Fiindcă ideea creării unui teatru naţional dincoace de Carpaţi prinde din ce în ce mai mult aripi şi dimensiune, fiindcă capacităţi tinere însemnate s-au simţit îndemnate de a spune şi ele câte – o vorbă în astă privinţă, cred că-mi va fi permis şi mie să mă întind la vorbă asupra acestei cestiuni tot atât frumoase, pre cât şi de folositoare.
Frumoasă, da…, dar folositoare? la ce?… mi va replica poate o minte mai rigoroasă întru dejudecarea aparinţei acestei instituţiuni omeneşti care-n partea ei cea mai mare e aşa de decăzută şi de cuprinsă de gangrenă.
Şi ‘ntr-adevăr cumcă omul nostru, judecând după cele mai multe zidiri ce pretind a fi teatre, va avea dreptate să întrebe cum pot fi folositoare locale şi societăţi cari propagă fără conştiinţă libertinajul în idei, în simţiri şi-n fapte? Pentru ca să feresc pe onorabilii cetitori ai acestor şire de confundarea teatrului – arte şi teatrului – meserie, mi-am luat libertatea de-a uza de coloanele ziarului d-voastre, d-le redactor, se ‘nţelege că fără pretensiunea cumcă vorbele mele vor avea tăria aceea care învinge şi convinge.
Care dincotro, cum am mai spus, a dat espresiunea părerilor sale în privinţa aceasta. Un domn colaboratoriu al ”Familiei” a spus d.e. cumcă lucrul ce ni trebuie înaintea tuturora este un loc din care să ni şoptească geniul naţional. Să ni şoptească geniul naţional! Bine!… Dar ce? Pentru ca să şoptească trebuie înainte de toate să aibă ce şopti. – O! mi va răspunde unul încrezut în literatura noastră dramatică, nu cumva noi n-avem repertoriu? – Ba repertoriu avem, cine zice că nu? Numai ce fel de repertoriu? Uzez de paciinţa publicului pentru a-i înşira aice o listă a averii noastre dramatice.
1-o. Comediele d-lui V. Alesandri – pline de spirit, însă pline, partea cea mai mare, şi de imoralitate, cele mai multe apoi prea local scrise, amestecate cu greceşte, cu armeneşte, cu ovreieşte, cu nemţeşte, cu ruseşte, în fine adeseori un galimatias peste putinţă de a fi înţeles de românii de dincoace de Carpaţi. Cu asta să nu creadă cineva cumcă d-l Alesandri n-a avut talentul de a scrie. O, talentul l-a avut şi încă într-o măsură foarte mare, însă modelele şi ţintele pe cari pare a le fi urmărit sunt foarte turburi. Cumcă talent care putea să se manifeste în curăţenie şi frumuseţe a fost în d-l Alesandri dovedesc piese ca: Cinel-cinel, Crai-nou, Arvinte şi Pepelea; ba chiar „Satul lui Cremene” al d-sale, cu tot ”Trifonius Petrinzelus”, e mai curată şi mai frumoasă, în fine mai oglindă a poporului românesc decât „Lipitorile”, în care ovreiul vorbeşte ovreieşte, grecul greceşte – astfel încât te miri de ce sârbul nu vorbeşte sârbeşte?
2-o Comediele cele mari şi pline de spiritul cel mai fresc ale d-lui M. Millo, cari însă în frivolitate întrec încă şi pe ale d-lui Alesandri.
3-o Comediele fără de spirit şi mai cu samă fără de legătură ale d-lui Pantazi Ghica, pline de frazeologie franceză, la vederea cărora te ‘ndoieşti de vezi caractere ori numai păpuşi, căci vorba în comediele d-sale nu e mediu prin care se esprimă cugetări, ci un caos de fraze cari, pentru profunditatea înţelesului din ele, merită a fi puse alături cu vorbele ţiganului pentr-o lulea de tutun.
4-o În fine piesele cele sporadice, dar escelente ale d-lui Urechia, a căror păcat mare e acela că nu sunt mai multe, că nu sunt cât de multe. Afară de astea e ”Răzvan-Vodă” a d-lui Haşdeu, dramă în cele mai multe privinţe bună; apoi mai sunt vro două – trei încercări ofticoase ale unui domn Dimitrescu, cari totuşi se pot juca din cauza unor merite adeseori foarte îndoioase.
La urma urmelor se ‘nţelege că vom trece la piesele ce nu merită a fi jucate – şi cari sunt:
5-o Încercările dramatice – mizerabile şi seci ale d-lui A. Lăzărescu. Acest domn Lăzărescu a scris 2 volume de poezii şi apoi drame ca: „Sanuto”„,Massim pittorele”, comedie ca: ”Un amor românesc”„,Boierii şi ţăranii” – şi-n toate aceste volume de poezie şi proză nici o idee, o limbă ce numai românească nu e, în fine o secăciune cumplită, care dacă a scăpat de flagelul criticei, asta a fost numai din cauza obscurităţii autorului lor, obscuritate care l-ar fi cruţat şi de şirurile acestea dacă n-aş fi cetit cumcă a avut cutezarea de a pune în repetiţiune unul din mizerabilele sale producte: ”Boierii şi ţăranii”. Ca în treacăt, şi alături cu d-nul Lăzărescu, cităm dramaturgi ca: Halepliu, Mavrodolu, Şt. Mihăileanu, Carada etc. etc. in infinitum şi din ce în ce mai ad absurdum. De piese originale tot de categoria asta foieşte apoi provincia. Acolo-şi duc strălucita lor existenţă, coronate cu hârtie aurită, umbrele trecutului: Mihaii Viteji, Ştefanii cei Mari, Bogdanii cei Chiori, apoi un repertoriu comic minunat, d.e.: Lumea ca nelumea sau Domnia asupra stelelor, Balamucul sau înţelepţii şi nebunii, Contrabanda de la Giurgiu (respective Galaţi, Brăila, Turnu), apoi drame ca Tudor cu caucul de doi coţi, Manole sârbul etc. etc.
6-o Venim cu părere de rău la creaturele dramatice ale d-lui Bolintineanu. O repetăm: cu părere de rău, căci naţiunea aşteaptă mult mai mult de la poetul cel mare şi iubit, de la copilul ei cel dezmierdat, decât acele drame fără caractere, fără scop, fără legătură, imposibile prin nimicnicia lor, astfel încât autorul lor se pare a fi uitat cumcă e compunătoriul plin de geniu şi inima a Cântecelor şi a plângerilor, a baladelor – sânte oglinzi de aur ale trecutului românesc. Dacă am fi să alegem între comediele lui Alesandri şi dramele lui Bolintineanu, sigur c-am trebui să alegem comediele, cari, cu toată frivolitatea lor, respiră pe fiece pagina o mulţime de spirit, de caracteristică şi de viaţă palpitantă; pe când dramele d-lui Bolintineanu nu au nici un fond de viaţă, ba încă adesea respiră un fel de imoralitate crasă şi greţoasă. (Vezi d.e. Ştefan-Vodă cel Berbant). Cauza căderii celei adânci a d-lui Bolintineanu în aceste creature pare a fi împregiurarea cumcă a aruncat ochii pe geniala acuilă a Nordului: pe Shakespeare. Într-adevăr, când iei în mână operele sale, cari se par aşa de rupte, aşa de fără legătură între sine, ţi se pare că nu e nimica mai uşor decât a scrie ca el, ba poate a-l şi întrece chiar prin regularitate. Însă poate că n-a esistat autor tragic care să fie domnit cu mai multă singuritate asupra materiei sale, care să fie ţesut cu mai multă conştiinţă toate firele operei sale ca tocmai Shakespeare; căci ruptura sa e numai părută şi unui ochi mai clar i se arată îndată unitatea cea plină de simbolism şi de profunditate care domneşte în toate creaţiunile acestui geniu puternic. Gothe – un geniu – a declarat cumcă un dramaturg care ceteşte pe an mai mult de una piesă a lui Shakespeare e un dramaturg ruinat pentru eternitate. Shakespeare nu trebuie cetit, ci studiat, şi încă astfel ca să poţi cunoaşte ceea ce-ţi permit puterile ca să imiţi după el, căci, după părerea mea, terenul shakesperian pe care d-l Bolintineanu ar fi putut să-l calce mai cu succes ar fi fost acela al abstracţiunii absolute, cum sunt d.e. Visul unei nopţi de vară, Basmul de iarnă, Ceea ce vreţi etc., iar nu terenul cel grav şi teribil, cu materia lui cea esactă, istorică, şi cu pretensiunea cea mare de a fi înainte de toate adevărat.
Sub 7-° voi cita piese cari merită într-adevăr să se reprezinte, pentru că au poezie, sunt lucrate cu conştiinţa multă şi cu talent mult, deşi adevărul nu e tocmai păzit pretutindenea. Acestea-s: drama „Rienzi” a lui Bodnărescu, dramatizare destul de nimerită a romanului lui Bulwer cu aceeaşi numire, şi drama Grigore-Vodă a lui Depărăţeanu – o genială aruncătură pe hârtie, ruptă în ţesătura ei, neadevărată şi neverisimile pe alocurea; însă, în orice caz, mai bună decât multe traduceri din franceză cari au avut onoare de a batjocuri scena română.
Va să zică, de vom face o socoteală conştiinţioasă a averii noastre proprie dramatice, vom vedea că-s puţine piesele acelea cari prin esistinţa lor nu prostituă teatrul naţional şi adeseori într-un mod pe cât de corupt pe atât şi de barbar şi de necult. (Vezi comedii originale ale d-lui I. Caragialy.)
De aceea eu găsesc cea mai bună idee de a începe cu teatrul naţional e aceea ce a pus-o pe tapet d-nul Lapedatu: Un almanac pe fiecare an, care să conţină numai lucrări dramatice, se înţelege că bune. D-nul Lapedatu şi junimea română din Paris în genere au ocaziunea de a vedea jucând artiştii cei mai mari ai Europei şi jucându-se piesele cele mai bune, cari, astăzi cel puţin, dau tact şi ton întregei Europe dramatice. Théatre francais, Odéon 3, Gymnase – iată nume a căror zgomot trece departe afară din marginile Franţei, însoţit de prejudiţiul frumos a unei valori atât estetice cât şi etice. Subsemnatul nu are înaintea ochilor săi decât teatrul de curte al Vienii, care şi el, de când cu demisiunea lui Laube, e într-o decadenţă vădită, şi cu toate astea aerul cel curat, poetic, plin de minte şi inimă care-l respiri într-o instituţiune clasică ţi-insuflă dezgustul cel mai mare pentru tot libertinagiul de spirit şi de inimă care înfloreşte într-o urâciune crasă şi nespovedită pe toate celelalte teatre.
Se înţelege că înjghebând repertoriul cât îl avem, culegând actori de categoria celora cari i-am văzut râzând, şi la lumina zilei, de tot ce e frumos şi bun; se înţelege că astfel am putea să deschidem un teatru chiar de azi, fără ca naţiunea să contribuie ca atare un ban măcar, pentru că masa poporului aleargă, cu banul din urmă chiar, pentru a vedea reprezentându-se naintea sa necuviinţe pe cari eu, să am o putere, le-aş pune sub privegherea tribunalului corecţional…, dar oare, dacă naţiunea ca atare se simte dispusă ca să contribuie pentru înfiinţarea unui teatru naţional, ea să cadă în aceleaşi greşeli în care a căzut lumea toată? Oare noi să nu învăţăm din greşelile altora? Să nu ne folosim de împregiurarea cea în sine favorabilă cumcă simţul poporului nostru e încă vergin şi necorupt de veninul farselor şi a operelor franceze şi nemţeşti? – Din contra… să ne folosim de împregiurarea asta aşa de favorabilă, într-un timp în care atmosfera Europei întregi e infectată de corupţiune şi de frivolitate, ca tocmai într-un asemenea timp noi să dedăm publicul nostru, folosindu-ne de neesperiinţa lui, cu creaţiunile geniilor puternice, cu simţăminte mari, nobile, frumoase, cu idei sănătoase şi morale.
Dar mi va replica cineva cumcă publicul nu va înţelege acele creaţiuni ale geniilor puternice. Într-o privinţă va avea dreptate; pentru că drept vorbind, direcţiunea asta nobilă a scenei inaugurate în România cu succes de d-nul Pascaly prin piese de Scribe şi Sardou, această direcţiune pentru românii din Austria va rămânea timp mai îndelungat poate neînţeleasă. Cauza e foarte simplă. Întâi, piesele acelea sunt espunerea unor obiceiuri şi a unei vieţi publice foarte dezvoltate, pe cari la românii din Austria în genere mai nu le găseşti, a doua e cumcă autorii reprezintaţi, înainte de toate, nu sunt naţionali. Prin asta nu voi să zic cumcă naţionali româneşti, ci naţionali în genere, autori adecă de aceia cari, înţelegând spiritul naţiunii lor, să ridice prin şi cu acest spirit pe public la înălţimea nivelului lor propriu. În orice caz autorul trebuie să scrie pentru publicul ce-l are; deşi nu zic, şi încă cu tot dinadinsul nu voi să zic, că el să se coboare până la publicul lui… Această manoperă minunată de a ridica pe public la sine şi de a fi cu toate astea înţeles în toate de el a priceput-o într-adevăr prea puţini – ci germanii şi francezii n-au înţeles-o defel. Modele în astă privinţă sunt dramaturgii spanioli, Shakespeare, şi un autor norvegian, românilor poate prea puţin cunoscut, dramaturgul Björnstjerne Björnson. Dar un dramaturg e care, întrunind mărime şi frumseţe, curăţenie şi pietate adevărat creştină, se ridică cu totul din cercurile cele esclusive numai ale unor clase ale societăţii până la abstracţiunea cea mare şi puternică a poporului. Pe popor în luptele sale, în simţirea sa, în acţiunea sa, pe popor în puterea sa demonică şi uriaşă, în înţelepciunea sa, în sufletul său cel profund ştie a-l pune pe scenă Victor Hugo şi numai el. Adoratoriu al poporului şi a libertăţii, el le reflectă pe amândouă în conture mari, gigantice, pe cari adeseori puterile numai omeneşti a unui actor nici că le pot urmări cu espresiunea. Pe acest bard al libertăţii-l recomandăm cu multă seriozitate junimii ce va vrea să se încerce în drame naţionale române.
Dar se prea poate cumcă junimea noastră să se scuze cu lipsa şi sărăcia. Cine vrea să se scuze cu lipsa şi cu sărăcia, acela în mine cel puţin nu şi-a dat peste omul său, dacă cunoaşte limba germană, se înţelege. Operele d.e., fiecare în parte costă 10 cr. (Philipp Reclam jun. Universal-Bibliothek), cine însă va vrea să studieze piese teatrale clasice în coeziunea lor cea organică, acela va face mai bine să cumpere broşurile din Classische Theater-Bibliothek aller Nationen (Stuttgart, Expedition der Freya). Adevărat cumcă aceste broşure costă câte 18 cr., însă prezintă folosul acela cumcă fiecare din piese e precesă de o introducere în genere bine scrisă, care espune clar coeziunea internă şi valoarea estetică şi etică a piesei. În genere noi nu suntem pentru traduceri, ci pentru compuneri originale; numai aceea voim ca piesele, de nu vor avea valoare estetică mare, cea etică însă să fie absolută. Ni place nouă şi gluma mai bruscă, numai ea să fie morală, să nu fie croită pe spetele a ce e bun. Ni place nouă şi caracterul vulgar, numai corupt să nu fie; onest, drept şi bun ca litera evangheliei, iată cum voim noi să fie caracterul vulgar din drame naţionale. Dacă cineva se simte anume dispus să trateze materie tragice ori comice din poporul ţăran i recomandăm de model pentru cea Întâi sublima dramă a lui Frederic Hebbel: ”Maria Magdalena”, pentru cea de a doua, comediele cele poporale ale poetului danez Holberg. Nu să le imiteze, nu să le traducă, ci numai să le aibă de măsurariu pentru ce va scrie în acest gen. Sunt bineveniţi autorii aceia cari, chiar cu talent mai neînsemnat, [î]şi dau o silinţă onestă de a scrie solid şi sănătos fără jignirea moralei şi-a cuviinţei, adeseori încă autori de aceştia sunt mai de preferat decât de aceia cari strălucesc prin luxul cel bogat al fantaziei, prin verva cea plină şi strălucită a spiritului; tot aşa precum adeseori e mai de preferat apa cea vie, curată, proaspătă, care constituie o condiţiune neapărată a vieţei, înaintea chiar a parfumatelor vinuri ale Orientului.
Repet dar cumcă studiul cel serios al dramaturgilor naţionali, acela numai poate să ne aducă ca să compunem un repertoriu naţional român care nu numai să placă, ci să şi folosească, ba încă înainte de toate să folosească.
Al doilea moment în crearea teatrului naţional sunt actorii. Dacă repertoriul e sufletul unui teatru, actorii sunt corpul lui, sunt materia în care se întrupează repertoriul. Dacă naţiunea română se va simţi dispusă de a contribui într-adevăr şi din toată inima pentru un teatru care să-i facă onoare, ea va crea stipendie pentru actori şi actriţe. Cumcă în alegerea acestor stipendişti procedura urmează, din însăşi natura artei, ca să fie alta decât la conferirea stipendiilor pentru specialităţi, asta se înţelege de sine şi nu cred cumcă aş avea nevoia s-o dovedesc. Care însă e acea procedură, [î]mi rezerv, cu bunăvoinţa d-voastre, de a o dezvolta altă dată în columnele stimatului domniei – voastre ziariu.
Ca un postscript voi adăuga un consiliu esenţial, acela adecă de a nu imita autori din limbe oculte, cari n-au făcut calea în giurul lumei, d.e. ruşi, maghiari, sârbi, din cauza simplă cumcă aceştia în adevăr au câte ceva original, care place, însă elementul etic din ei e infectat. Astfel de autori plini de spirit şi originalitate, care cu toate astea sunt răi, avem şi noi în sfera literaturei dramatice. Să mai cităm încă o dată pe domnii Alesandri şi Millo? O declarăm cumcă, după cele ce am spus, nu trebuie nimeni să-şi facă o idee mică despre aceşti literatori români; căci o idee rea (care-i a noastră) nu e încă o idee mică. Din contra, cine vrea să studieze caracteristica, fizionomia psihologică, originalitatea poporului românesc, pe acela-l consiliem cu tot dinadinsul ca să studieze comediele domnului Alesandri.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1870 – 1877
ALBINA, FAMILIA, FEDERATIUNEA, CONVORBIRI LITERARE, CURIERUL DE IASI
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Pag. 6
