[Prelegerea d-lui A. D. Xenopol despre criticism avut loc duminecă în 3 april. Domnia sa a arătat mai întâi cum, religiunele neputând rezolvi pe deplin întrebările metafizice, capetele mai eminente încearcă o rezolvare pe altă cale, acea a filozofiei. Dar toate sistemele filozofice din anticitate până în timpurile mai nouă păcătuiau printr-un punt capital, acela de a lua lumea esistentă ca ceva real, fără a lua în bagare de samă că cunoştinţa noastră despre lume e datorită la două elemente, unul esterior, cauza impresiunelor noastre, şi unul interior, mintea ce le percepe, cu alte cuvinte lumea se reflectează în mintea noastră ca într-o oglindă şi de la forma oglinzei va atârna în mare parte aspectul acelei lumi în inteligenţa noastră. Cel întâi filozof care supuse unei critice această minte a noastră pentru a videa până întru cât ea reproduce cu esactitate lumea ce ne încunjoară a fost Locke, care a trăit pe timpul revoluţiei engleze.
El deosebeşte în corpuri calităţi primare şi calităţi secundare: acele primare sunt astfel că fără de ele nu ne putem închipui corpurile, precum sunt: întinderea şi nepătrunzibilitatea. Calităţile secundare sunt acele ce noi le punem în corpuri prin simţurile noastre, precum mirosul, gustul, care nu sunt decât nişte emanaţii; sunetul şi colorile, care nu sunt decât nişte mişcări. Prin urmare aceste nu esistă în lumea reală, ci numai cât în mintea noastră. Kant, filozof german mort la 1804, merse mai departe cu această osebire între partea reală a lucrurilor şi partea lor ideală, adecă acea ce o punem noi în corpuri. El susţine că chiar spaţiul şi timpul, prin urmare calităţile primare a lui Locke nu sunt decât nişte forme ale inteligenţei noastre, carile nu esistă în lumea reală; dar că noi ne putem numai cu greu hotărâ a admite această părere, fiindcă spaţiul şi timpul sunt formele prin care noi vedem lumea şi nu ne este cu putinţă a ne închipui că ea să fie altfel de cum ne apare. Suntem asemenea orbului de colori, care nu poate nici într-un caz se vadă coloarea roşă şi îşi închipuie că lumea e astfel precum o vede el, adecă lipsită de acea coloare. Lumea aceasta mai este apoi pentru noi ca un fel de curcubău care nu esistă decât pentru oamenii puşi într-o poziţiune anumită, pe când acolo unde el ne apare nu sunt decât picături de ploaie. Oratorul dezvoltă apoi dovezile principale aduse de Kant în susţinerea acestei teorii. Kant însă lasă neesplicat ce este lumea în sine, neatârnată de formele timpului şi a spaţiului. Un alt filozof, Schopenhauer, mort în 1860, se sili a demonstra că lumea în sine nu este alta decât ceva analog cu voinţa omului. D. Xenopol desvăli şi această teorie şi sfârşi discursul prin comparaţia lui Platon în care acesta arată că omul nu vede din lucruri decât umbra lor, iar că esenţa lor adevărată îi rămâne pentru veci necunoscută.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1870 – 1877
ALBINA, FAMILIA, FEDERATIUNEA, CONVORBIRI LITERARE, CURIERUL DE IASI
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Pag. 223