Joi în 25 noiemvrie 1876 s-au reprezentat piesa Caterina a II-a, comedie în 3 acte de Dumanoir şi Bieville. Această lucrare dramatică e din genul acelor elegante comedii din vremea „renaşterei romantice” de sub Ludovic-Filip în cari intriga – în genere foarte interesantă – stă în legătură cu un obiect real neînsemnat, de ex. c-o batistă, c-o scrisoare, c-o carte de joc, c-un pahar cu apă. S-ar putea numi comedia efectelor mari cu mijloace mici. Unul din maiestrii tecnici ai acestui gen a fost fără îndoiala Scribe. Astfel în”Paharul cu apă” o întreagă intrigă a partidelor din Anglia se rezolvă tocmai printr-un „păhar cu apă”. În „Poveştile reginei de Navarra „ un manuscript al Margaretei de Valois e agentul conducător al întregei piese. Dar se ştie că Scribe, care avea o nemăsurată bogăţie de planuri, era totuşi lipsit de poezia pasiunei; din care cauză principalul lui colaborator – Legouvé – era acela care vorbea prin gura eroilor celor ce trebuia să inspire simpatie. În piesa aceasta însă lipseşte cu totul graiul pasiunei; chiar regele suedez, coborâtorul casei de Wasa, a cele mai îndărătnice familii regale ce-au existat vrodată, nu vorbeşte limba lui Gustav-Adolf sau a lui Carol al XII-le. Căci, pentru ca acest erou să vorbească limba neamului său, autorii ar fi trebuit să aibă simţământ, ceea ce trebuie să li denegăm aproape tuturor dramaticilor francezi. Ei au”esprit „, simţământ nu. Cetitorul va vedea uşor cumcă planul piesei nu lasă nimic de dorit, căci ne interesează pân-la scena din urmă; dar tot ce înfrumuseţează şi constituie meritul nepieritor al unei piese: caracterizarea energică, farmecul limbei, c-un cuvânt poezia-i lipseşte. O proză elegantă, nimic mai mult. Intriga e purtată aici de Iliada frumos – povestitorului Homeros şi de-o carte de joc.
Din punctul de vedere al ”curăţeniei„ recunoaştem şi lăudăm alegerea piesei. Nu este în caracterul renaşterei romantice din Franţa de-a se învârti împrejurul adulteriului; această din urmă calitate e esclusiv a literaturei franceze moderne, a d-nilor Alex. Dumas – fiul, V. Sardou şi ceilalţi. Scribe n-au tratat obiecte în care instinctele animalice ale omului să joace rolul principal, precum o fac aceasta urmaşii săi de astăzi.
Deci, în alăturare cu repertoriul francez modern, piesa aceasta e bine aleasă.
Venim acum la jocul actorilor. Îmbrăcămintea îngrijită, un joc de scenă corect, o grimare destul de caracteristică, sunt lucruri ce le-am lăudat întotdeuna la actorii noştri, cărora nu le-am disputat niciodată talentul. Dar ceea ce constatăm cu părere de rău este că afară de doi-trei, ceilalţi nu ştiu a vorbi. În teatrul românesc ţi se pare că auzi citind pe cineva într-o limbă pe care el n-o pricepe. Ca să ne lămurim mai bine, vom stabili mai întâi că afară de accentul gramatical, pe care se ‘nţelege că nu-l poate greşi un român, căci nimene nu zice minune în loc de minune, există acea parte intenţională a vorbirei care se numeşte c-un cuvânt technic: accentul logic.
Să luăm de ex. întrebarea: De unde vii tu? accentul logic poate cădea pe fiecare din cele trei vorbe: unde, vii şi tu, şi în fiecare caz fraza va avea alt înţeles.
De unde vii tu? (Tonul pe un…). Întotdeauna la o asemene întrebare ne vine să ne închipuim că esteriorul persoanei întrebate trebuie s’ arăte urme c-a petrecut înlocuri grozave, din care a ieşit ca vai de el.
De unde vii tu? (Subânţeles: nu te ‘ntreb ce gândeşti sau ce faci, ci de unde vii?) Aicea s-arată că cel întrebat a fost într-un loc ce-i era oprit să-l viziteze. În fine:
De unde vii tu? (Subânţeles: nu-mi pasă unde au fost ceilalţi, unde ai fost tu?) Întrebătorul arată interes esclusiv pentru cel întrebat.
Se ‘nţelege că printr-un singur exemplu nu putem da decât o idee aproximativă despre accentul logic. Destul însă că prin acest accent, care în cărţi se ‘nseamnă, în cazuri escepţionale, cu litere cursive, se modifică adesea întreg senzul vorbirei. Alt înţeles are: ce face? şi cu totul altul: ce face? Întrebarea din urmă are înţelesul proverbial de: cum? aud? se poate?
Ei bine, acest accent logic, sufletul vorbirei, se aşază de cătră actori adesea cu totul fals. A vorbi natural este încă un mister pentru preoţii Taliei române.
Ne sfiim a mai atinge acel accent care, asemenea în terminologia artei scenice, se numeşte etic. Vom spune numai ‘n treacăt că un actor trebuie să cunoască tonul cel mai adânc şi cel mai nalt al vocei sale vorbite şi că în nuanţele infinite ale acestei scări se pot oglindi sute de caractere, mii de simţăminte omeneşti. Când un actor cunoaşte însemnătatea fiecărui ton al glasului său, precum şi fiecărei încreţituri a feţei sale, abia atuncea îşi cunoaşte averea şi e artist. El mânuie persoana sa proprie ca pianistul un piano, ca violinistul vioara.
De aicea se vede totodată că importanţa mijloacelor e secundară alăturea cu talentul „înnăscut”. Precum un virtuos în violină va cânta totuşi bine c-o vioară rea, astfel au existat artişti mari cu organ slab, mici de trup şi cu feţe neînsemnate.
Dar până la accentul etic şi în comparaţie cu acesta, cel logic este ceva cu totul elementar şi trebuie păzit.
Vom aminti că aciia cari au jucat mai bine în această sară au fost d-nii Galino şi Bălănescu şi d-na Evolschi, deşi tocmai dama aceasta, c-un escelent joc de scenă, are defectul impropriei aşezări a accentului logic.
Încă o observaţie ce nu ni se pare de prisos este ca d-nii actori să ţie samă de cultura publicului. Nu e permis de a spune Heliadă în loc de Iliadă. Povestea vechiului oraş Ilium, poemul atât de cunoscut al bătrînului Homer, nu poate fi prefăcut, făr’ a jena urechea auditorilor, într-o poveste a soarelui.
Cât despre limba traducătorului – ar putea fi mai românească. Ce va să zică prizon? N-avem vorbe româneşti îndestule pentru a însemna punerea la răcoare? Închisoare, temniţă, prinsoare nu sunt destul de bune pentru traducător? Cererea curăţeniei limbei e atât de dreaptă şi apoi nici nu ţine pe nimenea nimic. Traducătorul n-are decât să se ‘ntrebe cum zice românul cutărui sau cutărui lucru pentru a se lecui de galomanie.
Preste tot reprezentaţia a fost din cele mai bune. Cu mijloacele date, inclusiv manierele contractate de cătră actorii noştri, reprezentaţia n-a putut fi mai bună, va să zică atât actorii Cât şi direcţia şi-au dat toate silinţele pentru a satisface auditoriul, şi acesta e un merit destul de mare, căci însemnează un început bun. Iar un început bun e adesea lucru de căpetenie.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1870 – 1877
ALBINA, FAMILIA, FEDERATIUNEA, CONVORBIRI LITERARE, CURIERUL DE IASI
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Pag. 155