[„SE VORBEŞTE CĂ ÎN CONSILIUL…”] – de Mihai Eminescu [17, 19, 21, 26, 28 noiembrie 1876]. Conferință publică a lui Eminescu pe tema România și Austro-Ungaria publicată apoi în Curierul de Jassi (Iași)

Se vorbeşte că în Consiliul de Miniştri al României s-ar fi hotărît de a face întrebare tuturor puterilor garante, afară de Rusia, ce purtare să păzească România în caz de a i se cere din partea guvernului rusesc permisiunea de a trece c-o armată prin ţară. S-a hotărît totodată de a nu răspunde Rusiei la o asemenea cerere decât atunci când vor fi răspuns definitiv toate puterile la întrebarea României.

În complicaţiunea de interese şi tendenţe a puterilor garante, întrebarea României, dacă se va confirma, va avea meritul să aducă claritate în situaţie. Căci sau puterile se vor declara formal şi solidar contra unei asemenea permisiuni şi vor trebui să-şi apere cu arma ‘n mână declaraţia lor, fără chiar ca Rusia să poată fi supărată pe noi, căci ne vom putea referi la hotărârea acelor puteri, sau răspunsurile lor evazive, îndoielnice şi contrazicătoare vor reda României libertatea de acţiune, libertatea de a se hotărâ pentru unul din cele două mari curente istorice, curentul de nord – ost, tinzând a schimba faţa Europei, şi curentul de vest, ce tinde a menţine statu quo.

hotărârea noastră pentru Răsărit sau Apus va atârna desigur de viitorul ce ni-l vor asigura, şi aceasta nu ca stat numai, căci statul român prin teritoriul său şes şi deschis din toate părţile nu pare menit de providenţă de a fi militar şi cuceritori, ci ca naţie. Ni se pare evident că viitorul Orientului este o confederaţie de popoare în care egalitatea naţionalităţilor şi limbelor, pe orice teritoriu se vor afla ele, va fi lucru principal, iar formaţiunile de state lucru secundar.

Aseminea e evident că reforma Orientului poate avea două patronate: pe Rusia şi pe Austro-Ungaria – care aceasta reprezentează imediat politica occidentală.

Asupra unei hotărâri a românilor din principate va avea deci influenţa natura politicei exercitate de Austria faţă cu naţionalităţile în genere şi cu cea română în parte.

Pentru a nu da însă o întindere prea mare materiei vom vorbi numai de poziţia românilor din Austro-Ungaria.

Înainte de spune însă o vorbă asupra acestei întrebări, anticipăm concluzia că acea întrebare nu este, nici a fost politică în puterea cuvântului, ci bisericească, scolastică şi cel mult administrativă locală.

Permită-ni-se a vedea clar lucrurile şi a susţinea că idealul unităţii politice a românilor, restabilirea regatului lui Decebal prefăcut în Dacie traiană, se ţine de domeniul teoriilor ieftene, ca şi republica universală şi pacea eternă. Românii din Austro-Ungaria, dar mai ales din aşa numita Ungarie, au trăit sute de ani împreună cu alte naţionalităţi şi au jucat rol politic numai în vremea autonomiei Transilvaniei. Această autonomie însăşi, care le dedese preponderanţa în această ţară, avea şi răul ei. Românii din Ungaria proprie ar fi rămas de-o parte, meniţi – nu de a fi absorbiţi, căci e de-a dreptul absurd de a crede în puterea asimilătoare a neamului fino-tartaric din mijlocul Europei – dar meniţi de a fi vexaţi singuri de solgabiraiele fraţilor maghiari, de a sta izolaţi sub presiunea administrativă şi financiară a închinătorilor sfântului Gül-Baba; pe când, împreunaţi sub greutatea aceloraşi suferinţe, ei li vor putea rezista. Întrebarea este dacă şi când va veni vremea în care softalele din Buda-Pesta să fie silite de a recunoaşte că sistemul lor de guvernământ – în finanţe foarte asemănători cu cel turcesc – şi-a trăit veacul şi nu mai este cu putinţă. Căci numai atunci, pe baza autonomiei comunale şi judeţene sau comitatense, românii ar începe alăturea cu ungurii o viaţă liniştită şi proprie, cu deosebire că de aceaste s-ar bucura nu numai transilvanii, ci în mod egal bănăţenii, simpaticii crişeni şi străvechiul Maramurăş. Aşadar idealul românilor din toate părţile Daciei lui Traian este mănţinerea unităţii reale a limbei strămoşeşti şi a bisericei naţionale. Este o Dacie ideală aceasta, dar ea se realizază pe zi ce merge, şi cine ştie dacă nu-i de preferat celei politice. Românul de baştină e dotat cu o doză mare de răceală, el nu admiră, ca şi romanul vechi, aproape nimic, de aceea nici credem că invidiază din inimă poziţia de stat a Ungariei, căci, la dreptul vorbind, nici n-ar prea avea ce să învidieze. El e supărat pe obrăznicia conlocuitorului său, nicidecum pe puterea lui.

În vremea din urmă ziarele ungureşti au făcut multă vorbă despre o alianţă maghiaro-română. Rămâne acum să stabilim în ce condiţii s-ar putea spera această alianţă, bine înţelegându-se că nu este vorba aici de acele carteluri trecătoare dintre guvern şi guvern, pe care le rupe ziua de mâni, ci de un modus vivendi şi o conlucrare perpetuă, solidară pe acest pământ al duşmăniei şi răutăţii, în care popor pe popor caută să-l înghită şi om pe om să nimicească. Este dar vorba dacă ungurii sunt destul de creştinaţi (căci pân – acuma se părea că numai pielea li-i botezată ), nu ca să ne iubească, ci să ni deie bună pace. Sarcina iubirei o luăm toată asupra noastră şi fie ei încredinţaţi că am fi tot atât de zeloşi apărători ai existenţii lor ca şi ai neamului nostru.

Cât despre austriaci, cu ei treaba stă altfel. Nu credem să putem vrodată mistui acea mestecătură de evreu, german şi slav care ni se prezentează sub mutra beamterului şi jurnalistului austriecesc şi care în vremea din urmă A ‘nceput să facă politică pan-germanistică şi să jure în numele sahastrului de la Varzin, care nici cu spatele nu vra să ştie de ei. Urmaşii lui Arpad nu ni pot face un rău esenţial, ci vexează; dar bastardul evr [e]o – germano-slovac e duşmanul dibaci a oricărei naţionalităţi. Ungurii ştiu proverbul nostru:”românul nu uită niciodată” şi ne-aducem aminte ca prin vis că un ziar unguresc se găsise să comenteze acest proverb în ton melancolic, ştiind că socotelile ce le are de răfuit cu noi nu sunt tocmai curate. Dar să nu se sperie. Românul uită şi nu uită, după cum o iei. Românul nu urăşte decât pe cei ce i s-au băgat în suflet şi ca dovadă putem aduce pe românii din Turcia. E sigur că ei trăiesc sub acelaşi regim ca şi bulgarii, sârbii şi grecii; cu toate acestea ci trăiesc bine cu turcii şi le ţin partea. Nici aicea nu-i urâm pe turci, deşi desigur că ei numai dovezi de iubire nu ne-au dat niciodată. Ungurii n-au decât să se ‘ntrebe pe cine-i urăsc ei ca să ştie pe cine urâm şi noi. Credem că asta-i destul de clar, deşi, în emoţiunea noastră, n-am ajuns încă să facem hagialâc la mormântul lui Gül-Baba.

Aşadar biserica şi şcoala, atâta cer românii din Austro-Ungaria pe sama lor, şi prin aceasta şi-au cerut păstrarea naţionalităţii şi nimic mai mult. În dejudecarea lucrurilor acestei lumi şi mai ales în secolul nostru ne-am deprins a aplica o singură măsură, aceea a interesului material, a stăpânirei asupra puterei fizice; şi cu toate acestea oamenii, chiar cei mai materialişti, lucrează fără să vreie, ba fără să ştie, pentru un scop mai înalt. Această conştiinţă o are poporul, n-o are câteodată omul cult. În zadar am căuta în lume poporul care să trăiască numai pentru câştig material ca atare, la toate vom găsi că acest câştig este numai mijloc, niciodată scop; chiar la rasa evreiască, a cărei lege nu admite nemurirea sufletului şi este deci inferioară celorlalte legi ale pământului, chiar la evrei zic, unde se pare că ochii sunt aţintiţi la câştig material, vedem răsărind o idee mai înaltă. Din acest punct de vedere privită, cestiunea, pentru un popor ca cel românesc, devine simplă. Nu veleităţile unei vieţi de stat mai mult sau mai puţin precare, nu deşertăciunea zgomotului în istorie este lucrul pe care-l voim. Oamenii de care se vorbeşte mai puţin şi popoarele item sunt cele mai fericite. Dar ceea ce voiesc românii să aibă e libertatea spiritului şi conştiinţei lor în deplinul înţeles al cuvântului. Şi fiindcă spirit şi limbă sunt aproape identice, iar limba şi naţionalitatea asemenea, se vede uşor că românul se vrea pe sine, îşi vrea naţionalitatea, dar aceasta o vrea pe deplin.

Şi nu sunt aşa de multe condiţiile pentru păstrarea naţionalităţei. Cei mai mulţi oameni nu sunt meniţi de a-şi apropria rezultatele supreme ale ştiinţei, nu [sunt meniţi] de a reprezenta ceva, dar fiecare are nevoie de un tezaur sufletesc, de un razăm moral într-o lume a mizeriei şi durerei, şi acest tezaur i-l păstrează limba sa proprie în cărţile bisericeşti şi mirene. În limba sa numai i se lipesc de suflet preceptele bătrâneşti, istoria părinţilor săi, bucuriile şi durerile semenilor săi. Şi chiar dacă o limbă n-ar avea dezvoltarea necesară pentru abstracţiunile supreme ale minţii omeneşti, nici una însă nu elipsită de espresia concretă a simţirei şi numa în limba sa omul îşi pricepe inima pe deplin. Şi într-adevăr, dacă în limbă nu s-ar reflecta chiar caracterul unui popor, dacă el n-ar zice oarecum prin ea: „aşa voiesc să fiu eu şi nu altfel”, oare s-ar fi născut atâte limbi pre pământ Prin urmare simplul fapt că noi românii, câţi ne aflăm pe pământ, vorbim o singură limbă”,una singură” ca nealte popoare, şi aceasta în oceane de popoare streine ce ne încungiură, e dovadă destulă şi că aşa voim să fim noi, nu altfel.

Vedem dar că cestiunea noastră se simplifică din ce în ce. Românii voiesc a li se garanta uzul public al limbei lor pe pământurile în cari locuiesc şi vom vedea că toate mişcările pe cari le-au făcut, în acest senz le-au făcut.

Faţă cu această cerere întâlnim însă în amândouă părţile Imperiului austro-ungar o rezistenţă necalificabilă prin obrăznicia ei.

Constatăm mai înainte de toate că românii nu sunt nicăiri colonişti, venituri, oamenii nimărui, ci pretutindenea unde locuiesc sunt autohtoni, populaţie nepomenit de veche, mai veche decât toţi conlocuitorii lor. Căci dacă astăzi se mai iveşte câte un neamţ singular care caută să ne aducă de preste Dunăre, nu mai întrebăm ce zice un asemenea om, ci ce voieşte el. Nici mai este astăzi cestiunea originei noastre, abstrăgând de la împrejurarea că o asemenea interesantă cestiune nu este de nici o importanţă. Daci sau romani, romani sau daci: e indiferent, suntem români şi punctum. Nimeni n-are să ne ‘nveţe ce-am fost sau ce-am trebui să fim; voim să fim ceea ce suntem – români. A mai discuta asupra acestui punct sau a crede că frica de ruşi ne-ar ademeni să ne facem nemţi sau vice-versa sau, cum cred ungurii, că de frica acestor doi ne-am putea găsi flataţi să ne contopim cu naţia maghiară, toate acestea sunt iluzii de şcoală; limba şi naţionalitatea românească vor pieri deodată cu românul material, cu stingerea prin moarte şi fără urmaşi a noastră, nu prin desnaţionalizare şi renegaţiune. A persecuta naţionalitatea noastră nu însemnează însă a o stinge, ci numai a ne vexa şi a ne învenina împrotiva persecutorilor. Ş-apoi ni se pare că nici un neam de pe faţa pământului nu are mai mult drept să ceară respectarea sa decât tocmai românul, pentru că nimene nu este mai tolerant decât dânsul. Singure ţările româneşti sunt acelea în care din vremi străvechi fiecare au avut voie să se închine la orice d-zeu au vroit şi să vorbească ce limbă i-au plăcut. Nu se va găsi o ţară în care să nu se fi încercat de a face prozeliţi din conlocuitorii de altă lege ori de altă limbă; hugenoţii în Franţa, maurii în Spania, polonii faţă cu rutenii, ungurii cu românii – toţi au încercat a câştiga pentru cercul lor de idei populaţiile conlocuitoare şi aceasta prin presiune, cu de-a sila; românul priveşte c-un stoicism neschimbat biserica catolică, atât de veche în Moldova, şi nu i-a venit în minte să silească pe catolici de a deveni orientali; lipovenii fug din Rusia şi trăiesc nesupăraţi în cultul lor pe pământul românesc, apoi armenii, calvinii, protestanţii, evreii, toţi sunt faţă şi pot spune dacă guvernele româneşti au oprit vro biserică sau vro şcoală armenească, protestantă sau evreiască. Nici una.

Ni se pare deci că pe pământurile noastre strămoşeşti, pe care nimene nu le stăpâneşte jure belli, am avea dreptul să cerem să ni se respecte limba şi biserica, precum le-am respectat-o noi tuturor.

Ce se va zice însă când vom arăta că pe pământ românesc, în Bucovina, sub sceptrul austro-ungar, sinagoga evreiască are mai multă autonomie decât biserica românului? Căci dacă evreul are rabin, şi-l alege singur, dacă are şcoală jidovască, îşi caută singur de dânsa. Dar dacă îi trebuieşte românului preot, îl numeşte (mediat) guvernul de la Viena; dacă biserica lui are avere, o administrează tot guvernul de la Viena; dacă are şcoală, profesorii sunt numiţi tot de guvernul de la Viena. Şi cu toate acestea Bucovina n-au fost luată cu sabia, ci din contra prin bună învoială şi cu condiţia ca starea de lucruri în trebile bisericeşti şi politice să rămână intactă.

Ce se va zice dacă în Ungaria vom vedea pe români, mai cu samă pe români, trataţi în mod cu totul escepţional? Lasă că Transilvania e de atâta amar de ani într-o adevărată stare de asediu, lasă că înlăuntrul ei se aplică o altă lege electorală şi e preste tot lăsată la discreţiunea înţelepciunei ministeriale din Pesta; dar poporul românesc în parte, în mod cazuistic, e vexat de guvernanţii săi. Procese urbariale îndreptate contra averei lor private, legi electorale îndreptate contra voinţei lor legitime, voturi virile în municipie pentru a îneca voturile locuitorilor, c-un cuvânt un painjiniş întreg de măsuri arbitrare, adaos prin călcarea zilnică a tuturor dispoziţiilor din lege cari au mai rămas în favoarea naţionalităţilor.

Prin urmare, întorcându-ne de unde am plecat şi considerând asiduitatea cu care presa austriacă cere de la români ca în caz dat să se sacrifice pentru”civilizaţie”, ni se va da voie să întrebăm dacă civilizaţia austro-maghiară, în forma în care ni se arată, merită să ni ridicăm braţul pentru ea, dacă se poate cere de la români ca ei să meargă alături cu o putere care, stăpânind ea însăşi peste trei milioane de români, îi tratează într-adins şi într-una cu dispreţul celui mai elementar simt de justiţie; căci românii – să fie bine stabilit – nu cer privilegii, prerogative; ei cer în Ungaria cel puţin aplicarea conştiinţioasă a legei pozitive a naţionalităţilor, în Bucovina nu cer decât eserciţiul liber al confesiei lor, autonomia bisericei lor; o autonomie pe care-o au evreii, lipovenii, calvinii, nemaivorbind deloc de puternica poziţie a bisericei catolice; dacă, c-un cuvânt, se poate cere să ni vărsăm sângele pentru a asigura contra mişcărei slave supremaţia simulacrului de civilizaţie evreiască din Austro-Ungaria.

După tonul cu care vorbim, s-ar putea presupune că în dreapta indignare, exagerăm lucrurile. De aceea vom vorbi asupra materiei în mod cu totul special.

După câte se vorbesc prin jurnale, Austria pare a avea o constituţie. Pare a avea zicem, pentru că în faptă nu există decât pentru a fi batjocorită de-o mână de evrei şi de beamteri cari cârmuiesc acest complex de ţări în cari nimene nu-i mulţămit. Afară de aceea, libertatea religioasă este, dragă Doamne, garantată prin o mulţime de terfeloage de origine supremă, cari se vor fi respectând faţă cu alţii, numai faţă cu românii nu. Astfel Constituţia din 4 mart 1849 § 1, Patenta din 31 dec. 1852”,Diploma” din 30 oct. 1860, în fine Constituţia (Reichsgrundgesetz ) din 21 dec. 1867 art. 15 în care se zice:

„Fiecare biserică recunoscută de stat are dreptul de a-şi exercita cultul după credinţa ei, a-şi conduce şcolile sale, a stăpâni şi întrebuinţa fondurile şi averile sale bisericeşti şi şcolare după trebuinţa şi dorinţa ei”.

Şi într-adevăr, acest articol se şi aplică – pentru lipoveni şi evrei, pentru români nu.

De douăzeci şi şase de ani românii bucovineni se primblă de la Ana la Caiafa, pe la naltele scaune, cum zic ei, pentru a putea exercita un drept garantat de constituţie şi de 26 ani îmblă în zadar.

Pentru a înţelege anomalia atârnării bisericeşti din Bucovina – atârnare eretică, contrarie canoanelor ritului răsăritean şi cea mai nedreaptă înrâurire asupra credinţelor poporului – vom trebui să caracterizăm în două cuvinte aşa numitul partid liberal – constituţional din Austria. Într-un mozaic de popoară cu un singur guvern a trebuit să se ivească oameni care nu se ţin de nici o naţie în special, oamenii interesului personal, cari cu aceeaşi uşurinţă pot fi maghiari, poloni, germani, c-un cuvânt ce li s-ar cere să fie. Aceşti indivizi fără nici o comunitate de principii, una fiind numai întru esploatarea naţionalităţilor, care nu au nimic sfânt în lume, nu ţin la nimic decât la sine, sunt”liberalii” din Austria. De aceea nu ne vom mira dacă vom găsi pe d-ni ca Giskra, miniştri atotputernici, uniţi la escamotări ordinare cu evrei parveniţi, întreprinzători de drumuri de fier; nu ne vom mira, zic, dacă vom găsi că într-un rând cel mai liberal consiliu de miniştri din Austria se constituise în consiliu de întreprinzători. Mai toţi foştii miniştri liberali sunt astăzi milionari – din advocaţi fără pricini ce au fost. De unde? Deodată cu fotoliul de ministru mai ocupau şi fotolii de membri în consiliile de administraţie a tuturor bancelor şi întreprinderilor posibile şi imposibile, care în vremea marelui”Krach „ au prezentat aspectul zilei de apoi, în tumultuasele strigăte a particularilor înşelaţi, a micilor capitalişti ruinaţi – un adevărat Pompeii surprins de lava Vezuvului. – Austria, crezând a putea abstrage de la serviciul oamenilor cu părinţi cerţi, care să fi vorbit o limbă certă, să fi ţinut la un cămin, să fi avut în suflet „simţ istoric”, singurul care întăreşte împărăţiile, s-au folosit din contra de oameni care nu ţineau la nimică, nici la Austria ca abstracţie, de oameni pe care în jurnalele lor îi vedem vânduţi la turci (ca Neue freie Presse), la imperiul german, la ruşi, cu-n cuvânt Austria s-a servit de un element venal, corupt, lipsit de caracter, adevărat gunoi al catilinarismului. Aceşti oameni guvernau şi guvernează. Contingentul cel mai mare pentru formarea acestui”clei al împărăţiei”, cum îl numesc ei, îl dau evreii.”Ce mi-i Hecuba?” zice evreul, ce-i pasă lui de seriosul german, de energicul ceh din Boemia, de cavalerescul polon, de melancolicul rus, a sa ţintă una este; succesul, strălucirea, banul. Cumcă aceşti oameni se numesc astăzi”germani” e curat întâmplător şi trebuie atribuit puternicei ridicări a vecinului imperiu germanic; tot aceşti oameni se numesc în Ungaria maghiari”noi”, ei nu au naţionalitate, pentru că n-au trecut, n-au istorie. De aceea guvernul austriecesc, înaintea venirei contelui Hohenwart la minister, era un guvern de parveniţi, stăpâniţi, ei la rândul lor, de hetere. După căderea contelui, regimul”bursei” au reînceput, neutralizat întrucâtva de blestemele populaţiilor ruinate de la un capăt al imperiului până la cel[l]alt. Astfel dar era firesc ca predecesorii lui Hohenwart, care în viaţa lor n-au simţit instinctul respectării proprietăţii, să răspundă într-un rând bucovinenilor că „fondul religionar greco-oriental nu ar fi al bisericei, ci al guvernului”.

Noi nu ne putem nici închipui măcar o asemenea lipsă de orice simţ de pudoare. Într-adevăr, la noi moşiile mănăstireşti s-au prefăcut în avere a statului, dar numai moşiile bisericei statului român, care a luat asupră – şi întreţinerea fără deosebire a tuturor şcolilor, spitalelor, mănăstirilor mai însămnate, puindu-se capăt esploatării prin călugări străini, care se îmbogăţeau aici în ţară şi ridicau cu banii noştri institute greceşti.

Dar guvernul român nici a gândit vrodată să ieie în administrarea sa averea bisericilor catolice, protestante, lipoveneşti etc., care nu sunt biserici ale statului român.

Şi nici în Austria n-ar fi cutezat nimeni până la aceşti parveniţi să ridice pretenţii asupra averei unei biserici neatârnate, neconfundabile cu statul austriac.

În fine cabinetul Hohenwart, care din nenorocire pentru naţionalităţi, avu o durată atât de scurtă, dacă nu le-a dat românilor siguranţa averei lor strămoşeşti, cel puţin a neutralizat rapacitatea predecesorilor săi, căci în vremea lui s-au pus în faţa lumei, într-o adunare de proprietari, preoţi şi ţărani în număr de 4000 inşi din toate unghiurile pământului clasic al Bucovinei, drepturile necontestate, neatacabile ale bisericei răsăritene asupra fondului religionar.

Iată dar cum stau lucrurile.

Trecând Bucovina sub Austria, Divanul Moldovei şi Vodă se vede că s-au îngrijit ca prin tractatul de cesiune Austria să fie obligată de a mănţinea în aceste ţinuturi statu quo. Guvernul austriecesc au găsit în Bucovina stări de lucruri cu totul fericite în privirea îndestulărei materiale ale locuitorilor.

Au găsit mănăstirile pline de averi, o numeroasă clasă de ţărani cu totul liberi, mazilii, ruptaşii şi răzeşii, bresle de meşteşugari, starostii de negustori, c-un cuvânt o feudalitate cam târzietică în viaţa ei, dar liniştită şi liberă. Ceea ce era vechi în vechea Moldovă era legătura pe care clase întregi o aveau cu statul. mazilii şi ruptaşii, boierii cu scutelnicii lor erau obligaţi de a servi gratis în orice ocazie statului, era să vede rămăşiţa a organizaţiei militare de sub domniele vechi. Aceste legături dintre domnie şi populaţie, prerogativile acestei din urmă erau neînţelese pentru noii guvernanţi, obligaţi a ţinea statu quo; afară de aceea ei sperau a deduce din drepturile domniei moldoveneşti drepturi ale împărăţiei Austriei. Cu acest scop guvernul austriecesc face la a. 1782 întrebare Divanului Moldovei ca să-l lumineze în materiile juridice, dar mai ales în materie de succesiune. Din toate acele întrebări (26 de toate) se vede cum noii guvernanţi umblau ca mâţa pe lângă păsat, doar s-ar putea deduce cumva dreptul de proprietate a „Stăpânirei „ asupra pământurilor mănăstireşti, răzăşeşti şi a locurilor din târguri.

Iată câteva din aceste curioase întrebări:

Veniturile podurilor şi alte venituri ce au fost domneşti le-au stăpânit domnii însuşi sau cu scrisori le-au dat altora?

Un stăpân de moşii ce nu are copii său moştenitori are putere a face cu moşiile sale ce-i va fi voia? Poate să facă pe un străin moştenitori fără voia domnului ţării?

Poate fieştecare stăpân de moşii să facă diată sau are osebire unul de altul?

Un stăpân poate să vânză moşia sa de istov?

Din răspunsurile Divanului se vede că deşi tot pământul Moldovei au fost înainte de vremi nepomenite”domnesc”, prin daniile luminaţilor domni, prin descălecare de oraşe şi sate, au devenit proprietăţi particulare, la care „stăpânitoriul ţărei” nu are nici un amestec, şi că fiecare om”slobod” din Moldova este volnic să dispuie de averea sa cum îi place, fără să întrebe pe”stăpânitoriul ţărei”.

C-un cuvânt toate întrebările scoposesc de a afla drepturi domneşti asupra drumurilor, morilor, crâşmelor, podurilor, pădurilor, târgurilor şi proprietăţei mari şi mici. E păcat că n-avem de pe aceste întrebări şi răspunsuri decât o copie defectă; caracteristic este însă că în acest an al întrebărilor (1782) Dosotei, episcopul de Rădăuţi, cedează guvernului administraţia bunurilor episcopeşti.

Asupra propunerilor Consiliului Suprem Iosif II pune rezoluţia:

Se ia spre ştiinţă şi la vreme se va lua sama ca aceste venituri mănăstireşti să se întrebuinţeze cu folos: însă numai spre folosul confesionarilor şi numai în provinţia în care s-au desfiinţat mănăstirile.

Se vede din rezoluţie că Consiliul propusese confiscarea, iar împăratul au refuzat-o făcând deosebire între al meu şi-al tău.

În urma măsurilor guvernului, se lăţise îngrijiri asupra”dreptului de proprietate” a moşiilor bisericeşti. Deci consiliul suprem se vede silit de-a declara prin rescriptul din 19 mart. 1783:

Luându-se moşiile episcopiei şi poate şi cele mănăstireşti sau ale altor institute, nu se înstrăinează nicidecum de la menirea lui darul făcut episcopiei mănăstirei sau institutului, ci, din contra, veniturile nesigure de mai nainte, ce nu se pot evita la proprietăţi imobile, se asigurează.

Tot în privinţa întrebuinţării fondului spune rescriptul Consiliului Suprem din 4 iulie 1783:

Împuţinarea şi micşurarea mănăstirilor are să continue şi pământurile şi fondurile lor au să se ieie spre administrare, averea preuţimei care nu locuieşte în ţară, prin urmare străine, are să se ia asemene, şi din tot fondul ce se va crea astfel are să se susţie întâi clerul greco-răsăritean, apoi are să se înfiinţeze cel puţin o şcoală, fie la Cernăuţi sau în Suceava, şi ce va mai rămânea are să se păstreze spre alte întrebuinţări folositoare.

În privinţa administrării fondului religionar, rescriptul Consiliului Suprem din 10 ianuar 1784, cătră generalul Enzenberg, spune următoarele:

Spre a da pretutindene, iar mai ales poporului din Bucovina, dovadă vederată că economia cea nouă introdusă la moşiele episcopeşti şi preuţeşti nu are alt scop decât numai binele relegiunii şi al indigenilor şi că banii ce vor incurge nu se vor întrebuinţa spre alte cheltuiele decât pentru acelea ce ţin de susţinerea episcopului şi a preuţilor, de cerinţele cultului şi ale păstoriei, apoi de ţinerea mănăstirilor şi a zidirilor preuţeşti, precum şi de creşterea preuţilor învăţaţi şi cucerneci, apoi de înfiinţarea şcoalelor şi a altor institute pioase ce lipsesc încă acuma; toate veniturile episcopeşti şi preuţeşti ce au incurs şi vor incurge încă mai departe trebuie să se păstreze aşadar în deosebită evidenţă şi într-o casă separată, care va purta numele de”casa fondului religionar”, şi toate dispoziţiile în privinţa aceasta, de s-ar ţinea ele de oricare rubrică numită mai sus, trebuie să se facă sub privighearea şi respective cu ştirea episcopului şi a Consistoriului, aşa încât toate îndrumările de feliul acesta să ajungă la cunoştinţa poporului.

Tot în privinţa administrării, întrebuinţării şi a însăşi proprietăţii fondului s-au garantat prin rescriptul Consiliului Suprem din 3 marte 1784 cătră generalul Enzenberg următoarele:

Pentru că după prea înalta intenţiune a Maiestăţii Sale veniturile moşiilor preuţeşti şi mănăstireşti sunt îndeobşte menite pentru susţinerea episcopului şi a celeilalte preuţimi ce se va sistemiza pentru înfiinţarea şcoalelor şi a altor institute pioase, apoi pentru ţinerea zidirilor preuţeşti, prin urmare pentru că aceste moşii nu sunt a se confisca după cum spune intimaţiunea cea foarte scandaloasă trimisă de Domnia Ta cătră Consistoriu, ci au să se iaie numai spre administrare; în fine, pentru că veniturile ce se vor mări prin îmbunătăţirile scoposite n-au să se adune în visteria fiscului, ci în casa separată a fondului religiunari:

de aceea toată manipulaţiunea aceasta trebuie să se petreacă sub privigherea şi conducerea episcopului şi a Consistoriului, prin urmare şi tot personalul economic ce este de trebuinţă pe moşiile episcopeşti şi mănăstireşti, trebuie să fie ales şi aşezat în înţelegere cu episcopul şi cu Consistoriul.

Totodată citim în decretul Consiliului Suprem cătră generalul Enzenberg:

Nu odată, ci de mai multe ori s-au dat de înţeles administraţiunii că intenţia Maiestăţei Sale nu este nici decât de a turbura proprietatea privată sau şi numai de a îngădui să se purceadă cu puterea şi cu sila la vreuna din economiile de pe moşiile preuţeşti.

În fine citim în decretul Consiliului Suprem de Curte din 8 mai 1784 următoarele:

După instrucţiunea de, mai nainte trebuie să se ieie sama ca primirea şi cheltuielile tuturor banilor scolastici, mănăstireşti şi preuţeşti să se poarte separat de ai casei destrictuale administrative, şi toate mandatele trebuincioase de bani din casa fondului religionari să se facă prin Consistoriu.

Mai clar nu s-a putut garanta proprietatea, întrebuinţarea, administraţia averilor eparhiei Rădăuţilor. Amploiaţii se numesc, şcolile se înfiinţază, plăţile se fac numai cu espres mandat al Consistorului şi a episcopului, guvernul e un notariu oficial al afacerilor, nimic mai mult.

Pentru a arăta însă cum se întrebuinţază aceste averi, vom lăsa să vorbească pe un ţăran din Bucovina, pe primariul din satul Crasna, Grigorie Iliuţ:

Numai despre un lucru am auzit vorbindu-se mai puţin, adică despre şcoalele noastre din ţară, despre şcoalele noastre bisericeşti pentru creşterea şi luminarea poporului nostru dreptcredincios. Dară şi despre acest lucru să nu aşteptaţi o cuvântare iscusită, căci noi ţăranii n-avem atâta învăţătură ca să putem vorbi cu iscusinţă. Cuvântul meu va fi scurt dară, adevărat din inimă.

Noi ştim cu toţii că din banii fondului nostru bisericesc s-au înfiinţat în Suceava un gimnaziu, în Siret o şcoală normală şi în Cernăuţi o şcoală reală şi o şcoală normală cu o preparandie. Ştim cu toţii şi aceasta că prin parohii s-au înfiinţat, pe cheltuiala comunelor bisericeşti, peste o sută de şcoale primare, dintre carile mai mult de jumătate sunt sprijinite şi din fondul nostru religionar.

Aceste şcoale sunt confesionale, adică bisericeşti, şi până acum se purtau toate trebile lor de preuţi şi de învăţătorii drept credincioşi sub privigherea preonoratului Consistoriu. În urma legilor împărăteşti mai nouă din 25 mai 1868 şi din 14 mai 1869, atât biserica cât şi fiecare parohie are tot dreptul de a înfiinţa şcoale proprie bisericeşti şi a le derege după legile generale.

Cu toate acestea şcoalele noastre săteşti, susţinute parte de parohieni, parte din fondul nostru religionar, seamănă a ni se înstrăina cu totul. în multe ţinuturi din ţară sunt puşi privigheatori de şcoale şi de altă lege şi de altă limbă. Aceştia despun acum şi de şcoalele nostre bisericeşti, fără de a mai întreba de cei ce reprezintă comunele parohiale şi biserica noastră din ţară. Pe cât văd şi pricep, lucrul merge într’ acolo ca şcoalele noastre bisericeşti să treacă în rândul şi numărul celor nebisericeşti, şi ce vrea să zică aceasta? Nici mai mult nici mai puţin decât că pe lângă priveghetorii scolastici de altă lege şi de altă limbă, încetul cu încetul să ni deie şi învăţători de altă lege şi de altă limbă, şi de va merge lucrul ca până acuma, în curând ne vom pomeni şi cu învăţători jidani. Eu ştiu că nu voiţi şi nu doriţi una ca aceasta, însă după legile mai nouă pot fi în şcoalele nebisericeşti jidani învăţători.

Dară să vă mai spun încă una. În Viena a fost mai deunăzi o adunare mare de învăţători. Şi din Bucovina au fost câţiva. În acea adunare s-a hotărît ca în şcoalele nebisericeşti să nu se mai înveţe religiunea. Şi dacă acea hotărâre se va primi, atunci preoţii nici nu vor intra în şcoală ca să înveţe pe copiii noştri religiunea. Şi eu vă întreb, oare ne-ar fi de folos astfel de şcoale? Ce s-ar alege din copiii noştri cu învăţători de altă lege şi de altă limbă? Eu nu mă pot înţelege cu aceea ca să lăsăm pruncii noştri fără învăţătură, ci vă întreb, oare să NE lăsăm noi şcoalele noastre bisericeşti? Nime nu poate aştepta de la noi una ca aceasta, ci, dimpotrivă, trebuie să dorim şi să cerem ca în fiecare parohie să avem câte o şcoală bună bisericească.

Una, numai una, ne mănâncă pre noi ţăranii, ştiţi ce? Sărăcia. În cele mai multe sate sunt oamenii noştri săraci, şi n-au de unde face şcoale şi susţinea pre învăţători. Dară, bun este Dumnezeu şi fondul nostru bisericesc este avut. El este menit şi pentru şcoale. Aşadară de vom rămânea pe lângă astfel de şcoale, ce ni convin mai bine în împregiurările în care ne aflăm, fondul nostru ni va sta într-ajutor cu bani pentru susţinerea lor, de care vom putea zice cu drept cuvânt că sunt ale noastre şi nu străine.

Văd că vă înţelegeţi cu toţii ca să avem şcoale confesionale sau bisericeşti. Văd că cunoaşteţi că numai ele ne sunt de folos. Acum nu ne rămâne alta decât să poftim pe comitetul ce se va alege ca în adresa ce se va face cătră minister să se scrie şi această dorinţă a noastră, adică că poporul nostru drept – credincios doreşte şi voieşte a avea ca până acum şcoale confesionale sau şcoale bisericeşti.

O asemenea adresă s-a făcut la ministeriu şi se vor face încă multe cu aceeaşi menire de a putrezi la acte.

Deci starea românilor din Bucovina o rezumăm în acest fel:

  1. Deşi libertatea oricărui cult e garantată prin constituţia austriacă, deşi credincioşii fiecărei biserici sunt îndreptăţiţi de a-şi administra averile şcolare şi eclesiastice, numai românii în tot imperiul sunt supuşi unui regim escepţional.
  2. Deşi gimnaziul din Suceava, şcoala reală din Rădăuţi, şcoala normală din Cernăuţi şi altele sunt plătite din fondul religionar, numirile profesorilor se fac de-a dreptul de cătră ministeriul din Viena, precum nu se ‘ntîmplă la nici un popor, la nici o şcoală confesională. Numai românii sunt supuşi în privirea şcolilor lor unui regim escepţional, şi aceasta pentru ca în ele să se păstreze limba de propunere germană.
  3. Arhiereii, după scriptură şi canoanele bisericii răsăritene, se aleg; în Bucovina arhipăstorul e numit de-a dreptul, pe când în aceeaşi ţară lipovenii îşi aleg pe vlădica lor de la Fântâna Albă, şi evreii îşi aleg rabinii. Numai românii şi în această privire, sunt trataţi în mod escepţional.

E de prisos să mai vorbim despre înfiinţarea cu scopuri politice a aşa numitei universităţi, în care s-adună toţi profesorii supernumerari de licee de prin Kolomeia şi Kecikemet pentru a figura ca profesori de universitate, nici de liceul de la Cernăuţi, care în vremea din urmă geme de suplinitori rusneci, nici de neaplicarea obligativităţii învăţământului la şcoalele rurale româneşti şi aplicarea strictă la cele ruseşti. Vom atinge numa-n treacăt învrăjbirea artificială introdusă de guvernanţi între români şi ruteni.

Sunt în Bucovina două soiuri de slavi: huţulii, cum se vede un trib vechi de munte, care cuprinde şirul de nord al Carpaţilor, şi rutenii, fugiţi din Galiţia, aşezaţi între Nistru şi Prut. Cei dentâi Sunt populaţie autohtonă şi duc un fel de viaţă care cu greu se poate descrie, viaţă de pasere pribeagă, originală şi liberă, şi nici autoritatea statului austriac nu prea pătrunde pintre dânşii, căci perceptori, subprefecţi şi a[lţii ] care i-ar prea supăra dispar câteodată fără urmă.

Dar nu aceştia li-s duşmani românilor.

Din contra, românii le pricep limba lor fără s-o poată vorbi, şi ei pricep pe cea română. E cel mai ciudat fenomen de a vedea pe ţăranul român de baştină cum ascultă cu atenţie la ceea ce-i spune oaspetele său, când se scoboară la câmpie. Şi acest oaspete vine poate din munţii Tatrei, de cine ştie unde, şi pricepe româneşte, fără să fi vorbit vreodată un cuvânt. Din această simpatie abia esplicabilă s-ar putea deduce că aceşti huţuli Sunt”daci slavizaţi „, pe când românii cari – i pricep fără să li vorbească limba Sunt”daci romanizaţi „. Acest trib este puţin numeros, mărunt la stat şi vioi.

Dar aceia cari – i duşmănesc pe români nu Sunt aceşti daci slavizaţi, ci rutenii din Galiţia, care, scăpând pe pământ moldovenesc de apăsarea polonă, de miliţia austriacă şi de alte rele, pretind că a lor e Bucovina, că ei Sunt adevăraţii stăpâni ai ţării. Guvernul se foloseşte de ei pentru a-i paraliza pe români şi râde în taină de ei, ştiind prea bine din analele sale statistice că Sunt bejănari, aduşi de boierii moldoveni pentru a li cultiva moşiile, lucru care se obicinuia în Moldova până la 1845, pe când în rolurile de contribuţie era o rubrică deosebită pentru „bejănarii ruteni „. Aceşti oameni din vechi se pusese într-adevăr de bună voie sub autoritatea mitropolitului Sucevei, căci popii lor veneau din fundul Poloniei să se sfinţească la Suceava, servind totodată şi de spioni domnilor Moldovei, încât regii Poloniei s-au găsit siliţi să oprească pe”popones ruthenorum „ de a mai merge la Moldova să se sfinţească. Dar credem că din aceste servicii oculte aduse domnilor Moldovei de cătră popones nu se poate deduce un drept esclusiv al bejănarilor ruşi asupra fondului religionar, ba asupra Bucovinei întregi!

Afară de aceea românii nici nu le refuză ajutoarele necesare pentru întreţinerea şcoalelor rurale, numai egalitatea nu vor s-o admită – şi cu drept cuvânt. Pe de altă parte Rusia îşi are agenţii săi pintre aceşti oameni, iar guvernul, în loc de a vedea cum stau lucrurile, îi încuragiează în aspiraţiile lor şi voieşte să facă din Bucovina un focar de agitaţie rusască în contra polonilor şi a românilor.

Mai Sunt preste Prut şi mulţi români slavizaţi cari, de pe fizionomie, port şi obiceiuri se cunosc a fi români, apoi numele lor de familie, numirile satelor (d. es. Cuciurul mic), cărţile vechi câte se află în biserici, inscripţiile acestora, scrisorile în josul textului, toate arată că înainte de 50 de ani locuitorii acestei părţi era încă români. Astăzi vorbesc ruseşte şi ni se pare că ruşi vor şi rămâne. Deşi se numesc ei înşii români (Woloch ), dar vor ajunge ca cei din Moravia, cari şi aceia se numesc români, fără de a-şi mai şti limba.

Şi dacă va întreba cetitorul ce biserică este aceea pe care guvernul din Viena o supune administraţiei sale, vom răspunde că este cea mai neatârnată a întregei creştinităţi, căci atât mitropolitul transdanubian şi al ţărilor tartarice din Proilabum (Brăila), cât şi cel al Ungro-Vlahiei (din Tîrgovişte) erau supuşi patriarhului de Constantinopole, iar cel de[al] doilea era exarhul acelui patriarhat, continua puterea centrului constantinopolitan pân ‘n munţii aurarii, sfinţea pe mitropolitul de Alba-Iulia, statea în legătură întinsă a organismului eclesiastic greco-bulgar. Singură mitropolia Moldovei şi a Sucevei e ab antiquo suverană, neatârnată de nici o patriarhie; acestei Mitropolii a Moldovei şi a Sucevei se datoreşte introducerea limbei române în biserică şi stat, ea este mama neamului românesc.

De aceea estragem din”Îndireptarea legii” lui Matei Basarab (tipărit la Tîrgovişte 1652):

Află-se scris în pravila lui Matei-Vlastari cum şi Moldo-Vlahia au fost supusă ohrideanilor; iară acum nice ohrideanilor se pleacă, nice ţarigrădeanului, şi nu ştim de unde au luat această putere.

Între mitropoliţii care ţin sub mâna lor episcopii se zice:

Moldoveanul ţine aceasta: Rădăuţul şi a Romanului şi Huşii

Între exarhi se citează”Moldoveanul „, al”Sucevei şi a toată Moldo-Vlahia „ -”iară ceilalţi mitropoliţi numai pre cinstiţi să scriu, iară nu şi exarhi „.

Va să zică episcopia Rădăuţilor, supusă celui mai neatârnat mitropolit, exarh sua sponte, şi în rang cu un patriarh, această episcopie este azi administrată de beamteri şi de evrei. În şcolile acestei episcopii se propun obiectele în limba germană, cu profesori nemţi şi elevi evrei. Abia se mai găseşte câte un egumen de mănăstire, câte un preot în creierii munţilor, câte un dascal de şcoală urbană sau rurală, şi arareori câte un protopop care, întemeiet pe trecutul istoric de 500 de ani al acestei sfinte episcopii a Rădăuţilor, să zică:”stăpân peste această bucată de pământ e strălucita roadă de Muşatin şi coborâtorii ei, nu evreii galiţiani şi şvabii din Bavaria „. Orice s-ar zice despre alte popoară, nu se poate contesta în ele un fel de respect faţă cu trecutul şi acesta e un semn că o naţie are în sufletul său”religia umanităţii”. Şi religia umanităţii consită tocmai în recunoaşterea existenţei unui principiu moral în istorie. Şi n-a reprezentat mitropolia Sucevei un princip moral? N-a fost ea aceea care a dat razimul evanghelic populaţiilor aservite din Polonia, n-a fost ea care a apărat intactă creştinătatea faţă cu agresiunea mahometană, n-a fost ea aceea care-n persoana lui Varlaam Mitropolitul au făcut ca duhul sfânt să vorbească în limba neamului românesc, să redeie în graiul de miere al coborâtorilor armiilor romane Sfânta Scriptură şi preceptele blândului nazarinean? N-a fost ea care s-a ridicat cu putere contra naţionalizării, iudaizării bisericei creştine prin Luther şi Calvin? Patriarhi şi mitropoliţi au făcut faţă cu propăşirea repede a reformaţiei şi dezbinării; mitropolia Moldovei şi a Sucevei au ridicat glasul contra lui Luther şi au arătat totodată că reforma era în sine de prisos. Nu reformă – reîntoarcere la vechea şi toleranta comunitate bisericească, precum o încearcă astăzi unii catolici din Germania, era mântuirea omenirei din mrejele materialismului şi din sofismele lui Anti-Crist.

Dar evreul austriecesc e departe de a pricepe de ce românul ţine la biserica lui, căci… această mitropolie, cea* mai însemnată în Orient prin spiritul ei, au ajuns azi de batjocora evreo-germano-slovacilor din Austria. Această mitropolie are astăzi în fapt mai puţină autonomie decât rabinul jidovesc din Sadagura, ea, sub un împărat creştin, a ajuns o unealtă de politică, de coterie în mâinile d-lui Stremeyer.

Şi nu mai arde candela vecinică la capul binecredinciosului şi de Hristos iubitorului Ştefan Voievod. Biserica lui Alexandru cel Bun în Suceava stă de 80 de ani în ruină; iar mitropolia Sucevei cu moaştele sft. Ioan cine se ‘ngrijeşte de ea? Mihail Grigorie Sturza Voievod i-a dat o existenţă de umbră, iar Titu Maiorescu, fostul ministru al Măriei Sale Carol VVd trimisese un arhitect ca să-i ridice planul, să propuie înfrumuseţările cuvenite şi să clădească un local de şcoală primară românească în curtea acelei biserici. Atât ştim despre acea mitropolie în care stă locţiitorul mitropolitului Moldovei; iar cât despre episcopia Rădăuţilor – ea a devenit mitropolie austriacă – internaţională a bochezilor din Dalmaţia şi se vede că tot sub d. Stremeyer, mai are perspectiva de-a deveni mitropolia indianilor ţulu sau a creştinilor din Maroc.

De aceea nu e nimic mai serios decât cuvântul boierului moşnean Hurmuzachi, care în acea adunare de care am vorbit mai sus a pronunţat memorabililele cuvinte că românii din Bucovina au ajuns să apere de”liberalii” din Austria ceea ce n-au fost în stare să răpească turcii şi tatarii, autonomia bisericii, limbii, şcolii.

Hotărâtu-s-au în tăinuitul sfat al proniei cereşti ca 1877 să devină reversul lui 1777?

  1. Nu esistă stări de lucruri mai asemănătoare decât acelea ale Ungariei şi României, o dovadă că amândouă ţările acestea sunt jertfele unei esploatări comune. Dar pe când România, prin justă frică de elementele străine şi prin recunoaşterea ranelor sale, are posibilitatea de a ajunge la întremare, îndată ce va înlătura scamatoriile care mistuiesc puterile ei cele mai bune, Ungaria a??supt veninul în nobilele sale vine, şi-a robit economiceşte popoarele sub dibaciul titirez austro-evreiesc, care-n Buda-Pesta îşi pune pană de cucoş la pălărie, precum bea în Viena bere în sănătatea principelui Bismarck.

Deschisă industriei jidoveşti din Austria şi înmulţindu-şi trebuinţele prin formele goale ale civilizaţiei occidentale, pe care le-a introdus cu aceiaşi pripă ca şi noi, Ungaria îşi istoveşte pămîntul prin cultura estensivă şi barbară, scoate prin acest tratament pături din ce în ce mai adînci ale ţarinei la suprafaţă, aşa încît brazda sa devine din ce în ce mai săracă. Neputînd, se-nţelege, concura cu vecinul său, cu care e legată prin interesul apăsării naţionalităţilor, tot ce nu lucrează pămînt în Ungaria e silit a-şi oferi puterile sale statului sau a trăi din advocatlîc. Ungaria este, după România, patria funcţionarismului, cîrciocarilor şi negrei speculaţiuni evreieşti. Pustiirea pădurilor au schimbat mediul climatic şi au născut se vede o mulţime de epidemii, iar cu cît legătura economică cu Austria se va prelungi, cu atîta popoarele de sub coroana Sf. Ştefan vor fi reduse la proletariat şi Ungaria condamnată de a rămînea ţară curat agricolă, cu o existenţă mai mult decît îndoielnică. Esportînd lînă pentru Europa întreagă, locuitorul acestei ţări poartă postavul fabricelor din Boemia şi Moravia; esportînd porcii săi, consumă cîrnaţi fabricaţi în Viena. Dar urmările acestui sistem economic vor fi aceleaşi ca şi la noi: mortalitatea şi sărăcirea populaţiei producătoare, a ţăranului, şi într-adevăr, în cei din urmă cinci ani, populaţia autohtonă a Ungariei a scăzut cu 144.000 suflete. Cu aceasta însă se împuţinează puterile ce esploatează pămîntul, prin urmare începe regresul agriculturei şi o esploatare a brazdei din ce în ce mai extensivă şi mai istovitoare. Mai adaogă apoi înmulţirea clasei neproductive a advocaţilor şi scribilor şi burlăcia ei, apăsarea din ce în ce mai mare a ţăranului şi proletarizarea lui, încît nu va mai produce decît copii nesănătoşi sau, producîndu-i, nu va avea cu ce-i ţinea. Şi ce e mai trist decît ca ţările dunărene cele mai binecuvîntate de Dumnezeu să vadă pierind de mizerie copiii lor pe un pămînt bogat, în grînarul Europei?

Şi toate acestea se-ntîmplă deja în Ungaria. Mortalitatea şi sărăcirea ţăranului, cultura prădătoare şi extensivă a pămîntului, înmulţirea preste măsură a funcţionarilor, advocaţilor şi politicilor de meserie, burlăcia claselor superioare, căsătoria neprecugetată şi stîrpitoare a claselor de jos, în fine, prin stîrpirea pădurilor, insalubritatea climei, căci temperatura şi-a pierdut tranziţia gradată de la cald la frig şi vice-versa, şi trecerea e nemijlocită, fără grade intermediare, astfel încît numai plămînii de cal o pot suporta.

Acest preţ pentru autonomia Ungariei e prea mare. Şi, dacă ne întrebăm de ce-şi sacrifică maghiarii patria lor şi cele 5 naţionalităţi conlocuitoare molocului jidovesc, de ce persistă ei în alianţă cu elementul evreo-german, răspunsul va fi simplu. Din deşărtăciunea de a stăpîni naţionalităţile. În loc de a se împaca cu ele, de a asigura lor şi sieşi un trai îndemînatic pe pămîntul strămoşesc, maghiarul preferă, în nemărginitul său şovinism, de-a fi neputinciosul mediu prin care fabricatele occidentale îi omoară meseriaş după meseriaş, clasă pozitivă după clasă pozitivă, pînă ce regatul Sf. Ştefan va rămînea o adunătură de ţărani proletari şi de scribi şi mai proletari, puşi la discreţia, ba la îndurarea crîşmarilor evrei, deveniţi pîn-atuncea bancheri vienezi.

Şi ceea ce e mai ciudat e că tocmai populaţia curat maghiară scade la număr, încît rusul Danilevski ar putea face ungurilor o diagnoză asemănătoare cu cea care o face turcilor, că trăiesc pentru a scăpa de curentul pangermanic populaţiile slave.

Dacă cu maghiarii ar fi de vorbit, atunci ar vedea ei înşii că noi românii fără ei sîntem slabi şi ei fără noi asemenea; dar văzînd că tocmai pe români îi tratează mai escepţional decît pe toţi, îi vom lăsa cu durere în plata lui Dumnezeu şi în orbirea cu care i-a bătut demonul mîndriei şi al deşertăciunei, căci fără a fi ei înşii un pericol esenţial pentru naţionalităţi, prin complicitatea cu elementul austriecesc se pierd pe ei şi pe toţi împreună.

Sau cred maghiarii că unor populaţii proletarizate nu le-ar conveni umbra”protecţionistă” a sfintei Rusii, care să-i mîntuie de robia Occidentului? Sau cred că regimentele de scribi, vînători de funcţii şi advocaţi şmecheri vor rezista unor puteri de o cumplită realitate?

Dar oare trebuie o caracterizare mai bună a simulacrului de stat maghiar decît că în caz de nerodire a pămîntului, populaţiele mor de-a dreptul de foame?

 

Dar la ce să mai prelungim espunerea aceasta generală? Noi nu putem sili pe maghiari să vadă clar, precum vedem noi, nu-i putem sili să vadă câtă analogie este între starea noastră şi starea lor şi cum ei sunt jertfa apropiată, iar noi cea probabilă a negrei speculaţiuni dinspre Apus, a vecinicei nopţi naţionale dinspre Răsărit.

Dacă maghiarii, prin spirit de dreptate înlăuntru, prin sistemul protecţionist în afară, nu vor asigura lor şi naţionalităţilor un trai vrednic de fiinţe omeneşti, atunci o vor face aceasta alţii, numai atunci – adio dulce limbă ungurească! Atunci cuvintele lui Széchenyi:”Ungaria n-a fost, ea va fi abia”, vor fi adevărate tocmai în sens invers: „Ungaria a fost abia, şi nu va mai fi”.

O foaie din Transilvania, organ oficial al P.S.S. Mitropolitului din Sibiiu, cea mai moderată de peste Carpaţi, care urmăreşte cu stăruinţă politica modestă şi sigură a neuitatului şaguna, espune într-o serie de articole tratamentul de care se bucură românii din partea fraţilor maghiari. De aceea redăm tot ce atinge materia de-a dreptul.

Ce au făcut maghiarii pentru câştigarea simpatiei şi inimei naţionalităţilor din patrie şi cu deosebire pentru prepararea unei alianţe sincere între elementul maghiar şi cel român, ca cele mai ameninţate în viaţa lor naţională?

Un răspuns detailat la aceste întrebări ar umplea volume întregi, deci noi ne vom restrânge numai la puţine fapte, ca să nu trecem peste cadrul unui articol de jurnal.

Unicul fapt ce dovedeşte o apropiere este: împacarea cu Croaţia.

Deşi Croaţia totdauna a fost în mai strînsă legătură cu Ungaria decât Transilvania, fiindcă în acea ţară nu este element unguresc, de dragul portului Fiume i-a dat carta bianca şi i-a acordat o autonomie cu care majoritatea acelei ţări se vede a fi mulţămită, primind Ungaria a suporta chiar şi o însemnată parte din sarcinele ei; însă o considerabilă parte a locuitorilor Croaţiei nici cu aceasta nu este mulţămită, iar locuitorii Ungariei cu tot dreptul se pot supăra pentru primirea sarcinilor Croaţiei, când nici a noastre nu le putem suporta.

De aci încolo nici un fapt nu mai poţi afla care să fie îndreptat spre mulţămirea naţionalităţilor. Ca să înece şi puţinul spirit naţional ce se manifesta la slovaci – guvernul le-a desfiinţat”Matiţa „ – societatea literară – şi gimnaziile slovace întemeiate şi susţinute prin poporul slovac. Persecutarea sârbilor este cu mult mai cunoscută decât să o mai descriem şi noi. Graniţa militară, a cărei locuitori (români şi sârbi ), păreau mulţămiţi cu soarta lor, au desfiinţat-o, şi chiar în contra legei (art. V, § 55, 1848) o au organizat de ea fără ea, înainte de a fi reprezentată în Cameră.

Prin aceasta ş-a pierdut cea mai mare parte a pădurilor şi păşunelor ce le folosea mai nainte, au pierdut dreptul de a fierbe rachiu, li s-a introdus o administraţiune şi justiţie încurcată, care nime nu o pricepe, mânuită prin oameni străini care de fel nu cunosc împrejurările de acolo, care, în teritorul acela dedat la regulă şi pace, au semănat discordii şi nemulţămiri, încât abia după un an de administraţiune ungurească guvernul a fost silit să trimată comisariu guvernial acolo, ca să studieze situaţiunea şi oamenii, să demisiuneze şi să numească noi diregători. O cârpeală după alta, care însă toate nu vor produce mulţămirea poporului, pentru ca pe el nime nu-l consultă. Drept recompensă pentru armele luate li s-au impus sarcini nouă cu mult mai mari decât cele de mai nainte, iar şcolile naţionale – şi prin urmare şi confesionale de mai nainte, făcute şi susţinute din averea lor privată – li s-au prefăcut în şcoli comunale, care peste voia proprietarilor sunt scoase de sub influenţa bisericei noastre.

Aici totul este stricat, iar în capul trebilor oameni fără tact, străini de limba şi interesul poporului. Au viaţa municipală fără drept de alegere; până când în celelalte părţi ale ţărei toate municipiele ‘şi aleg pe oficialii săi, aici toate posturile se ocupă prin denumire. Motivul nu poate fi altul decât ca nefiind pe acolo maghiari nici măcar de sămânţă prin alegeri nu s-ar putea încuiba şi acolo maghiari, apoi o administraţiune fără maghiari nu poate fi admisă.

Unicul pupor săsesc, ca cel mai mic, dar cu cei mai puternici patrioni, aliatul privilegiat al maghiarilor nainte de 1848, au fost mai mult cruţat, în anul acesta însă şi saşilor li se puse calpac pe cap şi pinteni la călcâie.

Pe saşi – i supără şi aceasta, însă lor nu le va fi nimica. Fiindcă ei nu se află printre maghiari, ci printre români, lor tot li s-au lasat supremaţia faptică peste majoritatea teritorului unde sunt. Privilegiele de care s-au bucurat seculi întregi le-au dat avere şi inteleginţă multă faţă de foştii lor eloţi şi cu ajutorul acestor factori le este asigurată puterea şi în viitor. Ca toate lucrurile ce nu au de bază dreptatea nici chiar ecuitatea însă, nici reformele introduse în fundul regiu nu mulţămesc pe nimene.

După aceste specialităţi să vedem: în genere ce s-a făcut spre mulţămirea românilor?

Nici un element nu este sub coroana sfântului Ştefan atât de desconsiderat ca cel român, cu toate că acesta este cel mai compact pe teritorul ce-l locuieşte, şi mai uşor de mulţămit.

Se pare însă că tocmai pentru aceasta, apoi pentru tenacitatea cu care se alipeşte de limba şi religiunea sa, se consideră, de cel mal periculos, căci parcă toată lumea s-a conjurat în contra lui. Nimărui n-a făcut nici o nedreptate, şi românul la nime n-a întâmpinat nici măcar bunavoinţă. Toţi care au venit în contact cu el s-au nizuit să-l nimicească. Inimici cât frunza şi iarba, dar amici nici unul n-a avut de când e subjugat; şi el ca prin minune totuşi n-a pierit, el totuşi esistă, necăjit şi îmbrâncit ce e drept, dar sănătos, moral şi vânjos, şi – dovadă persecuţiunile sistematice – el încă şi azi insuflă spaimi inimicilor său seculari. Altă mângăiere nici nu are decât că n-a devenit încă compătimit de nimene, căci tot e mai bine a fi frica altora decât compătimit.

Toată lumea ştie cumcă, după atâţia seculi de persecuţiune, legile din 1863/4 făcute cu concursul românilor şi sacţionate prin domnitorul au fost cele mai mulţămitoare dintre câte au cunoscut românii transilvăneni de la decăderea lor până atunci. Şi cu aceste legi era supremaţia tot în mâna maghiarilor, pentru că aristocraţia, averea şi inteligenţa lor le asigura întâietatea sub orce împrejurări şi sub orice legi, chiar şi în absolutismul nemţesc; – ele însă totuşi erau apte de a servi de baza unei adevărate şi sincere înfrăţiri între elementele ce locuiesc în această ţară. Ei! dară maghiarilor chiar asta nu le-a venit bine la socoteală. Abia se împăcară cu Austria, numaidecât le scoaseră din vigoare, dezavuând şi chiar sancţionarea împăratului.

Se ştie cumcă”uniunea” sau mai potrivit fuziunea Transilvaniei cu Ungaria, aşa precum s-a efectuat, s-a făcut în contra voiei şi interesului poporului român, care este majoritatea precumpănitoare a locuitorilor Transilvaniei. Nu e lipsă ca noi să descoperim maghiarilor cumcă aceasta a străbătut până la suflet pe poporul român, căci aceasta o ştiu ei prea bine, o ştie lumea.

Nu e scopul nostru a discuta aici legalitatea acestor acte, ci luăm faptele împlinite aşa cum sunt, şi din situaţiunea creată de elementul domnitor voim să li dovedim maghiarilor realitatea tendinţei lor.

Ei bine! de cumva acela care a aflat de bine şi consult a da aceste lovituri românului – necontenit afirmă şi se jură cumcă el voieşte bine românului, cumcă are interes vital a trăi în solidaritate frăţască cu el şi cumcă lucrează din toate puterile la esoperarea înfrăţirei – oricare om cu minte şi serios trebuie să creadă cumcă maghiarul va cerca să aline durerile cauzate românului prin faptele povestite cu alte recompense demne de doi fraţi.

Şi cari sunt acele recompense?

S-a enunciat cumcă preste cele trecute se trage vălul uitărei.

Aceasta însă în faptă s-a estins numai la”honvezii „ ungureşti din 1848, cari s-a reabilitat, oficerii lor cari au voit s-au reactivat, apoi cei neapţi s-au pensionat şi li [s-a] asigurat subsistenţă comodă, iar pentru invalizi s-au edificat un azil care se susţine din bugetul statului. A fi fost honved este titlu de a fi preferit la orice post. Dar românii cari au participat la mişcările din 1848 sunt despreţuiţi, conducătorii – oficerii – lor, şi chiar cei decoraţi, sunt necontenit insultaţi de societatea şi jurnalistica maghiară şi timbraţi de răi patrioţi, invalizii cari mai trăiesc şi orfanii lor pe strade, avizaţi la mila oamenilor – şi până când pentru aşa numiţii martiri maghiari din 1848 şi azi se ţin recvieme la cari asistă şi autorităţile publice, aceia cari au participat la înmormântarea martirului Iancu, care întru nimic n-a fost caracter inferior oricărui martir maghiar, nu numai jurnalistica i-a înfierat de trădători, ci au fost chiar urmăriţi de autorităţile publice.

Cu toate că Transilvania s-a contopit în Ungaria, fiindcă legea electorală a Ungariei era mai liberală decât a Transilvaniei, croită dinadins pentru ca poporul român să nu poată fi reprezentat în proporţiunea ce după numărul sufletelor şi după mărimea sarcinelor ce le poartă s-ar cuveni, pentru Transilvania au susţinut tot legea electorală transilvană până la 1875, când s-a făcut o lege nouă electorală pentru întreaga Ungarie.

Ar fi cugetat omul cumcă Camera Ungariei aici va fi la înălţimea chemărei sale şi, dacă ea susţine uniunea de faptă, va introduce în legea electorală un cens pentru întreg teritoriul Ungariei, dar ce să vezi! anomaliile din legea Transilvaniei toate sunt susţinute pentru teritorul Transilvaniei, censul moderat din Ungaria nu l-a estins şi asupra Transilvaniei – aici a pus un cens atât de mare încât românii tot aşa de batjocoriţi sunt ca şi mai nainte.

În decursul dezbaterei acestei legi, maghiarii, dar mai cu samă transilvănenii, fără sfială o spuneau pe faţă cumcă elementul maghiar de aici este periclitat prin români, dacă cumva se va aplica şi aici măsura din Ungaria, va se zică: dacă în una şi aceeaşi ţară se va introduce o lege egală. Mai aprig inimic al românilor s-a arătat b. Gvr. Kemény, care, şi după ce primise Camera deputaţilor o lege în câtva mai favoritoare dreptăţei, a agitat prin jurnalistică şi în persoană la magnaţi ca să o respingă şi primind propunerile lui să asuprească pe români, ceea ce i-a şi succes, căci Casa boierilor, primind propunerile reacţionare ale lui, a retrimis legea astfel modificată la Camera deputaţilor, care apoi şi ea a primit-o. Şi aşa astăzi Ungaria, care după legile esistente constă şi din Transilvania, este reprezentată pe două baze, una mai liberală pentru Ungaria proprie şi alta reacţionară – fătul lui Kemény Gábor, inimicului espres al românilor – pentru Transilvania. Iar omul în care români[i] niciodată nu pot avea încredere, b. Kemény Gábor, pentru necorecta sa purtare faţă de Camera deputaţilor şi pentru ura manifestată cătră români numaidecât după fuziune, a fost remunerat cu înaltul post de secretar de stat în ministerul de interne. Astăzi el conduce destinele Transilvaniei.

Prin legea municipală s-a introdus sistemul viriliştilor. Aristocraţia de bani concurge în două moduri la reprezentanţa municipală. Ea dă jumătate din reprezentanţii municipiului fără alegere, şi cu votul concurge şi la alegerea celeilalte jumătăţi. Lucru firesc că viriliştii – adecă cei mai avuţi – nu pot fi din şirul foştilor eloţi, pentru că aceia n-au trăit în condiţiuni de a-şi putea câştiga averi şi cu neînsemnate escepţiuni toţi sunt din foştii stăpâni, care sunt maghiari, şi din succesorii lor în proprietăţi, cari sunt jidani.

Iar acei aleşi fiindcă la formarea cercurilor electorali nu se consideră numărul locuitorilor, ci numărul alegătorilor de deputat dietal, şi numai aceştia au drept de alegere şi pentru municipii, – apoi cu censul cel mare poporul român dă un contingent foarte neînsemnat de alegători, iară nobilii maghiari, fie ei cât de calici, tot sunt alegători. Iarăşi lucru firesc: cei aleşi în partea lor precumpănitoare sunt din şirul celor scoşi prin jidani dintre virilişti. Şi aşa: fie românii în municipiu în majoritate cât de precumpănitoare, în reprezentanţa lui, după lege, ei rămân într-o minoritate ce dispare.

Fiindcă şcolile confesionale totodată sunt şi naţionale, statul, prin legea despre instrucţiunea poporală, cu încetul le desfiinţează şi le înlocuieşte cu cele comunale, cari în esenţă sunt maghiare. Un stat atât de sărac şi poliglot ca al nostru, unde esistenţa naţionalităţilor este garantată prin lege, şi fiind naţionalitatea garantată, de sine ar urma ca statul să o şi ajutore întru dezvoltarea culturei sale – un astfel de stat zic, ar trebui ca să se bucure că confesiunele iau o mare sarcină de pe umerii lui, şi din mijloacele proprii se îngrijesc de cultura credincioşilor lor, ar trebui ca din toate puterile să ajutore şi încurajeze pe confesiuni în patriotica lor tendinţă. La noi însă se întâmplă contrariul: nu numai li se deneagă şi chiar întrevenirea oficioasă în necazurile şcolilor confesionale, dară li se pun condiţiuni nesuportabile de subsistenţă şi prin aceasta sunt silite a se sinucide şi se preface în comunale, care, deşi tot din mijloacele comunei se susţin, ele nu mai sunt naţionale ci desnaţionalizătoare.

Deşi legea, şi anume § 58 art. 38, 1868, dispune imperios ca:”Fiecare elev să se instrueze în limba sa maternă „ – asta nu se întâmplă în şcolile comunale – şi ca nici să se poată întâmpla să îngrijeşte ministerul prin aceea că nu-şi creşte învăţători cari să ştie limba poporului.

Dintre 20 de preparandii (şcoale normale ) de stat ce a înfiinţat de la promulgarea acestei legi, 3 sunt între români, una în Sigetul Marmaţiei, alta în Arad şi a treia în Deva.

După § 17 art. 44, 1868, tinerii români ar trebui să se instrueze în aceste institute în limba română. Se şi făcuse începutul în Deva cu curs paralel, acela însă numaidecât s-a şi desfiinţat, şi de atunci numai studiul limbei române se mai propune cum se propune, româneşte, celelalte studii, ori le pricep tinerii români ori ba – numai ungureşte.

Ba ce să vezi? Este ştiut cumcă fostul director al acestui institut a delapidat sume considerabile din dotaţiunea institutului în vara trecută, din care cauză este destituit şi întemniţat.

În comisiunea financiară a Dietei, în zilele trecute venind la pertratare budgetul ministerului de culte, la poziţiunea preparandiei din Deva se scoală o nouă capacitate financiară – şi aspirant deocamdată numai la postul de comite suprem în comitatul Hunedoarei – armeanul Lukács Béla, şi zice:”cumcă el nici un cruceriu nu votează pentru această preparandie până ce nu se va transforma radical „. Şi oare pentru aceea că ministrul a numit acolo director pre un amic al d-sale şi al inspectorului şcolariu, care în urmă, pentru delapidare de bani publici, a trebuit pus la răcoare? Nu! de aceasta nu poate fi vorba, ci pentru că preparandia aceea este”cuibul daco – romaniştilor „! Ministrul apoi numaidecât s-a şi scuzat, recunoscând cumcă:”da! s-au întâmplat acolo lucruri necuviincioase, un profesor nu numai studiul limbei şi literaturei române l-a propus româneşte, dar şi chiar alte studii; a luat însă măsuri ca astfel de abuzuri să nu să mai întâmple, căci pre negligentul director de până aci l-a substituit cu altul şi sperează că de aci încolo nu se vor mai comite astfel de lucruri”.

Nu pentru aceea am amintit cazul acesta pentru că ne-ar interesa poate soarta preparandiei de stat din Deva, ci pentru că este chiar recent şi foarte caracteristic.

O biată catedră pentru limba şi literatura română mai este la universitatea de la Cluj şi, pentru că profesorul român al acelei catedre a cutezat să-şi propună studiul în limba lui mi ţi-l-a luat la trei parale jurnalistica şi acest atentat poate că-i va costa postul.

Art. 44, 1868, § 17 prescrie cumcă:”Rezultatul învăţământului fiind scopul suprem al statului din punctul de vedere al culturei şi al buneistări generale, este dator guvernul în şcoli înfiinţate deja şi în celea ce după trebuinţă,să vor înfiinţa de aci încolo prin stat a se îngriji”după putinţă” ca cetăţenii de orice naţionalitate a statului cari se află, în mase mai mari lângăolaltă să-şi poată câştiga instrucţiunea în limba lor maternă în apropierea locului lor până la gradul unde se începe instrucţiunea superioară academică”.

Legea aceasta este în vigoare deja de 8 ani, de atunci s-au înfiinţat o mulţime de gimnazii, şcoale reale şi agronomice de stat, – cugeţi că între români, cari pretutindenea locuiesc în mase compacte, i-a fost”cu putinţă” guvernului a introduce limba propunerei româneşti în vro şcoală deja esistentă sau a înfiinţa chiar vreun gimnaziu, şcoală reală sau cel puţin o şcoală agronomică de stat cu limba propunerei cea românească? Doamne fereşte: aceasta nu”i-a fost cu putinţă”, – însă i-a fost cu putinţă a retrage neânsemnata subvenţiune de stat de 4000 fl. de care se bucura gimnaziul românesc din Braşov chiar sub absolutism.

Noi contribuim milioane la tot felul de institute de stat cari toate sunt esclusive ale naţionalităţei maghiare, ba contribuim chiar şi la susţinerea teatrelor lor naţionale, şi din contribuţiunea noastră, în ciuda legilor nici măcar o para roşie nu ni se restituie pentru scopurile noastre de cultură.

Aşa numita”Lege despre egală îndreptăţire naţională” este aceea cu care se laudă ungurii în lumea mare cumcă nu mai are păreche de liberală.

E drept că nici nu are păreche. O lege care să lase uşa deschisă la tot felul de abuzuri ca aceasta nici că se mai află în toată lumea.

În părţile ei cele mai esenţiale, unde se vede a acorda vrun favor naţionalităţilor, numaidecât se moderează prin cuvântul”după putinţă” („a lehetöségig „) şi apoi în aplicare niciodată nu este”cu putinţă”.

P.e. § 6. Amploiaţii municipali, pe teritoriul municipiului, în corespondinţele lor uficiale cu comunele, adunările, reuniunile, institutele şi privaţii”,după putinţă” se vor folosi de limba acestora.

  • – 1 17. relativ la institutele de învăţământ citat mai sus, încă este cu”lehetöségig „.
  • – 1 27. „La ocuparea funcţiunilor şi în viitor numai calificaţiunea personală servind de normă, naţionalitatea cuiva de aci încolo nu se poate considera de piedecă la ocuparea a nici unei funcţiuni sau demnităţi din ţară. Ci din contra guvernul ţărei se va îngriji ca la posturile judecătoreşti şi administrative şi cu deosebire la cele de comite suprem, „după putinţă” să se aplice persoane deplin versate în limbile necesarie şi cualificate, – din sânul diferitelor naţionalităţi”.

Apoi § 4, art. IV, 1869, care este în strînsă legătură cu acesta, zice:”La ocuparea posturilor judecătoreşti să se observe cu deosebită atenţie ca numirile la tribunalele de prima instanţă şi la judeţele singulare, pre lângă calificaţiunea prescrisă în §§ 6 şi 7”după putinţă”, să se facă conform dispoziţiunelor §- lui 27 art. 44, 1868, cu consideraţiune ecuitabilă la naţionalităţile ce locuiesc pe teritorul respectivului tribunal”.

Adevăratul şi moralul înţeles al acestor §§ ar fi ca: în municipii, de cumva se află, să se aplice în diregătorii indivizi de acei cari sunt în stare a corespunde cu comuna şi privaţii în limba lor.

Asta, şi chiar de n-ar fi o lege, o pretinde mintea sănătoasă şi este cel mai esenţial tribut al bunei administraţiuni.

Oameni de aceştia în toate municipiile se află în abundenţă, dar chiar pentru această însuşire nu se aplică.

În toată ţara nu mai este nici un vice-comite (subprefect român, şi de cei mai mici diregători încă abia ici-cole câte unul ex peculiari gratia, care şi aceia numai ei ştiu bieţii cu câte umiliri şi sacrificie se mai pot susţine în posturi.

Iar înţelesul §§- lor privitori la denumiri ar fi cumcă: pe teritoriul locuit de naţionalităţi la posturile de comiţi supremi şi juzi oamenii din sânul acelor naţionalităţi „caeteris paribus„ să fie preferiţi.

Aceasta iarăşi o pretinde interesul adevăratei administraţiuni, a promptei şi ieftinei justiţii.

Ei, dar cum o interpretă guvernul?

Pe timpul când s-a votat legea, şi înainte de aceea încă, mai aveam ici colea câte un diregător înalt, pe la guvernul transilvan şi pe la ministeriu. În ministerul de culte – cel mai însemnat pentru noi – aveam chiar un secretar de stat. Astăzi nu mai este nici chiar un concipist măcar, toţi sunt parte demisionaţi, parte pensionaţi în etatea cea mai viguroasă. Cine pofteşte putem servi şi cu numele.

comiţi resp. capitani supremi aveam în Arad, Caraş, Cetatea de Piatră, Zarand, Făgăraş, Năsăud, Alba superioară şi Doboca, astăzi”cu deosebire” de aceştia în ţara întreagă nici unul nu mai avem.

La înaltele curţi judecătoreşti, parte prin moarte, parte prin demisionări, parte prin destituiri, pe zi ce merg se impuţinează numărul românilor fără a se denumi alţi români cel puţin în locul lor.

Au răposat de la Înalta Curte mai mulţi, de la Tabla Regie aseminea a demisionat unul şi s-a destituit altul fără proces disciplinar, fără pensiune după mulţi ani de serviciu, şi s-au pensionat 3 şi în locurile vacante n-au mai urmat români.

Astăzi avem la Curtea de casaţiune: între 20 de judecători resp. preşedinţi – unul, – la Curtea supremă: între 50 – doi, şi la Tablele Regeşti: între 148 şepte români.

Cu ocaziunea organizărei tribunalelor au capatat şi câteva locuri româneşti tribunale de prima instanţă, p.c. Oraviţa, Boroşineu, Făgăraş etc. etc. – la cele două reducţiuni toate s-au desfiinţat.

Se denumise dintre români şi câţiva preşedinţi de tribunale – au mai rămas doi, – dintre cari unul este esilat între secui altul la Karczag, pe unde nu văd pui de român.

juzi de tribunale, juzi şi subjuzi singulari erau un număr oarecare, cei mai mulţi dintr-înşii sunt deja pensionaţi în cea mai bună etate, mare parte răsfiraţi pe unde nici n-au visat, pe la Szegedin, Karczag, Dobriţin, Kecskemét, Sárospatak, Kaposvár, Székesfehérvár, Gyone şi mai ştie-i D-zeu pe unde printre maghiari şi slovaci, unde cea mai necesară calificaţiune a lor – cunoştinţa limbei române – trece pe nimica: iar în locul lor printre români sunt denumiţi străini cari nu cunosc nici poporul român nici limba lui şi-i fac dreptate cu ajutorul servitorului de cancelarie.

Pe baza diplomei din octomvrie 1860 şi mai târziu a legilor din 1863/4 s-au fost introdus limbele naţionalităţilor ca limbă de partide pe la cele mai multe judecătorii.

În privinţa acestui uz zice § 9, art. 44, 1868 cumcă:”până când în privinţa definitivei organizări a judecătoriilor de prima instanţă şi în privinţa introducerei verbalităţei nu va decide legislaţiunea – se susţine pretutindene uzul de până aici”.

Legislaţiunea încă n-a dispus cele prevăzute în lege, prin urmare § citat este în deplina vigoare.

Ei, dar ce să faci? legea”despre egala îndreptăţire naţională” atât este de sântă în Ungaria, încât nu numai o poate călca fiecare nepedepsit ci din contra: cel ce o calcă e remunerat şi cel ce o ţine e pedepsit.

Fiecare jude singular şi preşedinte de tribunal se constituie în legiuitor şi în puterea sa de jude respinge actele ce nu sunt compuse în limba maghiară.

În contra unei astfel de deciziuni ilegale nicăieri nu afli remediu. Dacă dai recurs de nulitate, curtea de casaţiune îl respinge, pe motiv că: cazurile de nulitate sunt taxative precizate în § 297, procedura civilă, şi acolo nu este prevăzut astfel de caz. Dacă recurgi la ministru, – el zice că: în trebile judecătoreşti n-are treabă, nu se amestecă.

Dacă duci afacerea înaintea Camerei şi acolo interpelezi pe ministru, cum au făcut Trauschenfels, acolo nu se sfieşte ministrul a înfrunta pe naţionalităţi pentru că se folosesc de dreptul lor şi”recunoaşte cumcă fapta respectivului preşedinte sau jude este călcarea legei esistente, însă legea nu este bună şi va face propunerea ca să se modifice legea, ca să se potrivească cu faptul denunţat. Nu vine cu propunerea, dar stând legea neabrogată, nu o respectează guvernul şi sufere ca să o calce amploiaţii subalterni şi prin aceasta apoi uzul limbelor nemaghiare pe lângă toată garanţia legei s-au şters pe la toate tribunalele.

Iată ce este legea acea vestită de naţionalităţi pentru care toleranţa maghiarilor în ochii Europei nepreocupate este cel mai frumos fenomen a secolului.

Este o lege făcută cu rezerva mentală de a nu o respecta, este sorgintea persecuţiunei naţionalităţilor, – şi nu ne sfiim a zice, este sorgintea ruinărei patriei, pentru că printr-însa se dezrădăcinează din inimele, cetăţenilor statului, respectul cătră sfinţenia legilor ce negreşit trebuie să conducă la demoralizarea generală.

Este într-adevăr un lucru curios într-un stat liber şi civilizat a esprima prin lege cum că:”naţionalitatea cuiva nu se poate considera de piedecă la nici o dregătorie sau demnitate din ţară” (vezi § 27). Şi astfel de §§ nu mai vezi prin legile altor ţări, pentru că sunt superflue, – aici însă în astă lege, în care tot ce este scris pentru aceea s-a scris ca în faptă să se urmeze contrariul – a fost chiar la locul său – pentru că în faptă astăzi, naţionalitatea română este piedică la orice oficiu sau demnitate în ţara noastră!

Să mai amintim pe scurt şi de arondarea parţială a comitatelor, care se efectuă în anul acesta.

Se zicea cumcă arondarea se face din motivul bunei administraţiuni, în faptă însă s-a făcut din motivul că cu toată vitregitatea legilor, totuşi mai erau în ţară câteva municipii unde naţionalităţile reuşau în preponderanţă faţă de maghiari, aşa erau: d.c. districtul Chichindei sîrbesc în Banat, comitatul Zarand, capitanate [le] Cetatea-de-Piatră, Făgăraş, Năsăud. româneşti şi scaunele săseşti, cari apoi prin arendarea, afară de Făgăraş, care a mai căpătat element străin din alte comitate, toate s-au desfiinţat şi răsfirat prin alte comitate.

Întreaga Transilvanie a fost rău împărţită în trecut, pentru că era fătul celor 3 naţiuni şi 4 religiuni privilegiate de nainte de 1848 şi era şi teritorialmente împărţită Transilvania conform interesului naţional al maghiarilor, saşilor şi secuilor; dar totuşi rămăsese ici colea câte un petec care încă pe atunci era grăniceresc şi după desfiinţarea graniţei devenise aceea ce era: românesc.

Însă acuma, după noua arondare, românii aşa sunt imbucătăţiţi printre elementele neromâne încât cu ajutorul şi a legei municipale, nicăieri nu pot deveni hotărâtori în trebile municipale decât numai în Făgăraş, unde însă prefectului i este permis a calca legea, precum s-a dovedit şi mai curând cu ocaziunea alegerei comisiunei administrative, şi prin asta a paraliza majoritatea română.

Să mai vorbim şi de toleranţa socială a maghiarilor mai cu sama transilvaneni faţă cu românii? Nu o facem aceasta, căci ne temem că ne-am pierde pacienţa de a o trata şi acea cestiune cu sânge rece şi am ajunge la rezultate cari i-ar aduce pe stăpânitorii maghiari prea aproape de modernii lor consângeni.

„Telegraful român” face deci întrebarea: cari sunt bazele pe cari un popor conştiu de demnitatea sa ar putea incheia o sinceră alianţă cu poporul maghiar aşa precum ni se prezintă el astăzi? Să binevoiască a ni dovedi cu fapte dar nu cu fraze nici cu legi scrise cumcă: celea enumerate de noi nu sunt adevărate, căci noi zău nu aflăm nici o bază pe care s-ar putea realiza o adevărată şi sinceră frăţie intre noi şi ei, nu vedem egalitate numai în darea de bani şi de sânge şi afară de acestea pe toate terenele numai umiliri, de considerări şi persecuţiuni nedemne de fraţi.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1870 – 1877
ALBINA, FAMILIA, FEDERATIUNEA, CONVORBIRI LITERARE, CURIERUL DE IASI
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Pag. 134

Mihai-Eminescu.Ro

image_pdfimage_print

One thought on “[„SE VORBEŞTE CĂ ÎN CONSILIUL…”] – de Mihai Eminescu [17, 19, 21, 26, 28 noiembrie 1876]. Conferință publică a lui Eminescu pe tema România și Austro-Ungaria publicată apoi în Curierul de Jassi (Iași)

  1. Pingback: "Unirea Românimei… E visul meu de fier!" - Eminescu pentru "Dacia Mare", Biserica Națională și Catedrală la Centenar - Mihai Eminescu

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.