„Journal des débats” primeşte din Petersburg următoarele şiruri:
Dacă revoluţionarii se abţin pentru moment de la noi acte sîngeroase şi nu fac să urmeze uciderii generalului Mezenţof alte fărădelegi asemănătoare, ei se despăgubesc dînd un avînt mult mai mare literaturii lor; oprite prin legi şi înmulţind proclamaţiile şi broşurile lor, pe cari le iubesc într-un mod atît de particular. E curios că toate silinţele celor două poliţii, cea oficială şi cea secretă, cu care Petersburgul e cu deprisos aprovizionat, nu izbutesc a descoperi ascunzătorile misterioase unde se fabrică şi se imprimă productele lor şi că continuă a da piept cu autoritatea făcîndu-le să circuleze liber prin mijlocul poştei mici. Proclamaţiile nu se mai numără printre rarităţi şi orice persoană, cît de puţin notabilă, primeşte mai multe cum ar dori; cum e cu putinţă deci ca poliţia să fie în neputinţă de-a pune mîna pe autorii lor, cît şi pe presele tipografice, de sub cari ele iese la lumină? Tipografiile sînt supuse în Rusia unei inspecţii mai riguroase, care pare a face cu neputinţă orice contravenţie; sfinţenia domiciliului nu se respectă mai mult decît libertatea cetăţenilor; arestările nu atîrnă decît de buna chibzuinţă a agenţilor şi cu toate înlesnirile acestea, perchiziţiile nu ajung la nici un rezultat.
Efectul cel mai limpede a acestei literaturi subterane e că-ntreţine panica-n societate. Citind profesiile de credinţă a acestui partid pus la index şi care nu pierde nimic din superba sa mîndrie, partid ce amestecă ameninţările cu blestemele şi în cari un tribunal, avîndu-şi scaunul în întuneric şi arogîndu-şi cu toate astea drepturile unui judecător suprem, rosteşte hotărîri neîndurate atît contra unor clase întregi ale societăţii, cît şi contra unor indivizi izolaţi, citind zic acele profesii de credinţă e natural că funcţionarul public cît şi burgezul nu se simt tocmai în apele lor şi se-ntreabă ce trebuie să crează. Dacă aceste foi n-ar fi cu asprime proibite, ei s-ar îngriji cu mult mai puţin şi nu le-ar da mai multă importanţă decît altor rătăciri ale spiritului omenesc; însă faptul că apărarea guvernului e-n neputinţă de-a opri circularea acestor foi, trezesc ideea că duşmanul se razimă pe puteri însemnate şi că neapărat cată să se ţie seama de el. Mii de zgomote stranii circulează în privirea aceasta şi s-acreditează pe zi ce merge mai mult: se asigură, de pildă, că această organizaţie revoluţionară are afiliaţi pretutindenea, că-i are în toate ramurile administraţiei publice, ba pînă şi-n sînul corporaţiunilor, destinate anume pentru a urmări pe revoluţionari şi că prin această conivenţă secretă se esplică imunitatea relativă, de care s-au bucurat pîn-acuma. La aceste descoperiri îngrozitoare se mai adaogă povestiri nu mai puţin îngrozitoare asupra proiectelor grandioase ce li se atribuie contra societăţii. Se vorbeşte de esterminarea personalului guvernamental, a bogaţilor şi a burgejilor şi oamenii îşi şoptesc la ureche că întreaga capitală sau măcar unele cartiere vor zbura în aer prin mijlocul dinamitului pe care hornarii îl vor pune pe drumuri. Toate acestea se spun fireşte într-un ton pe jumătate glumeţ: însă bagi în curînd de seamă că această veselie prefăcută ascunde o nelinişte reală şi că viitorul se anunţă plin de nouri grei.
În aceste proclamaţii, dintre cari una din cele din urmă poartă titlul Moarte pentru moarte, se găseşte esplicarea şi justificarea uciderii şefului jandarmeriei. Dacă o credem, atunci fără cuvînt s-au atribuit acest act unei simple răzbunări pentru esecuţiunea lui Kovalski, răzbunare esercitată asupra unui nevinovat. Generalul Mezenţof a fost condamnat la moarte pentru că a meritat-o el în persoană. în zilele prefectului capitalei Trepof el îşi permisese procedări crude şi ilegale către diţinuţii politici şi a primit răsplătirea. Revoluţionarii nu sînt atît de răi, precum ar voi cineva să-i facă în aparenţă, şi nu sacrifică vieţi omeneşti fără deosebire. Dacă generalul Mesenţof n-ar fi călcat datoriile sale, nimeni nu l-ar fi făcut răspunzător pentru ofense comise de alţii şi el ca persoană, nu ca şef al jandarmilor a suferit pedeapsa decretată.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 noiembrie 1877 – 15 februarie 1880
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Vol X