[„TEORIA NOASTRĂ…”] – de Mihai Eminescu [17 – 18 august 1881]

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

Teoria noastră despre antagonismul de rase din România află multe întâmpinări, însă, ciudat lucru, nu din partea ziarelor româneşti. Gazete germane, izraelite, „Indépendance roumaine”, care cel pu?in e scrisă pentru străini, c-un cuvânt cine se simte cu musca pe căciulă răspunde. Dintre organele străine scrise în limba română ne răspunde mai cu seamă acela al noilor fanarioţi care, pentru ironia lucrului, se numeşte „Românul”.

Chiar în aceste răspunsuri vedem deosebirea de rasă. Izraeliţii caută a fi obiectivi. Se ‘nţelege. Capetele sunt anatomic mai bine conformate, mai încăpătoare decât capetele stârpiturilor fanariote; de-aceea şi pot avea un interes pentru cestiunea pură, în sine, pentru cea etnologică. Organele izraelite ne răspund prin analogii istorice. Ne răspund cu normanii cari au cucerit Anglia.

În adevăr, romanii au cucerit Galia, pe urmă au cucerit-o rase germanice, tot astfel normanii au cucerit Anglia. În genere lupta fericită de rasă, lupta binecuvântată care înalţă inimile, care dă preponderenţă superiorităţii de caracter, lupta din care răsare împăcarea şi contopirea este războiul.

Dar oare cu război ne-au cucerit Pehlivanoglu, Zevzechidis şi C.A. Rosettis? Cucerirea cu arme o compară Bluntschli în viaţa popoarelor cu peţirea, cu nunta, cu selecţiunea adevărată. Dar stârpituri strecurate pe la graniţe, fugite de spânzurătorile turcilor, ne-au cucerit pe noi? Exemplul Prusiei e iar de natura celui citat de Bluntschli. O mână de cavaleri viteji au cucerit provinciile slave; ei au determinat istoriceşte aceste provincii, cari au format mai târziu sâmburul viguros al unităţii Germaniei. Şapte milioane de slavi au cucerit Rusia de la zeci de milioane de tătari, le-au dat la toţi signatura spiritului lor, limba şi dreptul, legea şi datinile, le-au slavizat. Dar le-au cucerit.

Predominarea, poziţia determinantă a elementului bărbătesc, cuceritor, iată ceea ce distinge încrucişările fericite de rasă de încrucişările nefericite. Normanii au cucerit Englitera; să nu ne îndoim un moment că tot normanii o şi stăpânesc ; cavalerii germani au cucerit Prusia, ei o şi stăpânesc. Ei bine, românii au cucerit Moldova şi Ţara Românească, ei ar şi trebui să-i determine soarta, iar nu Giani. Pherekydis, C.A. Rosetti etc., cari au venit să se hrănească aci nu ca să ne stăpânească.

La noi aceste elemente au cu totul altă origine. Ele sunt intrate prin subrepţiune, prin linguşire, prin gudurare, prin viclenie, slăbiciune. Puterea fizică şi intelectuală covârşitoare e generoasă prin chiar natura ei. Precum cel tare nu pune în luptă piedici, asemenea cel cuminte nu se serveşte de tertipuri şi de subterfugii. Caracterul distinctiv al adevărului e sinceritatea, ca şi acel al tăriei fizice; deci se vede că amândouă au acelaşi izvor antropologic: tinereţa rasei, vigoarea ei neatinsă de corupţie, fecioria ei.

D. A.V. Millo, într-o carte publicată de curând, descrie pe ţăran, despre care nu ne putem îndoi că e în adevăr român, în chipul următor: „El e în genere blând, deştept, vesel, generos, ospitalier, îndrăzneţ şi onest”

Cum sunt elementele dominante? Tocmai contrariul de ce e ţăranul: viclene, incapabile de a pricepe un adevăr, maloneste. E dar de înţeles ca rasa îndrăzneaţă, onestă şi deşteaptă să cucerească această ţară, e de înţeles chiar cum a putut să-i mănţie autonomia politică de la 1300 şi până azi, nu e însă de înţeles, nici admisibil, ca ea să se lase guvernată de gunoaiele imigrate ale oraşelor, de C.A. Rosetti, Pherekydis, Flevas etc.

Adevărul susţinut de noi era atât de patent încât, asemenea oricării evidenţe, nu suferă contrazicere; de-aceea nici „Românul” nu-l tăgăduieşte, dar caută a-l falsifica.

Iată ce zice ziarul fanarioţilor:

Este un fapt necontestat că în decursul veacului al 17-lea şi mai cu seamă în al 18-lea un număr relativ însemnat de greci au venit în ţară. Îmbrăţişând în oraşe tot felul de meserii şi negoţitorii, la ţară făcându-se exploatatori de agricultură, ei s-au amestecat cu poporaţiunea indigenă şi, fie prin căsătorii, cei mai mulţi şi-au pierdut originea străină. Acelaşi lucru s-a întâmplat c-un număr de bulgari, ruşi etc. pe cari raporturile de vecinătate i-au făcut să, se stabilească la noi în ţară, unde s-au deznaţionalizat încă mult mai repede decât grecii.

Aceasta este faptul pe care îl ia de bază „Timpul” în expunerea teoriei sale, fapt ce-l vedem, în alte împregiurări şi condiţiuni, reprodus la toate popoarele.

În alte împrejurări şi condiţiuni, da; nu însă în ale noastre. Prin cucerire, nu prin furişare şi subrepţiune, nu prin slugărnicie şi linguşire [î]l vedem la alte popoare.

Apoi, în enumerarea lui, „Românul” citează secolul al 17-lea şi al 18-lea. Dar celui al 19-lea ce-i lipseşte?

Dar revoluţia lui Tudor de ce-o uită?

Dar domnia lui Carol îngăduitorul, cea mai bogată în imigraţiune, sub care populaţia străină, care nu vorbeşte nici româneşte măcar, s-a urcat la un milion, de ce se uită?

Pentru veacul al 17-lea şi al 18-lea nu răspundem noi, căci Radu (Leon) Vodă descrie activitatea străinilor din acele timpuri în vorbe mai energice decât ale noastre:

Miluind Domnia Mea pe oamenii străini cu boierii şi slujbe, începură a face şi a adăoga lucruri şi obiceiuri rele în ţara Domniei Mele, cari lucruri toată ţara nu le-au putut obicinui, văzând că sunt de mare pagubă. Am căutat să se afle de unde cad acele nevoi pe ţară şi am adeverit de ‘mpreună cu toată ţara cum toate nevoile şi sărăcia este de la greci străini, cari amestecă domniile şi vând ţara fără de milă şi, dacă apucă la dregătorii, ei nu socotesc să umble după obiceiul ţării, ci strică toate lucrurile cele bune şi adaogă legi rele şi asuprite vânzări şi încă şi alte slujbe le-au mărit şi le-au ridicat foarte ca să-şi îmbogăţească casele lor, şi încă multe alte obiceiuri rele au arătat, nesocotind oamenii din ţară, străinând oamenii ţării de către Domnia Mea cu pizme şi năpăşti şi arătând mare vrăşmăşie către toţi oamenii ţării.

Dar oare descrierea nu se potriveşte din cuvânt în cuvânt pentru zilele noastre? Făceau şi adăogau obiceiuri rele? Asta fac şi azi.

De unde vin sărăcia şi nevoile pe ţăran astăzi? De la ei.

Cine amestecă domniile, răstoarnă şi aşază Domni? Cine l-au ameninţat chiar pe regele actual cu asasinatul? Ei.

Cine vinde ţara fără milă lui Stroussberg şi tuturor străinilor? Ei.

Cine au mărit slujbele, şi-au făcut lefuri de 30, 40 de mii de franci într-o ţară săracă, ca să-şi îmbogăţească casele lor? Cine-şi votează pensii reversibile?

Ei.

Cine nesocoteşte pe oamenii vechi ai ţării, punându-i pe o treaptă cu Carada? Tot ei.

Cine au înstrăinat oamenii ţării de cătră Domnia Sa cu pizme şi năpaşti, ca darea în judecată? Ei.

Cine arată mare vrăjmăşie cătră toţi oamenii ţării? Ei şi iar ei.

Dar nu spune Alexandri despre

……………… hidoasa pocitură

Ce-au semănat în ţară invidie şi ură?

Ciudat lucru. Dar azi, de-ar trăi Radu Vodă, 60 de ani după nu 30 de ani înainte de fanarioţi, el n-ar face alt portret guvernanţilor decât cel pe care l-a făcut în veacul al Xvii-lea.

După mărturisirea „Românului” însuşi vom recunoaşte numaidecât de ce istoria noastră se ‘ntunecă atât de rău în jumătatea a doua a vecului al Xvii-lea, în cel trecut şi-n cel actual.

Dar „Românul” ne spune că trei din patru părţi ale întregului popor sunt roşie. Deie-ni-se voie s-o contestăm în mod absolut aceasta.

Trei din patru părţi ale locuitorilor ţării, fără deosebire de provenienţă, sunt ţărani şi aceştia nu sunt nici roşii, nici albi, nici pestriţi. „Românul” o ştie foarte bine, ştie foarte bine că voturile acestor români adevăraţi sunt determinate, cu mici escepţii, de guvern, oricare ar fi el, şi că, în genere, ţăranul n-a ajuns a citi nici scrierile d-lui

C.A. Rosetti, nici ale noastre.

E vorba aci nu de poporul românesc în genere, ci de elementele determinante. E necontestat şi necontestabil că între roşi se află mult mai mulţi străini decât în orice alt partid din ţară, că partidul roşu este o Internaţională pe acţii pentru exploatarea ţării şi a poporului nostru. Fanarioţii, zburătăciţi prin mişcarea de la 1821, s-au constituit într-o societate secretă mai întâi ca ramură a Internaţionalei revoluţionare europene, mai târziu şi mai cu seamă sub Carol Îngăduitorul ca societate anonimă de exploataţie a Ţării Româneşti, deci înainte de toate a bugetului. Acesta e apoi izvorul milosteniilor şi pensiilor reversibile împărţite la greci veniţi chiar la 1830 ori 1840, destul să fi fost agenţi electorali roşii. Lucrul a ajuns atât de departe încât, dacă un fanariot n-are post, i se creează un post anume pentru el, ca să poată ciupi din buget. S-a creat în aceşti din urmă ani sute de funcţii nouă, numai pentru a căpătui în ele o sumedenie de nevolnici intelectuali şi fizici.

Partidul roşu cu organizaţia lui stricată, cu ascultarea absolută ce dă unui fanariot bătrân, nu e un partid politic, ci o societate secretă, duşmană statului, analogă cu Maffia şi Camorra, semănând mult cu ramificaţiunile Alianţei izraelite. Alianţa izraelită luptă pretutindenea pentru a ridica pe evrei, nimicind chiar pe conlocuitorii lor creştini; partidul roşu lucrează pentru a nimici orice e român, pentru a substitui pretutindenea românului pe fanariot sau cel puţin oameni tot aşa de corupţi ca fanarioţii, spre a dezmembra şi a otrăvi poporul românesc.

De aceea nu sunt a se confunda oamenii cari votează pentru roşii pentru interese, posturi sau lefuri, cu adevăratul partid roşu care consistă din 100 – 200 de fanarioţi constituiţi în societatea secretă al cărei şef este d.

C.A. Rosetti. dacă ‘i vom număra pe acei ce formează partidul roşu adevărat, determinant, cum e reprezentat în Camere, în jurnalistică, în oficiile publice, vom găsi puţini, foarte puţini români între ei, şi încă şi aceştia din numărul amăgiţilor. Nu ni se citeze Goleştii, cari erau dintre cei pururea amăgiţi, sau un Brătianu, ca uscătură din codrul verde.

Pentru a reveni de unde am plecat, zicem: Nu oprim pe nimenea nici de a fi, nici de a se simţi român. Ceea ce contestăm însă e posibilitatea multor din aceştia de a deveni români deocamdată. Aceasta e opera secolelor. Până ce însă vor fi cum sunt: până ce vor avea instincte de pungăşie şi de cocoterie nu merită a determina viaţa publică a unui popor istoric. Să se moralizeze mai întâi, să ‘nveţe carte, să ‘nveţe a iubi adevărul pentru el însuşi şi munca pentru ea însăşi, să devie sinceri, oneşti cum e neamul românesc, să piarză tertipurile, viclenia şi istericalele fanariote. şi atunci vor putea fi români adevăraţi. Pân-atunci ne e scârbă de ei, ne e ruşine c-au uzurpat numele etnic al rasei noastre, a unei rase oneste şi iubitoare de adevăr care-a putut fi amăgită un moment de asemenea panglicari, căci şi omul cel mai cuminte poate fi amăgit o dată. Dar domnia noilor fanarioţi cată să se mântuie dacă acest popor ţine la onoarea lui, la demnitatea lui, la numele lui şi în fine la existenţa lui fizică, otrăvită de rachiul jidovesc, la existenţa lui intelectuală şi morală, otrăvită de stârpiturile demagogiei fanariote.

Dar „Românul” întreabă cum am putut avea îndrăzneală de a nega originea şi ideile româneşti a roşiilor.

Vezi d-ta. Ba trebuia să ne luăm căciula şi să cerem iertare d-lor C.A. Rosetti, Pherekydis, Giani, Carada că sunt caţaoni. dacă există vro vină aci, e a lor, nu a noastră fără îndoială.

Dar, la dreptul vorbind, sunt aceşti oameni măcar împământeniţi? Iată o cestiune serioasă.

Sunt în ţară români ardeleni cari au servit statului cîte 30 – 40 de ani, sunt saşi aşezaţi din timpii Basarabilor cu anume privilegii, sunt familii evreieşti, puţine în adevăr, dar vechi, cel puţin de după Petre cel Şchiop, apoi maghiari, germani, mai ştim noi ce. Ei bine, la toţi aceştia, pentru ca să exercite drepturi politice, se cer încă formalităţi de împământenire.

Întrebat-au oare cineva dacă d. Fleva, Caligaris, Giani, Carada, Cariagdi, Pherekydis, Culoglu etc. sunt împământeniţi în regulă? Ne rămăşim că cei mai mulţi dintre ei sunt neîmpământeniţi, au fost până ieri supuşi turceşti şi greceşti, azi supuşii nimărui. Chiar d. Rosetti declară în scrisoarea către izraeliţii din Capitală că luase pasport turcesc, se ‘nţelege că în calitate de supus turcesc. Se ştie că turcii dădeau bucuros asemenea paspoarte pentru că ele însemnau o contestare a suveranităţii României. Astfel d. C.A. Rosetti, pentr-un interes momentan, nu pregetă a opta pentru cetăţenia turcească, lovind în faţă suveranitatea pretinsei sale patrii.

Iată în adevăr unde am ajuns. De la români ardeleni ori macedoneni cerem împământenire. De la Flevas, Giani, Carada n-o cere nimenea.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro

image_pdfimage_print

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.