Se închină omul totdauna şi-n tot locul?
Precum nu se întîmplă asemenea evenimente m tot minutul şi-n tot ceasul, precum cineva nu recitează toată ziua Crezul cu mătăniile în mîni, t ot astfel nu înţelegem ca să fie siliţi a-şi face în toată ziua profesia de credinţă politică, de a discuta în toată ziua ideile generale de credinţă, pe cînd toată viaţa noastră omenească consistă dintr-o serie de acte şi de aplicaţiuni cu totul speciale.
De cîte ori deci „Românul” sau „Presa” acuză dreapta conservatoare c-ar fi reacţionară în credinţele ei politice de atîtea ori ne fac onoarea de a ne calomnia; însă modul e atît de general, inculparea e de o natură atît de metafizică şi de subţire, încît nu ne fac nici o supărare şi nu ne servesc cel mult decît ocazie pentru a arăta adevăratele noastre idei generale, adevăratele noastre convingeri supreme, deşi în treacăt observăm nici o idee generală ca convingere logică nu e nici bună, nici rea, ci devine bună sau rea prin aplicarea ei.
Reacţie şi reacţionari în ce sens?
În sensul fanarioţilor? Ferească Dumnezeu!
Roşii sînt singurii moştenitori ai politicei bizantine.
În sensul sfîntului trecut antefanariotic al naţiei? Dar unde sînt elementele rămase din el, ca să formeze temelia solidă a clădirii reacţionare? Nu trebuie să uite onor. noştri confraţi că condiţia esenţială, sine qua non, a reacţiunii în înţelesul occidental al cuvîntului este dinastia moşneană istorică, este aristocraţia moşnean ă istorică. Există într-adevăr, şi ar fi o temeritate de a nega, cîţiva puţini coborîtori din familii istorice ale ţării, dar oare simplul fapt al descendenţei constituie aristocraţia ca clasă istorică a ţării? E un Catargiu conservator pentru că un străbu n al său a fost consiliar al lui Ieremia Movilă? Este un Boldur între roşii pentru că un străbun al său a fost general al lui Stefan cel Mare? Desigur că nu.
Pentru ca să existe reacţie în adevăratul înţeles al cuvîntului ar trebui să fi existat o tradiţi e neîntreruptă în clasa reacţionară, ar fi trebuit ca această clasă să, fie constituită într-un mod propriu. Ar fi trebuit ca puterea ei materială, proprietatea, să fie inalienabilă, ar fi trebuit c-un cuvînt dreptul continuu de stăpînire. Dar acest drept nu-l avea nici în timpii cei mai vechi nimenea. Oricare român, fie născut din părinţi cu vază, fie din părinţi săraci, se putea ridica, fie prin puterea braţului, fie prin aceea a minţii, la demnităţile cele mai înalte ale statului şi era indiferent, sub d omniile pămîntene, dacă meritul era al unui om din popor sau al unui boier; în acea vreme săracă de bani singura răsplătire pe care statul o putea da şi
o şi dădea era un rang, netransmisibil asupra fiilor, dar care î1 punea pe purtătorul acelui rang la ad ăpostul unor sarcini ale vieţii, impunîndu-i însă în locul lor datorii destul de grele, datorii în care viaţa şi averea lui erau espuse. Dar se va zice că în faptă s-au moştenit atît poziţia socială cît şi averea. Realitatea transmisiunii însă nu trebuie c onfundată cu dreptul formal al transmisiunii din lumea feudală a Apusului, încît dacă luăm faptului esenţa sa, dreptul, el rămîne atît de indiferent ca şi faptul că un actual bancher a avut un strămoş bancher. Deduce-se-va de aci dreptul esclusiv al străne potului de a fi el şi numai el bancher? Aceasta ar fi o absurditate.
Aşadar reacţiunea în sensul pe care i-l dă „Românul” e lipsită înainte de toate de consistenţă istorică, de substrat istoric, căci din istorie rezultă că românii au fost totdauna liberi şi totdauna egali înaintea statului. Pentru fiecare din ei exista putinţa de a sui toate treptele sociale şi ţăranul putea deveni atît de bine vornic mare, precum, viceversa, coborîtorii vornicului puteau redeveni, în lipsă de merite, simpli ţărani.
Aşadar organizare feudală, Regulament (rusesc), arhondologie (bizantină) sînt departe de orice vederi ale dreptei conservatoare, a cărei ţintă, ca idee generală, este cu totul alta şi anume: întărirea autorităţii statului şi nimic mai mult. Nu negăm un lucru: că noi privim ideea statului ca apărător al meritului legitimat, al averii legitime, al muncii legitime, ca ceva superior dispoziţiilor generale ale unei generaţii, ca un element moral alături cu imoralitatea eventuală a tendenţelor existente în societate.
Să luăm însă pilde cu totul concrete.
E trebuinţă de cărţi de şcoală de ex. şi într-adevăr zecile de mii de cumpărători ai acestei cărţi, şcolarii, fac aceasta afacere foarte sigură şi lucrativă. Toată lumea chemată şi nechemată scrie cărţi cari de cari mai rele şi mintea a sute de mii de cetăţeni viitori se-ncarcă în lucruri abstrase şi încîlcite, cu noţiuni inexacte. Este sau nu de datoria statului să proteagă esclusiv cărţile bune şi să înlăture cele rele, adecă să proteagă libertatea de acţiune a pedagogului celui bun, punînd o stavilă nelegitimei pofte de cîştig a scriitorilor celor răi? Sau figurat: este grădinarul dator a plivi buruienele cele rele dimprejurul plantelor celor roditoare cari sînt în pericol de-a se-neca? Desigur că da.
Am luat acest exemplu pentru că el nu suscită supărarea nimănui, dar asemenea livezi îmburuienate, unde planta roditoare e înecată prin concurenţa buruienilor rele, se găsesc pe toate terenele în administraţie, în şcoală, în Parlament, în presă, în economia priva tă şi publică, pretutindenea. Precum gospodarul, statul casei sale, îşi prăşeşte porumbul de buruiene, astfel statul, gospodarul obştesc, cată să prăşească buruienele rele dimprejurul plantelor sale roditoare. Aceste exemple se pot înmulţi în infinit; vorba e de a se găsi o organizare, pre cît omeneşte e cu putinţă, care să asigure înaintarea treptată a meritului şi înlăturarea ambiţiilor nelegitime şi a poftelor nemăsurate cari stăpînesc pe toţi aceia ce, fără muncă şi numai prin cheltuieală şi tertipuri, se hrănesc din sudoarea poporului, fără a o compensa nici prin ştiinţă, nici prin caracter.
Şi această compensare e raţiunea de a fi a păturilor superioare ale societăţii.
Căci ca să urmăm exemplul cărţi rele de şcoală pot fi mult mai ieftine decît una şi bună. Dar cele rele umplu capul pentru toată viaţa cu idei falşe, cari aduc pierderi inteligenţei şi inimei, acea una şi bună ţine o dată pentru totdeauna mai mult, dar devine un îndreptari al vieţii.
Să traducem însă acest exemplu în viaţa practică a politicei.
D. Brătianu, cu consorţiul său de deputaţi pe sprinceană, votează concesia Strousberg.
S-a făcut cu toate astea calculul amănunţit că, dacă statul ar plăti an cu an transportul gratis al tuturor mărfurilor pe cari ţara le produce şi bani de drum oricărui călător din România, această cheltuială a visteriei ar fi nici în jumătate anuitatea de 181/2 milioane ce le plăteşte astăzi.
Iată dar că un cap cu minte şi sănătos în locul d-lui Brătianu ar fi compensat pe deplin cota de muncă naţională care-l susţine prin ce? Prin un calcul de două-trei ore cel mult, de cinci minute poate, şi iată ca o simplă operaţie a gîndirii unui cap onest şi clar se traduce în milioane de cîştig real pentru întregul popor.
Dar să urmăm tot acest exemplu.
Să presupunem că motive politice, cari primează pe cele economice în timpuri estraordinare, 1-ar fi silit pe d. Brătianu să admită oneroasa concesie Strousberg, să recunoască datoria publică de un sfert de miliard. O zicem această fără a o admite.
Ce ar fi fost urmarea? Ca cel puţin calculul de stingere a acestei datorii să fie exact.
Capitalul de construcţiune al Societăţii, de 248 de milioane, se înapoiază prin amortizarea în 59 de ani.
Ei bine, concesia d-lui Brătianu e făcută nu pe 59, ci pe 90 de ani.
Iată dar ţara, prin o greşeală de calcul, condamnată a plăti 30 de ani de-a rîndul cu totul degeaba şi în tot anul cîte 181/2 milioane anuitate, după ce capital şi dobînzi ar fi fost de mult înapoiate.
Aceste sînt lucruri elementare, pe cari le pricepe oricine, şi sînt o dovadă că un om de caracter precum şi un om cu cultură adevărată compensează pe deplin societatea care-l susţine; pe cînd, din contră, dacă organizarea societăţii e slabă şi favorizează ridicarea în sus a Pătărlăgenilor şi Seruriilor de toate tepele, pier derile sînt colosale pe toate tărîmurile. Greşelile de calcul ale d-lui Brătianu costă pe popor zeci de milioane; sudoarea acestui popor se risipeşte pe nimicuri şi mofturi şi singura compensare este doar că în faţa mizeriei patente a populaţiunilor spiritul minciunii zilnice, ziaristica oficioasă, să poată susţinea că România e fericită şi mare.
Dacă declamaţia mincinoasă între chiar zidurile noastre poate trece drept compensare, atunci să ne fie de bine.
De aceea nu e vorba. o repetăm de principiile voastre sau ale noastre generale, e vorba de aplicarea lor concretă. În aplicarea concretă sînteţi mincinoşi, neoneşti, perverşi, ignoranţi; în concret sînteţi oameni de nimic, nu în abstract, căci abstracţiunile ca atare nu sînt nici bune, nici rele, c i moraliceşte indiferente. Geaba un cizmar va avea principiile cele mai frumoase dacă nu ştie să-şi facă treaba lui, cizme bune, geaba d. Brătianu ca financiar va avea principii liberale şi umanitare, dacă nu ştie treaba pentru care s-au chemat, finanţele.
Aşadar ce vorbiţi de reacţie?
Daca există reacţie în toată ţara, în opoziţie, între liberali, între roşii chiar, această reacţie e, în senzul fiziologic al cuvîntului, rezistenţa unui corp bolnav contra boalei pentru a redeveni sănătos.
Daca incapacitatea şi imoralitatea voastră, dacă prostia şi jocul la bursă nu s-ar reflecta decît asupra voastră, răul n-ar fi mare. Dar el se traduce în bani, în bani plătiţi de ţară, plătiţi de oameni în marea lor majoritate săraci, plătiţi de ţăran, de micul meseriaş, de micul negustor.
Daca aţi cădea mîine de la guvern care ar fi suma tradusă în bani, sînge şi pămînt ce aţi costat ţării? 28 milioane bilete ipotecare, 65 milioane noul împrumut ce se va cere de d. Sturza, 250 milioane răscumpărarea,
adecă 343 de milioane datorie directă a statului, plus 10000 de oameni morţi pentru interese străine, plus o provincie pierdută, plus pagubile de milioane produse prin rechiziţii de care puse la dispoziţia lui Warszawsky Mihălescu, prin care apoi s-a adus boala de vite din Bulgaria.
De cînd există România un guvern n-a putut să încheie socotelele sale cu mai mari pierderi morale şi materiale ca voi. Şi care e răspunsul vostru la această monstruoasă administraţie publică?
Ingerinţele lui Temelie Trancă în alegeri, ridicolele bătă i între oameni de-ai poliţiei şi între spionii şi agitatorii voştri şi chefurile lui popa Tache.
Să nu se uite însă că popa Tache nici n-a emis bilete ipotecare, nici n-a cerut un împrumut de 65 milioane, nici a pierdut Basarabia, nici a stins vieţile a mi i de oameni în interesul panslavismului, nici a dat care de rechiziţie lui Warszawsky, nici a adus boala de vite în ţară, nici răscumpără drumul de fier, nici joacă la bursă viitorul ţării.
Popa Tache putea să bată un om: voi zugrumaţi milioane din semeni i voştri, voi vă zugrumaţi ţara şi, dacă virtutea ar fi relativă, nu absolută, atunci alături cu perversitatea voastră morală şi ignoranţa intelectuală, popa Tache ar trebui canonizat şi trecut între sfinţi.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 noiembrie 1877 – 15 februarie 1880
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Vol X