D. Cavaler Enrico Croce şi-a propus a scoate un ziar italiano-român pentru a face România cunoscută conaţionalilor săi.
Nu discutăm necesitatea ziarului, căci în urma urmelor aceasta va atîrna în mare parte de la modul cum va fi redigeat. E adevărat îndealmintrelea că tocmai în Italia am fost calomniaţi îndestul, că chiar astăzi cercurile oficiale ale noului regat nu ne dau un sprijin îndestul de puternic şi că în special Italia ne cunoaşte foarte puţin, deşi naţiunea italiană ne e cea mai înrudită prin limbă dintre toate celelalte naţiuni romanice.
Ceea ce am dori însă cu tot dinadinsul e ca noua foaie- căreia îi dorim mult succes şi viaţă îndelungată- să fie pătrunsă de spiritul adevărului.
Destule ziare avem în ţară, a căror singură ocupaţiune este de-a lăuda naţiunea, a-i măguli instinctele sale, a-i demonstra lucruri indiferente ca periculoase, <iar pericoloase>, iar pericolele, ca lucruri vrednice de dorit. Destul ni s-a vorbit de glorie, de tărie, de primatul nostru în Orient, pe cînd ar fi trebuit să ni se dea sfatul serios de-a cumpăni puterile noastre şi de-a nu aspira la lucruri himerice, foarte costisitoare şi foarte zădarnice pentru stadiul nostru cel mic de cultură.
Desigur că ţinem la simpatiile Italiei şi am fi foarte bucuroşi ca să se reînoiască acele relaţiuni amicale şi de solidaritate de interese, cari predominau în veacul nostru de aur sub coborîtorii Basarabilor şi ai viţei Muşatin, pe cînd Cetatea Albă şi Chilia erau pline de negustori genovezi şi veneţieni, pe cînd galbenul venetic era o monetă cunoscută, pe cînd republica Veneţiei întreţinea atît de puternice relaţiuni cu Ştefan Vodă pomenească-l!
E drept că un ziar nu e vrun lucru mare,- puţin schimbă din cursul fatal al evenimentelor, ba este adesea un fruct al acelui curs. Dar de bine de rău tot e mai mult decît nimica şi poate da direcţie unei mişcări oarecare. Astfel planul de colonizaţiune a Dobrogei prin italieni ar fi vrednic de-o atenţie unui ziar italian român; şi dacă ar succede o dată de-a porni curentul unei colonizări latine spre România, nu ne îndoim că chiar latifundiile României proprie ar fi un teren roditor pentru o asemenea lăudabilă operă.
Nu ne facem mari iluzii asupra acestui plan- din contra sîntem mai aplecaţi de-a crede că nu va reuşi decît că va reuşi. Dar bine cercetîndu-se terenul şi avînd ţinte limpezi înaintea ochilor, lucrul n-ar fi cu neputinţă şi ne-ar fi folositor şi nouă şi cauzei romanice în genere.
Iată dar un orizon larg, care se deschide noii întreprinderi ziaristice. Istoriceşte s-ar putea ocupa cu relaţiile tradiţionale, deşi ajunse în desuetudine dintre Italia şi ţările dunărene române, politiceşte ar putea milita în favorul întărirei elementului nostru izolat din răsăritul Europei printr-o nouă influenţă de sînge romanic.
După programă nu ne putem rosti încă, dar sperăm că foaia nu va fi pur şi simplu un vestitor de noutăţi şi de complimente, făcute nouă, cari nu le prea merităm, ci va îndeplini un scop serios şi bine hotărît.
„La voce d’Italia” va apărea joile şi duminicile; preţul pe an 20 franci, pe şase luni 12; direcţia şi administraţia e în strada Academiei nr. 24 la Tipografia naţională.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 noiembrie 1877 – 15 februarie 1880
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Vol X
