Preţioasele descoperiri pe cari le-a făcut renumitul Machiaveli în privirea artei de-a parveni la putere şi de-a se mănţinea n-au avut nici cînd mai dese ilustraţiuni prin realitate decît în zile le guvernelor roşii de la noi. Nu spunem ceva nou cititorilor noştri dacă repetăm că pentru politicii roşii de şcoală veche, bizantină, interesele publice sînt numai pretextul de luptă, foloasele materiale ale puterii scopul adevărat. Însă a masca acest scop, mai ales cînd cineva are companioni cam nejenaţi cari-şi vîră mîna adînc în sacul mizeriei comune ş-o scot plină în văzul lumii, a masca acest scop cu o frazeologie sonoră, cu pretexte cari să-ţi ia ochii, trebuie să fie preocuparea de căpetenie a om ului de stat, căci vai de ziua în care poporul ar vedea limpede ce se petrece după culise.
Se ştie, de pildă, că atît bătrînii noştri cît şi conservatorii fac un lucru numai cînd el e necesar. Trebuia neapărat o şosea, o făceau, era nevoie de o şcoală, o î nfiinţau, c-un cuvînt serviciul public se încărca cu ceea ce era de absolută necesitate şi cu nimic mai mult. Acest mod de-a guverna poate fi foarte sincer şi cinstit; practic însă desigur că nu o şi mai ales nu asigură nici parvenirea, nici manţinerea la putere.
Pentru a te mănţinea cată să iei ochii prin mari întreprinderi, prin fapte strălucite. Sub vecinica pretextare a binelui obştesc cată să ocupi publicul cu planuri mari care să-l ţie necontenit în aşteptarea succesului şi în admiraţie. Iar actele acestea trebuie să răsară ca un lanţ, unul dintr-altul, încît să nu se mai întîmple nimic între ele şi să n-aibă oameni timp de a-şi veni în fire şi de a lucra contra.
Aşadar: S-a comis marele act al răscumpărării căilor ferate? Nu lăsa publicul să reflecte ze mult asupra acestui act, vino repede cu alte lucruri, şi mai cornorate, care să-i ia ochii din capul locului, pentru ca răscumpărarea să treacă repede şi fără multă vorbă în domeniul faptelor pe jumătate uitate.
Cu ce ni se vor mai lua ochii de către iu biţii noştri guvernanţi?
Cu drumul de fier spre Dobrogea, cu podul peste Dunăre, cu Banca de Scompt şi Circulaţiune.
Se ştie că socoteala noastră răzăşească despre marile întreprinderi de transport şi comunicaţiune e cam simplă, însă cu atît mai adevărată. Noi zicem aşa: ia atîtea cară cît grîu şi oameni ai de transportat la Kiustenge, plăteşte din visterie preţul transportului, şi totuşi acesta va fi de zece ori mai mic decît anuitatea ce-o vei plăti zeci de ani de-a rîndul pentru un drum de fier ce va transporta scump, pentru un pod ce va costa scump. Am dedus din această socoteală că circulaţie şi transport sînt numai pretexte mărturisite cu mină gravă în public, pe cînd cauza acestei întreprinderi e gheşeftul în linia întîia, un pod de trecere pentru oşt iri împărăteşti în linia a doua şi alte lucruri de-acestea de mare politică europeană.
Se ştie asemenea ideea noastră despre aşa-numita Bancă de Scompt şi Circulaţiune, care nu-i în realitate decît o bancă de bani de hîrtie, o tipografie de fiţuici. E un p lan vechi al d-lui Brătianu de-a avea o fabrică de bani de hîrtie pentru a strînge în ladă tot ce e aur şi argint şi a-i da ţării în schimb hîrtiuţe frumos tipărite, care, într-un moment dat, să nu fie bune decît de aprins ţigările cu ea.
Care e senzul banilor de hîrtie? Activitatea industrială a statelor vechi dă unor obiecte brute in, bumbac, lemn, piatră o valoare cu totul neproporţională cu aceea pe care-o aveau înainte. Din in şi bumbac se fac ţesături, din ţesături haine, din
lemn mobile scumpe, din piatră sculptură, încît se-nţelege de sine că toţi aceşti producători, cari au creat un capital numai prin inteligenţa lor proprie şi c-un material de puţină valoare, ajung la un moment în care nimeni nu e în stare a le cumpăra lucrurile pentru că n- are bani în ladă, deşi îi are în cărţile lui de comerţ. Atunci statul sau Banca de Scompt şi Circulaţiune, bazîndu-se pe activul din cărţile de comerţ, le împrumută oamenilor un fel de surogat al banului adevărat, în locul valorii un fel de reprezentant al valorii, cu condiţia că, atunci cînd activul din carte va fi şi în ladă, ei să înapoiască aceste fiţuici statului, care, în momentul cînd necesitatea lor încetează, le nimiceşte, iar cînd necesitatea se iveşte din nou le retipăreşte.
Dar un stat agricol? Poate pămîntul să producă mai mult decît o sumă anumită de chile de grîne, de o valoare asemenea aproape anumită? Unde e desproporţia între producţie şi mijloacele ei de acoperire pentru ca să fie nevoie de fiţuice?
Reprezentantele unor valori cari nu există nici măcar în imaginaţia miniştrilor, aceste fiţiuici ajung într-un moment dat de-a reprezenta falimentul general, dezastrul economiei naţionale.
D. Brătianu urmăreşte într-adevăr o întreprindere mare, pentru care-i trebuiesc bani naht şi, fiindcă biruril e nu se pot spori în infinit, de aceea dumnealui inventează necesitatea unei „bănci de fiţuici” pentru a scoate creştinilor toată moneta metalică şi a o-nlocui cu hîrtie. Acea întreprindere proiectată nu e deloc productivă pentru patrie, dar, în înlănţuire a actelor menite de a-l ţinea la putere, e poate cel mai mare.
Această întreprindere, o spunem verde, e răsboiul, un nou război contra cine ştie cui.
Poate dacă am pune în legătura logică podul de peste Dunăre cu „banca de fiţuici” am putea ghici şi în uni re cu cine şi în contra cui. Rugăm pe Dumnezeu să ne ia darul prorociei, să binevoiască a orîndui contrariul din cîte prevedem noi; dar ne temem ca nu mergînd din rău în mai rău precum se vede efectul final să fie ştergerea României de pe harta Europei . Tot făcîndu-ne sprincene, ne-om scoate odată ochii.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 noiembrie 1877 – 15 februarie 1880
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Vol X