Ziarele guvernului nu încetează nici acuma de a atrage mereu atenţia naţiei asupra articolelor speriitoare din jurnalistica străină, asupra cuvintelor nefavorabile a cutărui sau cutărui diplomat şi, deşi ar fi fost de aşteptat ca, în urma fuziunii, presa guvernamentală să înceteze a mai întrebuinţa acest nedemn mijloc de influinţare, totuşi sîntem în trista poziţie de a constata că pentru ziarul fanariot din Strada Doamnei nu există mai mare plăcere decît de-a reproduce cu o cuvioasă şi smerită mutră de vulpe toate inspiraţiunile superficiale ale unei prese şi rău informate şi rău voitoare şi în fine preţioasele schimbări de idei între diplomaţi şi reprezentanţii Alianţei izraelite.
Silă ne este de a vorbi de infecta cestiune izraelită, de acest act de înaltă imoralitate prin care atîtea puteri s-au constituit în judicătorii unui atentat de înaltă trădare comis de evreii noştri în unire cu cei ai Alianţei, dînd dreptate trădătorului în contra trădatului şi creînd un precedent care, admis odată ca normă de judecată, nu poate fi decît fatal tuturor semnatarilor Tractatului. Căci dacă li se recunoaşte unor state străine dreptul de-a se amesteca în afacerile unui al treilea fără ca el să fie ascultat, atunci deie-ni-se voie a presupune că, precum lumea aceasta e schimbăcioasă, s-ar putea ivi o zi în care un alt congres european, în care puterile să fie reprezentate în proporţii schimbate, să-şi ia libertatea a stabili asupra drepturilor Irlandei şi a Indiilor înlăuntrul monarhiei engleze, asupra drepturilor Hanoverei, Posenului, Alsasului înlăuntrul imperiului germanic, asupra poziţiei arabilor din Algeria ş.a.m.d.
În sine vorbind, puterile n-au avut nici un drept de-a se ocupa de noi fără de noi, nici un drept de-a pune condiţii pentru independenţa noastră; căci numai în epoca domniei fanariote a căzut în desuetudine, însă n-au încetat nicicînd deplina suveranitate internă şi în parte cea externă a Principatelor.
Numeroasele tractate de comerţ a Domnilor vechi, încheiate după capitulaţiunile lui Mircea cel Bătrîn şi a lui Bogdan cel Chior, deplina libertate de a stabili dreptul de cetăţenie şi de aşezare în ţările lor, o libertate mănţinută contra osmanilor chiar, adecă contra poporului suzeran, dovedesc că nici un amestec nu putea avea loc din partea străinătăţii. Abia în epoca fanarioţilor se-ncheie tractatul de comerţ de la Passarovitz, care formează începutul acelor tractate de <nos>[nobis]sine nobis prin care se stabileşte cînd dreptul de aşezare a străinilor pe pămîntul nostru, cînd jurisdicţiunea consulară, cînd instituţia sudiţilor, adecă a vagabonzilor privilegiaţi, şi de atunci infuziunea cu elemente infecte ţine necontenit şi fără stavilă.
Daca epoca începută prin Tractatul de la Paris şi încheiată cu războiul ruso-turcesc n-am fi pierdut-o pe povîrnişul unui stupid liberalism, unii căutînd să demagogizeze poporul din ce în ce, alţii oprind acel proces de disoluţiune socială, dacă puterile cele mai bune ale gene raţiei trecute nu s-ar fi irosit în lupte sterpe pentru idei fără nici un cuprins real, dacă statul nostru n-ar fi fost un adevărat Bizanţ, în care logomachia, discuţia asupra subtilităţilor constituţionale şi de principii, să precumpănească orice întrecere pe terenul muncii oneste, intelectuale şi fizice, atunci niciodată n-am fi ajuns în trista stare ca străinătatea să aibă a ne dicta ceva în privirea dreptului nostru intern. Cu un popor ca al nostru, atît de lesene de organizat şi cu atîta bun-simţ, ştiam a opune astăzi suma de puteri pierdute oricărei tentative de amestec din afară iar cestiunea de înaltă trădare s-ar fi mîntuit din capul locului prin pedepsirea aspră a acelei trădări, nu prin intrarea în apele ei.
S-a vorbit atîta în contra pedepsei cu moartea. După vechiul obicei al pămîntului pedeapsa cu moarte meritată pentru crime comune se putea răscumpăra cu gloabe, numai pentru crima de înaltă trădare nu. Dacă acei mizerabili agenţi ai Alianţei izraelite cari sînt în ţară ar fi ştiut că pentru criminalele lor uneltiri cu Alianţa, că pentru punerea în îndoială a existenţei ţării în care trăiesc, îi aşteptă ştreangul de cînepă sau securea călăului, n-ar fi cutezat nicicînd a trăda ţara şi a bate acum la uşa Parlamentului nostru, pentru a-şi cere răsplata acestei trădări.
Ce-ar fi zis Rusia, Prusia şi Austria bunăoară dacă polonii lor, constituiţi în Alianţă universală ar fi cerut la Congres reconstituirea Poloniei; ce-ar fi zis Anglia dacă inzii ei ar fi cerut de la congresul european dispărerea dominaţiunii engleze în Indii? Amîndouă popoarele sînt cu toate acestea istoriceşte cu mult mai însemnate decît evreii, în contra uneltirilor şi perversităţii cărora aşteptăm îndealtmintrelea o reacţiune în toată Europa. Aştemptăm moartea demagogiei şi credem în ea. Pînă cînd un element care nu împărtăşeşte ba din contră sub minează şi urăşte tradiţiile şi trecutul fiecărui din popoarele istorice ale Europei să aibă dreptul de-a le esploata un drept pe care nu-l răsplătesc prin nici o îndatorire pe care s-o simtă faţă cu societatea?
Lucrul acesta, această nesolidaritate a evreilor cu popoarele în mijlocul cărora trăiesc, a mers atît de departe încît aceiaş evrei cari erau furnizori ai armatei imperiale ruseşti erau pe de altă parte furnisori de arme ai turcilor, deşi acele arme nu aveau altă destinaţie decît de a fi descărcate asupra ruşilor, adică asupra compatrioţilor acelor furnizori evrei.
În treacăt mai pomenim că evreii din ţară, în timpul intrării armatelor ruseşti la noi, au scos cuie din şinele drumurilor de fier pentru a periclita viaţa soldaţilor ruşi din vagoane, aceasta ştiind bine că asemenea crime puteau să se descarce asupra ţării în care ei trăiesc.
Iată dar patriotismul şi umanitatea elementului pentru care Europa a găsit de demnitatea ei a interveni, iată elementul pentru care boierul grec din Strada Doamnei luptă cu atîta foc de un timp încoace.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 noiembrie 1877 – 15 februarie 1880
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Vol X
