[„SE ZICE CĂ PREA DĂM”] – de Mihai Eminescu [21 mai 1882]

Se zice că prea dăm gură de lup onorabililor adversari şi că în scrierea noastră nu se observă acele dresuri si cochetării stilistice prin cari strălucesc învăţaţii „Românului”.

Gura păcătoşilor adevăr grăieşte. Nu alegem vorbele după cum îndulcesc sau înăspresc lucrul, ci după cum acopăr mai exact ideea noastră. Vorba nu e decât o unealtă pentru a esprima o gândire, un signal pe care-l dă unul pentru a trezi în capul celuilalt, identic, aceeaşi idee, şi când suntem aspri nu vorbele, ci adevărul ce voim a-l spune e aspru. De aceea nu prea întrebuinţăm eufemismi. Oricât de împodobit cu titluri şi ranguri ar fi un cumulard ori o nulitate, în ochii şi sub pana noastră rămâne ceea ce este, iar luxul orbitor al unei virtuţi problematice nu ne va îndupleca să-i dăm un atestat de moralitate. Ne pare rău că în ţara aceasta nu s-au aflat pururea destui oameni cari să aibă curajul de-a numi lucrurile cu numele lor propriu, nu cu cel figurat.

Cităm, exempli gratia, pe eroii nocturni de la 11 fevruarie. În lexiconul oricărei limbi din lume purtarea gardei şi-a ofiţerilor se numeşte frângere de jurământ şi de onoare militară, felonie.

La noi s-a botezat treaba aceasta „contract sinalagmatic” şi cei ce au comis asemenea acte de virtute au fost răsplătiţi nu cu cordonul ce li se cuvenea, ci cu cordoanele „Stelei României”. Şi, de câte ori cităm acest caz monstruos, „Pseudo – românul „ vine cu argumentarea ad hominem că şi conservatorii ar fi conspirat în contra lui Vodă Cuza. Dar de la a conspira cu pericolul vieţii şi averii până la a-şi frânge jurământul militar e deosebire cât cerul de pământ. Niciunul din oamenii pe cari – i citează „Românul” nu şi-ar fi frânt jurământul îndoit dacă suveranul l-ar fi însărcinat cu paza persoanei sale. Militarii în cestiune, dacă au crezut în adevăr că participarea lor la conspiraţie e necesară, trebuiau să înţeleagă că n-o puteau face decât cu sacrificiul numelui, carierei, vieţii lor morale. Dacă cineva crede că trebuie să moară pentru o idee să se hotărască a primi moartea, care-n cazul acesta nu era fizică, ci civilă. Unul singur din acei oameni a avut destul sentiment de soldat pentru a înţelege aceasta. El a simţit că trebuie să scutească tânăra armată de priveliştea odioasă a rămânerii în rangurile ei, a simţit că existenţa sa e imposibilă într-un corp constituit pe baza fidelităţii şi onorii ostăşeşti; s-a ascuns şi s-a izolat, s-a sinucis cetăţeneşte. Pe ceilalţi i-am văzut grămădindu-se înainte, ba şezând în cupeaua suveranului; alături de el, chiar în urma recidivei de la Ploieşti.

Dar „Românul” insistă asupra împrejurării că partidele politice s-au folosit de faptul trădării. Da, de trădare, nu de trădători.

O armată în campanie se foloseşte de spioni, dar nu-i decorează, nu face din ei demnitari publici. I-o fi plătind poate, dar îi plăteşte din fonduri nemărturisite, căci conştiinţa niciunui popor nu suportă remunerarea publică a trădării şi a feloniei.

Acestea le ştie „Românul” tot aşa de bine ca şi noi, ştie prea bine că o crimă politică comisă de un om privat încetează a fi o crimă când e purtată de vederi mai înalte şi dictată de cugetul curat, fie chiar greşit, de-a mântui statul, pe când frângerea unui jurământ de două ori depus nu încetează de a fi o crimă, nu politică, ci comună. Dar simularea de a nu putea distinge lucrurile nu ne obligă deloc pe noi de-a boteza faptele altfel decât cu numele ce li se cuvine.

Şi dacă le dăm acest botez n-o facem din ură pentru adversari ci pentru că exemplele de felonie, decorate şi răsplătite, corup spiritul public. Un popor cată a fi convins de vorbele pe cari Franklin le-a rostit: „Când cineva îşi propune câştig şi onori, fără muncă şi merit, e un otrăvitor. Ridică piatra şi aruncă în el”. Acest venin însă l-a semănat demagogia roşie. Ceea ce, în orice ţară şi după conştiinţa publică a oricărui popor, e absolut condamnabil, absolut rău, absolut înjosit, a fost la noi… recompensat, înaintat, împodobit cu decoraţii. Va să zică nu muncă-i trebuie românului, nu sobrietate, nu merit, nu inteligenţă pentru a se ridica şi a face avere, ci trădare, vânzarea celui care te plăteşte pentru a-i păzi viaţa; specularea credulităţii publice; trezirea patimilor rele din sufletul omenesc. Puţin îţi pasă dacă un popor întreg pierde printr – asta deosebirea eternă ce există între bine şi rău, între lăudabil şi condamnabil; că moralitatea unei naţii întregi degenerează; că copilul dă în tată şi tata ‘n copil, că e ca în ziua de apoi, cum zice Scriptura, tu cu acest preţ te ridici deasupra tuturor, demoralizarea şi mizeria generală sunt condiţia şi izvorul bunei tale stări private.

Ei, aceste trebuie să înceteze odată dacă e vorba ca statul român să nu fie coprins în mod epidemic de boala imoralităţii şi a feloniei, dacă e vorba ca spiritul public să rămâie sănătos şi pururea în stare a condamna ceea ce e rău şi a aproba tendinţile oneste şi munca onestă.

Nu devenim prin aceasta apologiştii fostului Domn, precum nu ne facem nici judecătorii lui.

Cu tendenţele sale absolutiste, el n-a făcut decât ceea ce orice absolutist face, el a lovit în puterile istorice ale ţării şi a ridicat din noroi tocmai pe aceia cari în noaptea de la 11 fevruarie i-au păstrat – recunoscători – atâta credinţă. Soarta oamenilor e tragică.

Creaturile ignorante şi nule pe cari a avut generozitatea a le ridica, acelea i-au pus revolverul în piept; plebe semistrăină au ridicat din întunerecul făclieriei şi a birturilor, plebea aceasta semistrăină l-au dat pe mâna inamicilor săi. Oamenii politici ce-au conspirat în contră-i îi erau adversari, inamici, oameni loviţi şi umiliţi poate de fostul Domn; prietenii uniformaţi, juraţi şi plătiţi pentru a-l păzi, erau trădători. Între inamiciţie leală şi trădare e o substanţială deosebire, învederată pentru orice spirit onest şi asupra căreia insistăm pentru atâta oară spre a invalida insinuaţiunile foii guvernamentale.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Vol XIII
 
image_pdfimage_print

Leave a Reply

Your email address will not be published.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.