„Moartea lui Petru cel Mare”, dramă în 5 acte de Eugene Scribe, care a fost jucată joia trecută în beneficiul d-lui Mihail Galino, formează o demnă încheiere a stagiunei. De cîte ori vedem cîte – o piesă grea, reprezentată cu atâta cuviinţă precum cea de joi, ne vine din nou în minte întrebarea repertoriului, pe care am ridicat-o de – atâtea ori în coloanele acestei foi. Teatrului românesc îi trebuie un capital de piese bune, actorilor un capital de roluri potrivite cu talentul şi fizicul lor. Din mijlocul nestatorniciei gustului public şi al serilor sacrificate petrecerei uşoare şi casei trebuie să se ridice partea statornică a instituţiunei, un mic repertoriu ales, dat din când în când, care să formeze miezul vieţei adevărat artistice şi începutul unui teatru naţional vrednic de-un asemenea nume.
Drept că epoca noastră e neâncrezătoare şi sceptică. Multele decepţiuni pe care inteligenţele mai sănătoase le-au avut pe toate terenurile, pe cel literar, ştiinţific, politic ş.a., au făcut să încolţească în sufletul nostru părerea că din Nazareth nu poate ieşi nimic bun. Această părere nu e tocmai nejustificată, deşi cam unilaterală. Noi credem că răul de căpetenie este următorul. În toate ramurile activităţii publice n-a fost şi multă vreme încă nu va fi stabilitate. Precum în viaţa statului fiecare urmaş strică jucăriile pe care şi le făcuse predecesorul său, tot aşa în teatru vedem succedându-se direcţii cu totul deosebite. Într-un an vedem tendenţe mai curate, într-altul ne trezim din nou cu offenbachiadele, iar o parte din public, aceea căreia – i mai place un repertoriu ce nu-i dă nici de gândit, nici de simţit, încurajează adesea piese la cari un tată de familie nu-şi duce bucuros nici nevasta, nici copiii.
Întrebarea dar este dacă teatrul românesc are destulă putere de viaţă ca să se cristalizeze în mijlocul nestatorniciei împrejurărilor noastre. Cu toată sfiala ce ne-o impune fizionomia intelectuală a României, vom răspunde totuşi da.
Drept dovadă aducem reprezentaţia de joi, atât de netă şi bine condusă până la sfârşit, încât un mic teatru de curte n-ar fi avut să se ruşineze de ea. În privirea comediei ne-am format de mult opinia. Comedia ar putea să aibă la români un viitor foarte însemnat, din cauza voioşiei cu care se joacă, mai ales când piesa se petrece în cercuri sociale bine cunoscute de actori. În iarna asta s-a jucat mai multe cu oarecare virtuozitate. Cităm numai pe „Revizorul general”, unde aproape fiecare reprezenta un tip interesant de provincial, apoi „Palma în sala teatrului”, în care toate figurele se mişcau c-o nerezistibilă inspiraţie şi c-o veselie de student în bune dispoziţii.
Cum am zis, în comedie nu e pericol. Ea poate să aibă viitor, şi daca s-ar începe a se juca deocamdată piesele mai uşoare ale lui Moliére în bunele traduceri vechi, editate de societatea filarmonică din Bucureşti s-ar pune începutul unui repertoriu comic statornic.
Mai greu era a ne formula opinia asupra reprezentaţiei serie. Dramele de bulevard, date pentru a asigura existenţa zilnică a teatrului, vor fi plăcut la mulţi; noi însă am dat sama despre ele numai întrucât observasem pe ici, pe colea câte-un caracter mai bine desemnat. Altfel aceste ne-au lăsat în deplină apatie şi nici una nu ne-a inspirat interes până la sfârşit. Ele toate nu sunt cu mult mai mult decât figurele pe care le formează un caleidoscop. Fabula piesei o formează o crimă monstruoasă, persoanele sunt unele ş-aceleaşi şi samănă între ele ca figurele dintr-un joc de cărţi.
Reţeta pentru comiterea unei asemenea piese e foarte uşoară: iei o ingenuitate, un tată nobil, o mamă iubitoare, un amant frumos, un intrigant cu pălăria mare şi cu ochii boldiţi, un pahar cu apă în care se toarnă sare, un pumnar, le amesteci toate bine, le dai cinci clocote, ca să iasă cinci acte, şi în sfârşit te duci acasă, mulţămind Domnului că toate relele din lume sunt trecătoare. Două dame, un fante de cupă, doi rigi şi câteva articole din codul penal formează tot calabalâcul intelectual al dramelor de senzaţie. Dar fiindcă mare parte din public – din cel ce se crede cult chiar – are nevoie de asemenea drame, în cari, după un distic clasic”,virtutea s-aşază la masă, după ce viciului i s-au aplecat „, de aceea acest soi de repertoriu, necesar din cauze reale, e un adevărat pericol pentru inima şi creierii actorului, un pericol ce nu se poate neutraliza decât printr-un repertoriu seriu mic, însă ales, care să-i readucă pe nefericiţii martiri, torturaţi în piesele de bulevard, într-un aer mai curat, la măsură mai dreaptă, la caractere adevărate, c-un cuvânt un repertoriu care să prefacă temniţa şi spitalul în teatru. Proba de vitalitate era în acest punct mai grea, şi am primit-o joi sara.
Ne întoarcem dar la obiect. Scribe e cunoscut prin fineţea tecnicei sale şi prin zugrăvirea foarte îngrijită a caracterelor. Situaţii pline de viaţă dramatică, o intrigă interesantă şi totdeauna bine condusă, un ton cuviincios, depărtat de orice trivialitate, sunt calităţi care ne fac a uita lipsa lui de adâncime şi de poezie. Piesele lui sunt gingaşe, fiecare scenă-i drămuită după efectele ce le va face, scrierile lui samănă cu acele obiecte de lux al căror neântrecut producător rămâne Parisul. „Moartea lui Petru cel Mare” este desigur una din cele mai bune ale scriitorului francez. Caracterul lui Petru e nimerit de minune, căci ni se arată un om în care patimi foarte deosebite formează o energică unitate. Toate tonurile de colori sunt păzite. Ici vedem persoana istorică simţind menirea sa nepieritoare în lume, urieşul care preface un infinit de stepe într-un imperiu mare, într-o putere europeană, dincolo omul viclean, prepuielnic şi gelos. În unele momente Petru uită persoana lui proprie, raţiunile de stat dictează reci, crude şi neîmpăcate faptele lui. Dar alăturea se ivesc deodată neâncrederea, viclenia, rumegarea continuă a preocupaţiilor mici de curte cari răsar nemijlocit după planuri de cuceriri şi afaceri de stat. Aceste contraste îl fac tragic, fac din el o natură problematică, dar impuitoare prin mărimea patimelor ei. Astfel e rece şi neândurat ca un tiran neâncrezător şi prepuielnic, gelos, ambiţios, vecinic calculând, având asupra tuturora iubirea pentru viitorul Rusiei şi ură neîmpăcată pentru oricine se opune intenţiilor lui. Figurile cari încadrează acest tip sunt asemenea frumos şi curat desemnate; astfel Caterina, principele Mencicof, contele Sapieha, Olga Mencicof, toate Pân-la cel mai neînsemnat în intriga piesei au caracterul lor, fiecare e un om aparte deosebit de ceilalţi.
Ce să zicem despre d. Galino în rolul lui Petru, pe care l-a jucat c-o virtuozitate pe care n-am observat-o la nici una din reprezentaţiile acestei stagiuni. De la fizionomia sa, care era aproape portretul lui Petru cel Mare, cu atâta îngrijire se grimase, până la cele mai mici mişcări ale gestului, a mânilor chiar, totul era studiat în amănunţime. Am admirat într-adevăr acele tonuri cu care d-sa colora tranziţia dintr-un afect la altul. Acuma muşchii feţei se dispuneau într-un gest de o rece şi neândurată viclenie, ochii pândeau şi musculatura gurii arăta un uşor tremur de nerăbdare; acum aceeaşi fizionomie arăta hotărârea, cruzimea, furia. Tot astfel a fost şi vorba. De la vehemenţă până la tonul cam răguşit al patimei ascunse, scara întreagă de tonuri a fost observată cu măiestrie.
Dar dacă d. Galino a fost eroul serei, jocul celorlalţi colegi ai [săi] nu e mai puţin vrednic de laudă. D-na Evolschi a reprezentat până-n capăt, cu toată frumoasa cuviinţă, caracterul resignat şi înţelept al ţarinei, întrerupt numai prin puternicul amor pentru contele Sapieha. D-na Conta a jucat cu simţământ şi naturalitate pe Olga, iar d. Manolescu a fost de astă dată mult mai bine înrolul de amorez, decât în alte piese şi au avut momente îndestul de frumoase.
Nezicând pân’ acum decât bine despre reprezentaţia de joi, vom trebui să rugăm totuşi pe directorul de scenă ca să evite de-a da roluri, secundare chiar, în mâna a persoane cari, prin câteva şiruri vorbite rău, compromit succesul piesei şi nimicesc iluzia produsă cu greu prin patru acte jucate bine. O piesă de teatru e esteticeste un întreg ca şi un tablou sau o simfome. Fie tabloul cât de frumos, dacă o figură din el va fi caricată impresia totală se nimiceşte; fie simfonia cât de frumos executată, dacă în mijlocul execuţiunei un străin ar pune instrumentul la gură ş-ar începe-a ţârlăi fără înţeles, impresia simfoniei întregi se şterge într-o clipă. Dar aceasta s – a ‘ntîmplat la reprezentaţia de care vorbim. Rolul căpitanului de gardă Jakinski a fost încredinţat unui domn Popovici. Acesta avea un pasagiu mai lung de recetit pe care l-a depănat aşa încât nu s-a ales nimic din gura d-sale. Se înţelege de sine că d. Popovici ni este foarte indiferent şi nu d-nia lui e de vină că n-are talent şi nici buna cuviinţă pentru a învăţa cincisprezece şire pe de rost. Dar ne pare rău că din cauza unui figurant, publicul au pierdut deodată şi într-un moment iluzia ce o produsese o reprezentaţie pe care o credem de model.
Fiindcă nu sperăm a putea vorbi mai pe larg despre închiderea formală a stagiunei, care se va face astăzi la 12 oare din zi prin reprezentaţia comediei”Jianul „, de aceea vom vorbi tot acuma despre orchestră şi despre reprezentaţiile cu cântece. În anul acesta orchestra a fost în mare parte compusă din profesorii şcoalei noastre de muzică dirijată de d. E. Caudela. Vodeviluri şi operete a fost deci esecutate cu multă preciziune atât din partea cântăreţilor cât şi din partea orchestrei. D. Caudela este un muzicant de talent atât în esecuţie (ca violonist), cât şi în compoziţiile sale, cari nu sunt lipsite de farmec. atât melodramele cât şi cele mai multe arii de Vodeviluri au fost compoziţii ale domniei sale.
Întorcându-ne la şirul de idei espus la începutul acestei dări de samă, esprimăm dorinţa de-a vedea continuându-se începuturile bune din anul acesta. Numai rămâind mulţi ani aceeaşi trupă, numai prefăcîndu-se trupele ambulante într-o companie statornică a teatrului orăşenesc se vor forma cu vremea atît un repertoriu, cît şi o companie aleasă. Moldova joacă în dezvoltarea modernă a românilor un rol însemnat. Aici, în mai mare depărtare de şarlatanismul intelectual, de suficienţa şi corupţia centrului politic al ţării, s-a făcut binefăcătoarea reacţiune în contra ignoranţei şi spiritului de neadevăr al”academicianilor”, în atmosfera noastră mai liniştită se va crea poate şi un teatru. Pe cînd la Bucureşti se vor reprezenta pe scenă farse cu aluziuni necuviincioase la demnitarii statului şi se vor spăla „zdrenţe” atît în teatru cît şi aiurea, în Iaşi ne vom învrednici poate cu vremea de-a crea o atmosferă artistică unde oamenii de orice opinie să poată privi c-un egal interes zugrăvirea părţii eterne din om. Neavînd un teatru al curţii, care să formeze un azil pentru arta naţională, poate că teatrul oraşului Iaşi va fi preste cîţiva ani în stare de-a împlini măcar în parte această lacună a culturei noastre. Căci arta este senină şi vecinică. Dramele lui Shakespeare şi comediele lui Moliére se vor putea reprezenta şi peste mii de ani şi vor fi ascultate cu acelaş viu interes, căci pasiunile omeneşti vor rămîne în veci aceleaşi. Dar a pune pe scenă împrejurări şi oameni cari azi sînt pentru a nu mai fi mîne înseamnă a da unui institut de cultură sufletească caracterul frivol a unui café-chantant.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1870 – 1877
ALBINA, FAMILIA, FEDERATIUNEA, CONVORBIRI LITERARE, CURIERUL DE IASI
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Pag. 213