Se pare că PESIMIşTII care nu prevesteau vrun mare succes protocolului iscălit la Londra vor avea cuvânt pân-în sfârşit. Istoria lumii ce-i dreptul nici nu se face pe hârtie, ci prin modificare de voinţe şi de intenţii intime, şi Anglia va putea să iscălească încă zece protocoale fără ca aceasta să schimbe atitudinea ei pe câtă vreme voinţa ei nu va fi schimbată prin motive puternice de interes. Dar fiindcă nu e nimic nou sub soare şi fiindcă portiuncula sapientiae cu care se fericesc popoarele rămâne cam în toate vremile aceeaşi, vom aduce un exemplu mai vechi de tratări analoage şi aceasta din al treilea război cu Cartago.
Cumcă între slavi şi turci există o antiteză tot atât de pronunţată ca între Roma şi Cartago e sigur. După ce Cartago fusese obligată la plata unei mari despăgubiri de război a trebuit să ardă flota sa şi pierduse dreptul de a declara război decât doar cu învoirea Romei; după ce această puternică metropolă a lumii antice ajunsese, sub administraţia prevăzătoare a nenorocitului Hannibal, să plătească milioanele impuse de Roma, după ce ajunsese să trăiască sub puterea garantă a Romei cam în atârnarea în care se află astăzi Turcia în privinţa politică, – totuşi cenzorul Cato n-avea altă de făcut decât să predice cu şi fără ocazie vecinica frază că oraşul Cartago trebuie şters de pe faţa pământului. Diplomaţia romană nu era întru nimic inferioară celei moderne, acelasi joc dublu, aceleaşi cuvinte lunecoase, aceleaşi trăgănări se făceau pe atunci ca şi astăzi. Dacă prinţul Muntenegrului s-ar putea asemăna cu Masinissa, regele Numidiei, atunci tabloul devine complet.
Acest Masinissa avea numai rolul de a provoca vecinic pe cartaginezi, iar aceştia n-aveau voie să se mişte, pentru a nu se pomeni c-o declaraţie de război din partea Romei. În fine totuşi a trebuit să se opuie cu armele regelui Numidiei şi apoi s-a început un şir de tratări diplomatice în care romanii au făcut diferite presiuni asupra cartaginezilor, care n-aveau de scop decât a-i face incapabili de a rezista. Cartaginezii au îndeplinit toate condiţiile Romei – până şi dezarmarea generală şi estradarea tuturor armelor în mâini romane, când iată că se iveşte ultima, neînlăturabila condiţie a Romei: „că oraşul Cartago trebuie risipit din fundament şi că orăşenii să se strămute într-o mare depărtare de la port”. Atunci s-au început războiul al treilea, în care romanii aveau toate avantagele, iar cartaginezii numai desperarea lor. Sfârşitul e cunoscut de toţi.
Şi astăzi e cam acelaşi lucru. Regele Masinissa se află în Peninsula Balcanică în mai multe exemplare.
Turcia simte că-i este păstrată soarta Cartaginei şi că ultima „condiţie de pace” va fi ca turcii să părăsească Europa. De aceea nici nu sunt dispuşi să iscălească sentinţa lor sub forma unui protocol care hotărăşte că ei vor trebui să realizeze în mod”sincer” reformele. Căci cine judecă dacă e sinceră sau nu realizarea? Cabinetul din St. Petersburg, Roma. Cartaginezii erau foarte sinceri în îndeplinirea condiţiilor tractatului după al doilea război. Aceasta nu i-au oprit pe romani de a zice că ei nu sunt sinceri şi de a desfiinţa înfloritorul stat african.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1870 – 1877
ALBINA, FAMILIA, FEDERATIUNEA, CONVORBIRI LITERARE, CURIERUL DE IASI
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Pag. 217