Sîntem în ajunul unei soluţiuni definitive a cestiunii izraelite. Guvernul şi-a plecat armele, majoritatea roşie a primit programul întreg şi intact al opoziţiei, viitorul art. 7 al Constituţiei române va fi o stavilă şi mai puternică în contra înstrăinării decum a fost articolul actual.
E un moment atît de frumos acesta, în care ideile apărate de noi sînt purtătoare de biruinţă, încît lăsăm orice incriminări la o parte. Şi, dacă ne aducem aminte de scurtul trecut în care ţara a fost agitată de această grea şi periculoasă cestiune, o facem numai în interesul adevărului istoric, fără ură şi patimă contra cuiva.
Acum un an art. 44 al Tractatului de Berlin atîrna ca sabia lui Damocles asupra ţării, iar presa guvernamentală augmenta spaima, năzărindu-i-se în perspectivă nouri grei şi încărcaţi cu grindină pe care-i vedea adunîndu-se dinspre străinătate asupra noastră.
Cînd s-au escris alegerile pentru Camerele de revizuire agitaţia era la culme. Dar pe cînd ziaristica, cu puţine escepţii, se întrecea în cuvinte cari, oricît de frumoase ar fi fost, n-aveau puterea nici de-a convinge, nici de-a îndupleca, organul nostru au adus studii serioase asupra cestiunii, studii bazate pe date statistice, pe comparaţiunea textelor de lege din diferite ţări, cîştigînd opinia publică pentru singurul punct de vedere admisibil şi raţional, că reforma constituţională nu se poate face decît în marginele în care se poate concilia cu interesele economice şi naţionale ale ţării.
Ţinem a reaminti solemna declaraţie făcută în acest organ că partidul conservator nu va face, precum nici au făcut, cestiune ministerială din cestiunea izraelită.
De unde presa europeană toată era în momentul întîi contra noastră, vedem astăzi cestiunea atît de lămurită încît o reacţie analoagă cu cea de la noi se prepară în Germania şi Austria, că „Journal des Débats”, publicînd scrisoarea d-lui Crémieux, se pronunţă pentru noi, că generalul Garibaldi şi vestitul Kossuth găsesc de cuviinţă a se lupta cavalereşte pentru noi în publicitatea europeană.
Cu toate acestea, pe cînd presa străină nu era ostilă şi după a ei atitudine aveam grijă de chiar atitudinea sferelor influente ale diplomaţiei, în mijlocul unei fierberi generale şi a unei generale incertitudini şi lipse de hotărîri, grupul conservator din Iaşi, unit cu un grup de bărbaţi independenţi, liberali prin tendenţe, dar moderaţi şi circumspecţi în procedere, au stabilit lineamentele esenţiale ale unei soluţiuni care astăzi poate se va vota ca definitivă şi sfîntă voinţă a ţării.
Reamintim dar că, dacă biruinţă este, ea este a acestor două grupe, cărora, cu gratitudine adîncă o constatăm, nu le-au lipsit nici concursul fracţiunii, nici acel tot atît de preţios şi vrednic de laudă a liberalilor moderaţi din Ţara Românească. Oricît de multicoloră ar fi fost dar opoziţia, un singur merit are, că strîns unită şi-a pus pieptul pentru ţară, că mica ei oştire a fost o oştire de eroi.
Ne aducem aminte de o duioasă legendă păstrată în memoria popoarelor din Peninsula Balcanică. Cînd Mohamed II s-a întîmpinat la Rovine cu mica oştire a lui Mircea cel Bătrîn, în partea turcilor era ca aliat vestitul Marcu Crăişorul, eroul legendelor slave. Cînd acesta a văzut mulţimea săgeţilor române întunecînd văzduhul ca nourii cerului, a căzut în genunchi, rugîndu-se: „Fă-mă, Doamne, să cad în luptă, dar să învingă creştinii”.
Craiul Marcu a căzut în bătălie, dar Mircea a ieşit biruitor.
Tot astfel guvernul, patriotic fiind, au trebuit să se roage lui Dumnezeu: „Fă-mă, Doamne, să cad în luptă, dar să învingă ţara!”
Dar n-avem numai bucuria de a vedea schimbată opinia Europei, de a vedea liniştindu-se ţara din îngrijirea ei, o şi mai mare satisfacţiune ne este păstrată.
Izraeliţii înşii, recunoscînd că nu cu Alianţa, ci cu noi împreună or să trăiască, nu cer nimic alta decît ceea ce ţara poate da.
Oameni însemnaţi şi de talent părăsesc punctul de vedere al interpretării largi a art.44 şi vor cere împămîntenirea individuală.
În această oră de apropiere generală, cînd România dă într-adevăr din toată inima posibilitatea ca izraeliţii să devină cetăţeni ai ei, ne simţim datori a vorbi în spiritul păcii şi a reaminti că nu ura contra rasei izraelite, nu patima, nu prevenţiuni religioase ne-au silit a menţine un atît de strict punct de vedere, ci mai cu seamă natura ocupaţiunilor economice ale evreilor, precum şi persistarea lor întru a vorbi în familie şi piaţă un dialect polono-german care-i face neasimilabili cu poporul nostru.
Daca, în locul muncii actuale, care nu consistă în mult mai mult decît în precupeţirea de muncă străină, evreii se vor deda ei înşii cu ocupaţiuni productive, dacă şcoalele noastre, în cari oricînd au fost primiţi şi trataţi pe picior de perfectă egalitate cu românii, vor avea de rezultat a-i face să vorbească şi să scrie româneşte, atunci viitorul art.7 nu va mai fi o piedică pentru ei, căci nimeni nu va contesta unui român adevărat, de orice rit ar fi, dreptul de cetăţean român.
Fie zis într-un ceas bun şi împlinească-se binele cu prisosinţă!
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 noiembrie 1877 – 15 februarie 1880
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Vol X