Se ştie că noi pînă acum n-am vorbit un cuvînt măcar în cestiunea evreilor şi aceasta din două cauze: suprimarea art. 7 ne e impusă de străini şi, deşi cuvinte practice, consideraţiuni de atîrnarea noastră internaţională ne-au făcut din capul locului să enunţăm că trebuie a ne supune stipulaţiunilor Tractatului de la Berlin- şi aceasta cît se poate de repede- pe de altă parte faptul că acea suprimare era comandată de străini, era un amestec direct în afacerile interioare ale statului nostru, un amestec care pînă acum nu şi-l permisese nici turcii măcar, acest fapt ne oprea de-a sprijini acea modificare a Constituţiei, chiar bună şi echitabilă să fi fost. A o combate nu ne permiteam, pentru că am fi turnat untdelemn în foc şi am fi prefăcut un rău mare în unul şi mai mare. Ţara mai este ocupată de oştire străină şi o seamă de puteri, ai căror interese nu sînt armoniabile cu existenţa statului român, sperau a avea în cestiunea evreilor un mîner cu care să ne poată mişca în direcţia ce le convine.
Pe lîngă aceste două consideraţiuni, se mai adaogă o altă nu mai puţin importantă: duplicitatea recunoscută şi spiritul de neadevăr al partidului radical. Ştim de exemplu că înlăuntrul ţării vor promite a nu concede nimic, iar în afară a concede tot, şi după aceea vor fi în stare a rezolva cestiunea în vrun mod nemaipomenit, pentru a o încurca şi mai mult şi a o compromite cu desăvîrşire. Acesta e blestemul ce urmăreşte partidele radicale din toate ţările: promit lucruri ce nu le pot ţinea nicicînd, pentru a amăgi poporul; la noi răul însă devine şi mai mare, împreunat fiind cu rara lipsă de tărie, de cultură temeinică şi de iubire de adevăr ce caracterizează generaţia liberală din ţară.
Şi azi avem de gînd a ne mărgini numai la rolul de cronicari.
*
„România liberă”, în numărul ei de duminică 11 fevruarie, ne dă următoarele amănunte asupra cestiunii, după cum ea a fost tratată în sînul cabinetului actual şi a partidului liberal.
Dacă străinii au intervenit în această cestiune interioară- zice „R.l.”- cauza este d. Brătianu, care n-a avut niciodată curajul de-a lua taurul de coarne.
Convenţia comercială austro-română da supuşilor austro-maghiari- deci şi celor de rit mozaic- dreptul de-a cumpăra imobile urbane. Era drept ca şi izraeliţii pămînteni s-o poată face. Un referat şi o-ncheiere a Consiliului de Miniştri, provocate de fostul ministru de externe, recomanda ministrului de justiţie să prezinte un proiect de lege în acest înţeles.
Acel proiect stă încă în cutiile Ministerului de Justiţie.
Unele tribunale, discutînd înţelesul vorbei „supus austro-ungar”, au stabilit că numai cetăţenii înscrişi în vro comună a Austro-Ungariei se pot bucura de drepturile acordate prin convenţie, nu însă şi cei de sub protecţie austriacă (Schutzbefohlene). Ministrul de justiţie a adresat tribunalelor o circulară în sens contrariu, dar unele nu s-au ţinut de circulară. Atunci tot d. Cogălniceanu a cerut colegilor săi o lege specială.
Şi acest proiect a rămas în cartoanele Ministerului de Justiţie.
În ajunul deschiderii Congresului d. Cogălniceanu a spus într-o adunare de deputaţi şi senatori că la Berlin se va trata şi cestiunea izraelită, deci ţara să rezolve din proprie iniţiativă cestiunea pentru a-i rupe ascuţişul.
Dar degeaba a vorbit.
În acest timp guvernul mănţinea în capul consiliului comunal din Iaşi pe d. Scarlat Pastia, carele împiedeca pe evrei de-a avea carne cuşer oprindu-i să taie oile după practicele ritului lor. Tribunalul din Bacău refuză unui sergent evreu , decorat cu Steaua României şi Virtutea militară, dreptul de-a cumpăra o casă ce-i era ipotecată. Alianţa izraelită s-a servit de faptele acestea la Congres, iar acesta a otărît cestiunea într-un mod zdrobitor pentru interesele şi demnitatea României.
Guvernanţii îşi pierdură capul. D.C.A. Rosetti, ad-interim la interne, primi o deputaţie izraelită căreia, amintindu-i actele sale de la 1848, îi dete asigurare despre sentimentele sale ebreofile şi promise votarea unei legi de cătră Camerile actuale, prin care ar fi a se da tuturor izraeliţilor fără deosebire exerciţiul deplin al tuturor drepturilor civile, între acestea şi dreptul de-a cumpăra moşii.
Pentru art. 7 din Constituţie d. Cogălniceanu şi-a dat demisia din minister. Noul minister, schimbat prin retragerea d-sale, trimise în misiuni extraordinare la Viena, Paris, Roma şi Londra pe dd. Rosetti şi Dimitrie Brătianu, cu îndoite şi întreite promisiuni în privirea cestiunii evreilor. Dar şi acum aceeaşi duplicitate. în afară se promitea mai mult decît se putea ţinea, înlăuntru se trîmbiţa pe toate tonurile că guvernul era hotărît de a refuza tot.
Dovadă de duplicitate e misiunea d-lui G. A. Rosetti. A fost ales de preferinţă pentru misiunea aceasta în vederea antecedentelor sale în favoarea izraeliţilor: emanciparea evreilor spanioli, pronunţată de guvernul provizor din 1848;
Introducerea d-lui Cremieux în Constituanta de la 1866; titlul de rabin dobîndit în acea vreme. Ei bine, În ajunul plecării sale, d. C.A. Rosetti publică în „Românul” un articol de fond în care declară că între izraeliţi nu se găseşte nici o categorie cari ar fi devenit români de fapt, spre a putea aspira a deveni români de drept. Ca dovadă lua pe izraeliţii spanioli chiar, pe care-i declară asemenea neapţi pentru emancipare, neavînd sentimente româneşti.
Acest articol a fost destul pentru a-i zădărnici misiunea.
Regula generală de purtare a guvernului a rămas dar: în afară a promite tot, înlăuntru a promite ca nu va da nimic.
În Cameră şi Senat tăcere sau promisiuni estreine: în afară articole de ziare, depeşe inspirate ale agenţiei Havas, Instrucţiuni şi note confidenţiale în care se zice că cestiunea e ca şi rezolvată, lucrul c ca şi făcut. Mai deunăzi ziarele engleze, franceze, germane, italiene publicau o telegramă din sorginte oficială, datată din Bucureşti, prin care se zicea că d. ministru de esterne Câmpineanu a ţinut în Senat un cuvînt foarte dezvoltător, foarte energic în favoarea izraeliţilor şi că elocuentul cuvînt a produs în Senat şi în ţară o senzaţiune foarte mare şi utilă.
Acest faimos cuvînt nu s-a ţinut nicicind şi nicăiri. Cuvîntul este cu desăvîrşire apocrif, nici d. Câmpineanu, nici colegii săi, chiar la somaţiunile făcute de-a se rosti, n-au zis un cuvînt în cestiunea izraelită.
Cu toate acestea „Neue freie Presse”, organ care primeşte inspiraţiunile guvernului român, publica pînă şi textul a acelui
pretins discurs din Senat al d-lui Câmpineanu, pe care nu l-a ţinut nimeni, nicăiri, nicicînd.
*
Pînă aci „România liberă”, pe care o credem foarte bine informată. Acestea sînt acuzările pe cari d. Cogălniceanu, colegul de ieri al d-lui Brătianu, le aduce acestuia. Aceste acuzări cată să fie adevărate dintr-o cauză. „Românul” n-a răspuns la ele, ci a pus pe ciracul său să răspundă cu înjurături. Deşi nu ne punem niciodată în polemică cu acel cirac, nici avem obicei a-l cita, totuşi trebuie să concedem că în ziaristică joacă cel puţin rolul pe care d. Dimancea-l joacă în Parlament! Cînd guvernului [î]ie ruşine să propuie ceva, [î]i porunceşte d-lui Dimancea să propuie; cînd ziarului „Românul” [î]i e ruşine să atingă o cestiune, pune pe cirac s-o rezolve cu sabia lui Faraon.
Aşadar ziarul „Vocea lui Faraon”, ca să nu-i zicem pe nume, numeşte articolul din „R.l.” al cărui rezumat l-am dat mai sus infam din toate punctele de vedere. Cerem scuze confraţilor de la „R.l.” că cităm organul lor alături cu „Vocea lui Faraon”, dar n-avem ce face; asigurăm numai că nu pentru acea ingenioasă şi sumară calificaţiune ne servim de acest izvor ordinar şi estraordinar al guvernului, ci din cauza indiciilor ce conţine.
Ciracul afirmă că articolul din „B.l.” e scris de d. Cogălniceanu însuşi.
Apoi mai afirmă ca d. Cogălniceanu e în înţelegere cu evreii şi că s-a tocmit cu ei să apere interesele lor în ţară şi afară.
„Românul” a vorbit zilele trecute de un aci, ce se credea pierdut şi care s-a reaflat la Ministeriul de Esterne, act care compromite pe d. Cogălniceanu în cestiunea evreilor.
Noi mai ştim încă şi altceva, adaugă ciracul. Cînd ne aflam vara trecută la Paris era şi d. Cogălniceanu acolo. D-sa a întrunit la Grand Hotel w număr de evrei influenţi şi cu bani şi le-a declarat că vine ca ministru de esterne în numele guvernului român să trateze cu ei pentru bazele pe cari se vor da drepturi evreilor din România deşi .., deşi d-sa era la Paris în congediu.
Alăturînd talentul de sustracţiune ce i-l atribuia „Românul” zilele trecute, conchidem că d. Cogălniceanu ar trebui să reintre în ministeriu.
*
Comparînd astăzi opiniile pe cari grupurile foastei alianţe de la Mazar Paşa şi le fac una despre alta ne-ar mai rămîne oare un cuvînt de adaos? Poate avea ţara încredere în oameni cari reciproc, ieri fiind colegi, se tractează astăzi cu epitete de hoţi, sustractori, mincinoşi, oameni de rea-credinţă cari una spun, alta fac? Noi totdeuna am presupus că aşa e partidul liberal din ţară, adecă în mare parte de rea-credinţă; cine n-a voit să ne crează ne va crede desigur acuma, căci nu noi o spunem, ei şi-o spun întreoaltă şi „gura păcătoşilor adevăr grăieşte” zice Sf. Scriptură.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 noiembrie 1877 – 15 februarie 1880
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Vol X