se-ngrijeşte totdeauna de-a găsi cel mai simplu şi cel mai popular cuvînt, iar nu un program mai mult ori mai puţin complicat, care n-ar fi nici priceput, nici de gustul sufrajului universal. Acest cuvînt e transmis comitetelor de departament dacă e scrutinul listei, comitetelor de arondisment dacă scrutinul e uninominal. Şi aceste comitete, ajutate încă de subcomitete, sînt însărcinate de-a face ca masele să primească lozinca. Mai cu seamă cu acest scop se desfăşură toată arta demagogiei moderne.
[V]
Nimeni nu cunoaşte mai bine gusturile, instinctele, patimele, impresiile poporului suveran decît un comitet local; nimeni nu ştie să-i vorbească mai bine limba pe care el o pricepe şi care-l înduplecă. Elocuenţa tribunilor noştri n-are nici dibăcia aceasta, nici atîta tact, nici atîta potrivire momentană. Elocuenţa tribunilor poate lovi cu lovituri mari, adresîndu-se marilor pasiuni, marilor ambiţii, marilor interese ale democraţiei naţionale. Dar ea nu pătrunde, ca propaganda comitetelor, în micile patimi, micile interese, micile ambiţii ale democraţiilor locale. În privirea aceasta cei mai umiliţi delegaţi ai acestor comitete întrec pe cei mai abili oratori, al căror cuvînt nu se coboară nicicînd pînă la aceste mici amănunte, atît de importante pentru succesul unei alegeri. Iată o artă pe care, în treacăt vorbind, n-o cunoscuseră nicicînd partizile parlamentare din ţara noastră. Ele au oratori cari fac discursuri frumoase la tribună. Ele au comitete generale cari adresează nobile, escelente circulare către alegători. Toate acestea cad de sus, nu se coboară deloc în adîncimile maselor populare. Numai un singur partid practică această artă a alegerilor populare cu aceeaşi îndemînare, cu aceeaşi ardoare, cu acelaşi succes ca şi partidul republican, acesta, partidul democraţiei cezariane. Celelalte partide vorbesc sufrajului, universal limba care i se cuvine sufrajului restrîns; ele confundă opinia publică cu sentimentul popular; ele practică alegerile sub regimul democraţiei precum le practicau sub monarhia constituţională.
Dar oare, dacă partidul republican nu pricepe a guverna ţara precum pricepe a mînui corpul electoral, n-o fi datorind aceasta, afară de alte cauze, superiorităţii chiar a organizaţiei căreia-i datoreşte cîştigarea şi conservarea puterii? Atotputernică pentru a învinge în alegeri, organizaţia aceasta nu este totodată o piedecă, pentru o direcţie tare, neatîrnată, într- adevăr naţională a afacerilor publice, pentru că pune guvernul sub dependenţa aleşilor, iar pe aceşti aleşi înşişi sub dependenţa comitetelor electorale? Iată ceea ce esperienţa dovedeşte deja şi va dovedi din ce în ce mai mult dacă lucrurile vor urma cursul lor de pîn-acum. De cînd partidul republican e stăpîn necontestat pe putere se vede ce a devenit autoritatea, iniţiativa, neatîrnarea cabinetelor înaintea voinţelor aleşilor sufrajului direct. Se vede din această politică de concesiuni, tranzacţiuni, espediente practicate de către miniştri cari se precedează. Dar ceea ce se ştie mai puţin e că miniştrii noştri nu au mai multă neatîrnare în administraţia lor, precum n-o au în guvernul lor, şi că exigenţele individuale ale aleşilor noştri nu sînt mai puţin imperioase decît pretenţiile lor parlamentare. În realitate majoritatea Parlamentului nu guvernează numai, ci şi administrează totodată. Funcţionarii de orice ramură şi de orice rang atîrnă mult mai mult de senatori, dar mai cu seamă de deputaţi, decît de miniştri, de şefii lor naturali, înaintea cărora sînt responsabili. Membrii Parlamentului sînt aciia cari hotărăsc mai adeseori cestiunile de afaceri, cari nu mai trec prin cabinet sau prin Consiliul de Miniştri decît pentru a primi confirmarea oficială. Dar ceea ce nu se ştie asemenea e că stăpînii miniştrilor mai au ei înşişi pe stăpînii lor în comitetele electorale cari i-au scos în alegeri. Aceste comitete semnalează voinţele lor individuale sau generale aleşilor, cari le transmit miniştrilor, iar aceştia nu fac decît să le înregistreze. Iată cum funcţionează maşina guvernamentală şi administrativă sub regimul actual. E guvernul de jos, substituit guvernului de sus. Sînt republicani cari cred că acesta e idealul unui guvern democratic. Alţii cred, din contra, că orice iniţiativă în privirea guvernămîntului şi a administraţiei trebuie să pornească de sus, că aceasta e esenţa chiar a guvernămîntului, fie sub republică, fie sub monarhie, căci orice altă manieră de a guverna şi administra e antipodul guvernămîntului şi administraţiei, e pură anarhie. Fără a voi să pătrundem scopurile şefului majorităţii republicane, nu ne vom prea risca afirmînd că întîia manieră de-a pricepe guvern şi administraţie nu-i poate fi pe plac. De aceea oare va fi gîndind de-a reînnoi în curînd prin scrutinul de listă această majoritate prea ocupată cu micile ei afaceri, prea aruncată în micile ei pasiuni pentru a forma o adevărată majoritate de guvernămînt? Dar dacă-i place o politică de stat de ce nu face decît o politică de partid? Şi dacă patriotismul său visează o Franţă puternică şi mare încă, cu toate dezastrele noastre, de ce începe prin a o desbina şi slăbi, prin „mots d’ordre” ale sale îndreptate contra unui pretins inamic dinlăuntru?
Politica de espediente duce cîteodată mult mai departe decum ar voi cineva. Se ştie unde ea a dus Imperiul. Şi aceea era cu mult mai mult o politică de espediente decît de planuri cu maturitate concepute şi bine definite, aşteptînd ocazia pentru a le pune în executare. Dacă pricepem bine spiritul în care erau concepute şi executate marile întreprinderi ale Imperiului al doilea, vom vedea că ele nu erau decît espediente imaginate pentru a ocupa închipuirea vie a poporului nostru şi pentru a-l distrage de la trebuinţe şi de la aspiraţiuni pe cari Imperiul nu era în stare a le satisface. Războiul în Orient n-a fost decît un espedient pentru ca, prin glorie militară, să facă să i se uite originea. Ce-a cîştigat Franţa din acel război? Ceea ce au dovedit cu de prisos evenimentele posterioare. Războiul din Italia au fost un alt espedient pentru a reafla o popularitate care începea să se piarză. dacă el ar fi fost întreprins c-un scop într-adevăr politic ar fi fost urmat de completa eliberare a teritoriului italian. Atunci s-ar fi evitat alianţa Italiei cu Prusia şi dezastrul de la Sadova. Războiul din Mexic n-a fost iarăşi decît un espedient din cele mai romantice, imaginat pentru a distrage spiritul public. Războiul cu Germania a fost cel din urmă espedient, unde norocul Franţei a trebuit să se întunece deodată cu acela al dinastiei. „E războiul nostru” a zis acea nefericită femeie care a trebuit să sufere atît de mult. Nimic nu era mai adevărat; se simţea trebuinţa de a se ridica prin un nou Solferino după Waterloo diplomatic. Monarhia lui Napoleon III era una din acelea care nu putea trăi fără espediente, pentru că nu putea să se lipsească de popularitate. Monarhia Burbonilor n-a crezut niciodată că are nevoie de popularitate şi, dacă a căzut cu toate acestea, n-a atras în cădere-i ţara după sine.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
17 februarie – 31 decembrie 1880
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XI