[„ŢĂRANUL ROMÂN, SĂRMANUL ŢĂRAN ROMÂN!…”] – de Mihai Eminescu [19 aprilie 1879]

Ţăranul român, sărmanul ţăran român!

I-am dat moşie de veci pentru ca să o lase în părăginire; l-am făcut singur stăpân pe sine pentru ca nimeni să nu le mai stea în cale celor ce voiesc să-şi facă parte din averea lui; i-am dat drepturi pentru ca noi înşine să tragem foloase din ele; l- am făcut liber ca cerbul în pădurea cutrierată de vânători şi neatârnat ca frunza purtată de vânturi; l-am înăbuşit cu binefacerile libertăţii, încât astăzi îi vine să strige: „Dă-mi, Doamne, o stăpânire aspră şi dreaptă, ca să mă scape [de] cei ce mă iubesc în gura mare!”

Atunci când coconaşii, unii flămânzi şi alţii îmbuibaţi, au venit cu „libertatea” şi cu „fasoanele” de prin ţările străine şi au început să îmbete lumea cu vorbe frumoase, erau atunci oameni cu greutate şi cu pricepere, care cunoşteau ţara, obiceiurile

şi nevoile ei şi care ne ziceau să nu prea grăbim cu „libertăţile” şi cu primirea aşezămintelor străine, pentru ca nu cumva să ne pară rău mai târziu.

Liberalii strigau în gura mare că aceşti oameni cumpătaţi sunt vânduţi străinilor, că urăsc poporul şi că vor să-l asuprească.

Ia să vedem acum unde ne-au dus liberalii cu iubirea lor cea mare.

În sat liberalii au aşezat diregătorii pe tipic străin, în care oameni străini poartă trebile satului după străine legi şi străine obiceiuri, încât bietul român nici nu mai ştie când i se porunceşte ori i se ia cu drept şi când e năpăstuit. Românul are drept să aleagă pe sfetnicii satului; ca c etăţean liber, el are vot; nu are însă voie să deie acest vot celui mai vrednic şi mai cu pricepere din sat; nu are voie să-şi pună în fruntea satului un om ca sine, ci trebuie să aleagă un cărturar. Iară dacă în sat nu sunt cărturari, dacă între cărturari i din sat nu e nici un om cumsecade, ori nici unul care voieşte să primească „slujba” de primar, românul poate să aleagă pe vreunul dintre oamenii fără de căpătâi ce cutrieră ţara ca o haită hămisită, pe vreun neguţător scăpătat, un logofăt, un vătaf ori un fecior boieresc.

Astfel am ajuns că în cele mai multe sate din ţară coada e căpătâi şi netrebnicul om de frunte. Numai pe ici pe colo mai găsim câte un ţăran ori alt om cumsecade în fruntea satului, şi primarul cu notarul, în loc să-i apere pe săteni, dau mâna cu ovreii şi cu arendaşii, ca să-i asuprească; primarul şi notarul sunt cele mai nesăţioase lipitori ale satului.

Chiar mai rău decât în sat stau trebile în plasă.

Guvernul trimite de prin târguri câte un flămând în plasă şi noul subprefect, în vede rea câştigurilor legiuite şi nelegiuite, îşi cumpără numaidecât cai şi trăsură şi, din om fără de căpătâi ce era, începe a-şi da aerul de boier. El se simte stăpân pe plasa în care se află. Primarii şi notarii nu pot face nici o treabă fără de voia lui şi, prin urmare, ei trebuie să-i facă parte din câştig. Arendaşii şi proprietarii, fără de ajutorul lui, rămân cu pământurile nearate şi cu recolta părăsită. El vinde prin urmare munca ţăranului şi arendaşul ce voieşte să aibă totdauna braţe şi plugari şi car e îndeprisos, nu are decât să câştige cu un preţ oarecare pe subprefect. E în sfârşit o înţelegere între toţi cei ce vor să trăiască bine fără de a munci câtuşi de puţin: ia fieştecare ceea ce-i cade îndemînă şi în cele din urmă toate se sparg în capul hoţilor de păgubaşi.

Dar guvernul, liberalii cei mari, miniştrii plini de iubire cătră popor, Camera, Senatul, fruntea ţării ce face?

Face fiecare ce poate.

Cei mai mulţi dintre „liberali” acum trei ani erau plini de datorii şi, după o muncă, de trei ani, s-au făcut, slavă Domnului, oameni cu stare.

Căci unii au câte două-trei lefi, alţii posed moşii de ale statului cu arendă scăzută şi iarăşi alţii cumpără ori vând: ei n-au vreme să umble după nimicuri şi să mai caute ce fac primarii, notarii, pomojnicii şi subprefecţii.

Un lucru cere guvernul de la primari şi de la subprefecţi: ca la alegeri să-i ducă pe ţărani la urnă şi să-i facă să voteze pentru acela pe care îl doreşte guvernul de deputat.

De aici înainte fiecare să ieie de unde poate.

Şi dacă subprefectul vinde munca ţăranilor din plasa în care se află, directorul Ministeriului de Interne, mână dreaptă a d-lui I. C. Brătianu, cel mai mare peste toţi primarii şi toţi subprefecţii, prefectul prefecţilor vinde munca tuturor ţăranilor din ţară.

În vreme ce românii îşi varsă peste Dunăre sângele pentru o cauză străină, se hrănesc pe apucate, mor de foame, umblă goi şi degeră, liberalii se îmbogăţesc din rechiziţiuni şi din antreprize, din moşiile statului şi din samsarlâcuri; în vreme ce un român rabdă la foame şi frig şi îşi varsă sângele fără ca să ştie pentru ce, câţiva oameni vând cu un preţ de nimic carele, boii şi viaţa altor români.

Ani şi iarăşi ani de zile vor trebui să treacă până ce se va umplea golul pe care l-a lăsat vânzarea cătră străini în gospodăria ţăranului român; milioane şi iar milioane s-au pierdut şi se vor mai pierde pentru ca vreo doi-trei oameni să-şi poată face stare.

De jos până sus şi de sus până jos nu e decât jaf şi vânzare; ceea ce primarul face în sat şi subprefectul în plasă face prefectul în judeţ şi biuroul ministrului de interne în ţară.

Iată pentru ce strigă nesăţioşii mereu „libertate!”.

„Libertate” le trebuie lor, căci în „libertate” sunt toate cu putinţă.

Directorul Ministerului de Interne face ce face, apoi se pune în înţelegere cu prefecţii, subprefecţii şi primarii şi le zice:

„Voi ştiţi prea bine că e vorba de pielea noastră; alegeţi dar deputaţi liberali ca noi, căci ei ne vor ierta!”

Unul dintre liberali fură milioane; ceilalţi liberali îl dau în judecată, îl trimit la puşcărie, dar peste câteva luni pun la cale graţiarea lui. „Formele” sunt împlinite şi de aici înainte toate sunt bine. Pe ceilalţi „liberali” îi va scăpa, tot după „formele” constituţionale şi legiuite, votul celor jăfuiţi, căci românului i s-a dat votul pentru ca să aleagă însuşi pe impilătorii săi:

Aceasta e libertatea”.

Sărmanul ţăran român! Sărmana ţară românească!

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 noiembrie 1877 – 15 februarie 1880
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Vol X, Pag. 461

Mihai-Eminescu.Ro

image_pdfimage_print

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *