[„«ROMÂNUL» CAUTĂ A JUSTIFICA…”] – de Mihai Eminescu [20 martie 1883]
„Românul” caută a justifica refuzul d-lui mareşal al Curţii de-a prezenta cererea de audienţă a senatorilor din opoziţie
M.S. Regelui. Argumentul său de căpetenie nu are meritul originalităţii; e acelaşi pe care mareşalul însuşi l-a dat: „că există un regulament din 1874 care prescrie că audienţe colective nu se pot acorda decât autorităţilor”.
Dac’ ar fi să ne plătim de – acest răspuns c-un argument ad hominem, valabil în toate cazurile pentru redactorii
„Românului”, am putea zice c-am studiat cu foc coloanele din 1876 ale foii azi oficioase şi că dovezile ce le-au adus tot ea când era în opoziţie ne-a convertit atât de complet că rău se interpreta regulamentul încât am ajuns şi noi la rara ocazie de-a deodată dreptate foii acesteia şi de-a admite ca bune şi valabile temeiurile ce le aducea… atunci.
Dar, precum am zis, argumentul ar fi ad hominem, absolut valabil faţă de redactorii foii oficioase, nevalabil însă cu omul care nu s-ar fi legat prin nimic în această cestiune.
Găsim dar că acel regulament – oricare i-ar fi originea – rău şi fără cale s-a interpretat în modul în care se face.
Delegaţiunea unui oraş care-a ars, comitetul unei societăţi pentru înfiinţarea unei Academii, nu sunt de ex. autorităţi ale puterii publice; cu toate acestea nu credem că d. mareşal să opuie vreodată vestitul său regulament primirii unor asemenea oameni.
Pentru scopul polemic al acestor şiruri ar fi fost îndeajuns de-a opune „Românului” propriile sale cuvinte de la 1876 în această afacere; dar noi nu ne sfiim a declara că rău se interpretă regulamentul faţă cu oameni cari prin mandatul lor au un caracter public şi cărora nu li se poate tăgădui dreptul de-a aduce Coroanei rugăminţi în cari nu e implicat deloc interesul lor personal, ci asemenea un interes public.
Dac – am căuta să esplicăm regulamentul după cum ne convine nouă ce lesne ne-ar fi a zice: Dar oare roşii la 1874 era prezentabili la Curte? Apoi- slavă Domnului – i-am apucat în vremile acelea. Mulţi cari azi umblă ţanţoşi în cupele pe atunci îmblau iarna cu pălărioară de paie şi cu hainuţă de dril. De! Patria nu recunoscuse încă că patru clase primare şi un curs de violoncel dau dreptul la ocuparea demnităţilor ei. Pe atunci existenţele bântuite de furtună ale roşiilor erau termometre vii pentru studii de climatologie; azi ei sunt exemplare escelente pentru Klemmatologie. Suntem siguri că cei mai mulţi din dumnealor vor pricepe acest termen din urmă.
Ce era partidul roşu? O adunătură de oameni ignoranţi, în mare parte străini de această ţară, vicioşi, incapabili de muncă, maturi în cele mai multe cazuri de apucarea unor meserii maloneste sau de puşcărie, constituind în adevăr elemente de-a căror contact colectiv trebuia ferită nu numai Curtea, dar orice instituţie.
Nu ca elemente politice; ca elemente social problematice, moralimente căzute, ar fi trebuit să li se închiză uşa regelui. Iată esplicarea pe care am da-o noi acelui regulament dac’ ar fi vorba să răspundem numai cum ne convine nouă.
Dar zice „Românul”: „e un obicei care există şi se respectă la Curţile europene”.
Curţile europene nu dovedesc însă nimic în privirea Curţii noastre. Toată originea dreptului public e alta la noi, alta în Apus; la noi Domnul n-a pus nicicând o coală de hârtie între el şi cetăţeanul onest.
Astăzi… roşii, doctori în ştiinţele evitate de morală, au în adevăr privilegiul de-a intra, pe când omului onest [î]i rămâne cel mult datoria de-a o solicita intrarea, desigur nu din deşertăciune, ci pentru cuvinte cu mult mai grele.
Daca nu ne-ar fi din cale afară silă, am spune noi cine sunt aciia şi… acelea a căror moravuri, pretinse private, sunt de-o publicitate atât de pronunţată încât ar trebui să le ‘nchiză intrarea, a căror prezenţă, chiar sporadică, incomodează societatea cea bună. S-a primit persoane, vulgo cu steag, la baluri şi la petreceri de-o onoare… pe atât de puţină pe cât de cunoscută, şi asta numai pentru că erau fiici sau neveste de politiciani roşii. Şi aceşti oameni, a căror vieţi sunt nişte mlaştini, abia întrecute de cinismul lor public, aceşti oameni esplică regulamente de primiri la Curte. Ei, dintre cari cei mai mulţi, nu după reglemente scrise, ci după cea mai elementară cuviinţă n-ar merita a trece un prag onest !
Dar să lăsăm lecţiile de respect pentru Curte, pe cari nu le dau de astă dată republicani deghizaţi, oameni cari au batjocorit şi tron şi Curte zeci de ani de-a rândul, şi să venim la altele.
Deci, după d. general Florescu, zice oficiosul, revizuirea în sine nu e un motiv de îngrijire pentru nimeni… (ci numai în împrejurările actuale) ea poate şi trebuie să se facă în alte împrejurări.
Daca confraţii s-ar convinge că pentru asemenea sofisme, remarcabile prin platitudinea şi petulanţa lor, nu mai găsesc în ţară cititori destul de naivi, ce bine – ar fi.
Va să zică o criză organică încetează de-a fi o criză când nu mai plouă afară.
Ideea firească că criza unei schimbări a Constituţiei e în genere plină de pericole, dar că se agravează încă prin situaţia din afară, e atât de complicată pentru capetele confraţilor încât se prefac a fi incapabili de-a o pricepe.
Apoi mai citim:
E firesc ca susţiitorii şi amicii subscriitorilor petiţiunii de la Iaşi… să nu voiască ea reforma constituţională să se facă în sens liberal…
Această frază e în adevăr culmea neruşinării gazetăreşti.
Va să zică subscriitorii petiţiunii de la Iaşi sunt actualii membri ai opoziţiei. Generalul Florescu, d-nii Kogălniceanu şi Vernescu au iscălit petiţiunea de la Iaşi. Şi nu este numai un neadevăr la adresa opoziţiei, e o injurie, îndealtmintrelea gratuită, adusă unor oameni care sprijinesc acum guvernul d-lui Brătianu.
Promotorul acelei petiţiuni, autorul ei e prinţul Gr. M. Sturza. Niciodată noi, oricari ar fi fost schimbările de opinii ale prinţului, nu le-am reprobat, pentru un motiv foarte simplu. A putut fi ieri conservator, poate fi azi liberal, mâni republican; o mărturisim: caracterul şi dezinteresarea sa vădită ne-a oprit de la orice reprobare. Am avut ocazie de-a constata că prinţul Gr. Sturza, spre marea deosebire de alţii, nici funcţii vânează, nici se teme a pierde funcţii, nici umblă după păsuieli, nici are rude de pus în slujbă, c-un cuvânt schimbările sale sunt dictate poate de bunul său plac, niciodată, absolut niciodată de interes.
În timpul din urmă prinţul s-a arătat favorabil proiectelor d-lui Brătianu sau în genere n-a făcut nici o opoziţie, nici chiar în cestiunea reformei constituţionale.
Apoi sunt oameni d-nii de la „Românul” când ne impută nouă în colectiv acea petiţie semnată de bărbaţi cari au trecut de mult abizul ce-i despărţea de d. Brătianu?
Cestiunea cu petiţia de la Iaşi e asemănătoare cu aceea a Convenţiei comerciale.
D. Boerescu era autorul ei principal, în timpi în cari în adevăr se putea justifica că prin acel act câştiga României o suveranitate pe cari vecinii nu recunoşteau c-o putem exercita. După asta, d-sa devine consiliarul şi amicul roşiilor, şi astăzi? Astăzi, tot noi să purtăm singuri ponosul, iar alţii să aibă folosul?
Să ne punem în poziţia „Românului”. Să presupunem că noi am fi avut a suferi în trecut, prin vorbe sau prin măsuri luate bunăoară de d. Kogălniceanu, e o simplă presupunere aceasta, în timpul când d-sa a fost coleg al d-lui Brătianu. Cădea- ni-s -ar nouă oare de-a face azi roşiilor o vină din acele vorbe sau măsuri pe cari i le-am presupus d-lui Kogălniceanu, astăzi când un program comun de muncă ne uneşte? Fără îndoială nu. Ar fi nedrept faţă chiar cu un adversar atât de nedrept precum sunt roşii; ar fi o estremă lipsă de cuviinţă cătră bărbatul cu care ne-am unit.
Dar roşii n-o simt aceasta. Zilnic vorbesc de Tractatul de negoţ şi au alături pe d-nii Boerescu şi Dim. Ghica; vorbesc de petiţiunea de la Iaşi şi ca mâni semnatarii de căpetenie ai acelei petiţii vor fi alături cu ei, căci în contra lor nu sunt.
Purtarea aceasta a foii oficioase cu amicii şi aliaţii partidului e atât de comună încât îşi caută pereche.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1882-1883, 1888-1889
„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989