Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info
„Românul” de miercuri, 21 mai, a avut ideea să încerce un fel de răspuns, ce are pretenţia de-a fi serios, la imputările opoziţiei. Bătrînul organ al patrioţilor din Strada Doamnei simte că aceste critice sînt aprobate de imensa majoritate cugetătoare a ţării; faptele, din nenorocire, ne dau pe toată ziua o prea tristă confirmare; şi însăşi „Monitorul” satisfăcuţilor, îmbuibaţilor, cum s-ar zice pe româneşte, a constatat deunăzi un fapt înspăimîntător: nimicirea totală a exportului ţării şi urcarea importului cu 15 milioane peste export, vazăzică peste producţiunea anuală a ţării. La observaţiile noastre că acest export în tot timpul guvernului conservator trecuse cu 55 milioane anual peste import, adică plătise toate cheltuielile ţării şi sporise capitalul ei general cu 55 milioane, veridicul şi cinstitul organ guvernamental, în loc să răspunză la nişte cifre atît de pozitive şi trase din propriele d-lor statistice, s-aruncă, ca după obicei, pe un teren lăturalnic şi începe osanalele sale în onoarea creditului ţării, care ar fi aşa de înflorit sub guvernul d-lor.
Este mult de zis în această privinţă. Să restabilim mai întîi faptele. dacă creditul ţării este astăzi mai ridicat decît altădată, începutul desigur în această privinţă a fost făcut sub guvernul conservator, care cel dîntîi în această ţară, plătind în mod regulat mandatele si dobînzile datoriei publice, a ridicat creditul ţării de la 21, 18 şi 15 la sută, cum era sub ministerele liberale din ’66, ’67 şi ’68, la 7 şi jum. la sută, cota de emisiune a rentei. Cum dar cutează „Românul” a spune că guvernul conservator împrumuta cu 11 şi 12 la sută, cînd cel din urmă împrumut făcut de acel minister a fost cu 7 şi jum. la sută? Dar astăzi renta, de la 65, s-a urcat la 75, şi „Românul” se laudă cu acest rezultat. Mirarea noastră este că, după cinci ani de la emisiunea rentei, cînd poporul român, de atunci şi pînă acum, plăteşte exact din sudoarea lui cele 50 milioane anuităţi, mai toate provenite din împrumuturi făcute de guverne roşie, cînd pacea este restabilită, cînd în toată Europa capitalurile nu se mai pot aşeza decît cu 3 sau 3 şi jum. la sută, un titlu aşa de avantajos ca renta română să nu se ridice decît cu 10 la sută mai mult decît cînd s-a emis de guvernul conservator în mijlocul complicărilor orientale !
Acest credit, relativ slab, se datoreşte desigur administraţiei financiare inepte şi risipitoare a acestui guvern. Să mai amintim că de la ’75 pînă astăzi s-au stins, numai prin decursul timpului sau prin împrejurări, şi fără nici un merit al guvernului, anuitatea drumului de fier Giurgiu, de 2 milioane pe an, anuitatea podurilor de fier, de 2 milioane asemenea, tributul către Turcia, de un milion şi mai bine, şi în sfîrşit anuitatea bonurilor rurale, de 10 milioane lei noi pe an; adică în total o stingere de 15 milioane plăţi anuale. Mulţumită însă incapacităţii administrative a guvernului, care a lăsat numai în anul ’77 neîmplinite 24 milioane contribuţiuni, datoria rurală, care trebuia stinsă aproape desăvîrşit, a născut sub o nouă formă; însă, chiar aşa, sarcina de 2-3 milioane anuale nu se poate compara cu sarcina care apăsa asupra ţării pînă acuma, de 10 milioane şi mai bine. Mai însemnăm încă săvîrşirea, de cîţiva ani, tot prin stăruinţele guvernului conservator, a joncţiunilor căilor ferate, cari trebuiau să sporească şi traficul şi veniturile liniilor. În asemenea condiţiuni excepţional favorabile, sub un guvern înţelept, econom şi prob, renta 5 la sută a statului român ar trebui să fie, dacă nu al pari, cel puţin 80 la sută, cum sînt împrumuturile unor state în mai rele condiţii economice decît noi. Numai risipa şi jaful, cari sînt o normă administrativă a guvernului actual, pot să mănţină un asemenea titlu la cifra de 75 şi să facă ca obligaţiunile domaniale, cari aduc 8 la sută, să fie la 104 împreună cu cuponul, vasăzică d-abia al pari.
Dar, lăsînd un moment aceste serioase întîmpinări şi admiţînd, cum îi place „Românului”, că creditul român este înflorit, punem onestului organ această întrebare: dacă este numai şi numai meritul guvernului cînd creditul unui stat se ridică, apoi, printr-o consecinţă din cele mai logice, nu oare vina guvernului trebuie să fie cînd creditul public scade? Odată aceste premise stabilite, „Românul”, care cîntă aşa de sus ridicarea rentei la 75, acţiile drumului de fier la 56 şi mai bine, de ce nu acuza pe guvernul Brătianu, cînd, tot sub înţeleapta-i oblăduire, renta căzuse la 26 şi acţiile la 7? Va zice desigur că era vina războiului, a cestiunii Orientului, spaima şi prin urmare afundarea capitalului… foarte bine, primim şi aceste scuze; dar atuncea nu ne este oare permis să zicem că urcarea de azi a efectelor statului se datoreşte păcii, belşugului de capitaluri şi enormei scăderi a procentelor în centrurile comerciale ca ale Engliterii, Franţii şi altele? Desigur, acestea sînt cauzele relativei urcări a hîrtiilor noastre, căci, în Franţa numai, renta 5 la sută a ajuns la 120 şi renta 3 la sută aproape al pari.
Însă, dacă capitaliştii străini ar cunoaşte mai bine modul cum se administrează finanţele acestei ţări, decăderea ei economică, sleirea ei agricolă, asigurăm pe domnii de la „Românul” că nici aceasta nu s-ar întîmpla; însă capitalistul străin nu se ia decît după un fapt pipăit şi material, plata exactă a dobînzilor, ceea ce, slavă Domnului, am putut face pînă acuma. Cu ce preţ însă? Numai noi o ştim: cu sporirea dărilor, cu stoarcerea muncitorului, cu ruinarea arendaşului şi a proprietarului, în sfîrşit cu rezultatul faimos constatat de însuşi ziarul „Românul” mai deunăzi în privinţa stării exportului şi importului.
Cît timp va mai merge astfel numai Dumnezeu o ştie; şi hîrtiile turceşti şi egiptene se bucurau odinioară de cel mai frumos credit… pînă… în ajunul catastrofei. Bancherii străini nu se neliniştesc de asta; ei vor şti foarte bine, cu cîteva săptămîni înainte, să se puie la adăpost, fiind prevestiţi de amicii liberali de aicea, şi tot turma neprevăzătoare a micilor capitalişti şi acţionari va plăti deocamdată fantaziile financiare şi economice ale d-lui Brătianu şi „doftoriile întăritoare” ale d-lui C.A. Rosetti. Am zis deocamdată, pentru că statele străine, precum ştim după exemplele Egiptului şi Turciei, nu lasă în pierdere pe supuşii lor, şi tot noi, în cele din urmă, vom plăti toată paguba, cum s-a întîmplat cu strălucita afacere a răscumpărării. Şi este şi drept să fie astfel; naţiunile cari sufăr să fie guvernate de Roseţi, Brătieni, Pătărlăgeni, Costineşti, Mărgăriteşti ş.c.l., merită să plătească acest lux, precum au plătit acelea cari au tolerat la cîrma lor viziri corupţi şi kedivi risipitori.
Articolul citat al „Românului”, fiind o întreagă comoară şi dînd loc la mai multe serii de reflexiuni, vom reveni asupră-i într-un număr viitor.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
17 februarie – 31 decembrie 1880
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XI