Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info
Dacă în timpul guvernului conservatorilor s-ar fi întîmplat a zecea parte din cîte se întîmplă astăzi sub guvernul roşu era un ţipăt pe patrioţi de n-ar fi fost omul în stare să-şi auză glasul propriu.
Un ochi deprins cu cercetări istorice, căutînd a pătrunde înţelesul acţiunilor d-lui Brătianu, va vedea că avem a face cu un om foarte deşert, care nu ştie niciodată a cîntări pierderile ţării cu foloasele problematice ce ea le cîştigă din înclinările sale politice.
Să luăm lucrul de la început.
Sub prima domnie a partidului roşu d. Brătianu era cu totul în apele Rusiei. Planul de-a cuceri Ardealul era visul aievea al tuturor Pătărlăgenilor, un vis pretextat de patrioţi pentru a face colecte pentru arme a căror socoteli nu le ştie decît unul Dumnezeu. Între noi vorbind, planul era o îndoită stîngăcie: întîi, pentru că Ardealul e o cetate firească, lesne de apărat de oricine e-nlăuntru, al doilea, pentru că veleităţile radicale aveau să îngreuieze peste măsură poziţia politică a conaţionalilor noştri de peste Carpaţi. Urmarea imediată a veleităţilor radicale a fost uniunea silită a Ardealului cu Ţara Ungurească şi strivirea politică a românilor de acolo sub supremaţia, pre cît de copilărească pre atît de ruinătoare, a fraţilor maghiari. Tot ce românii cîştigaseră, cu sudoarea frunţii lor, c-o muncă continuă şi ca credincioşi supuşi ai Casei de Austria de la Iosif II începînd şi pînă sub absolutismul lui Francisc Iosif, era şi este pus în cestiune în urma acelor veleităţi manifestate pe atunci de partidul roşu. Marele Cavour al României uitase, se vede, că ideile cele mari nici nu se coc peste noapte, nici nu se abat din rădăcina lor. Ideea uniunii românilor sub un singur sceptru e, precum am relevat-o şi altă dată, o veche idee austriacă, concepută în ultimii ani ai domniilor noastre naţionale, imediat înaintea venirei fanarioţilor. Aşadar numai din această rădăcină ea ar fi putut creşte şi realizarea ei deplină ar fi fost într-adevăr o Daco-Românie, însă, sau sub o secundogenitură austriacă, sau c-o poziţie autonomă înlăuntrul monarhiei. Din momentul în care mîni de copil au crezut a o putea transplanta la intrarea Cişmegiului, în Strada Rosetti, s-a compromis tot ce o jumătate a naţionalităţii noastre cîştigase prin o continuă muncă, iar în sferele dominante din Viena s-a operat o deplină schimbare de front faţă cu toţi românii. Abia acum în urmă s-a mai îmblînzit soarta în Bucovina, mai mult din cauze de oportunitate, dar s- au înăsprit în Ardeal, unde asemenea cauze nu există.
Aşadar acestei iluzii a sacrificat atunci d. Brătianu ţara sa. O reţea de drum de fier începînd la Roman şi sfîrşind la Vîrciorova avea să creeze mijlocul de transport pentru eventualii aliaţi. Pentru aceasta o datorie publică de un sfert de miliard, contractată cu copilărească uşurinţă, pe spatele unui biet popor agricol, i s-a părut jucărie.
În urma esperienţelor făcute cu Basarabia, d. Brătianu a crezut de cuviinţă a-şi schimba cu totul planul şi a lua drept
famulus al esperimentelor sale politice pe d. V. Boerescu.
După cît aflăm, reprezentantul român din Comisia Dunăreană a fost revocat pentru că s-a opus unor pretenţiuni ale statului vecin, care voieşte să aibă prezidenţia şi majoritatea în acea comisie. Aceasta se zice c-ar fi cauza trecerii d-lui baron de Calice pe la Sinaia, apoi a demisiei d-lui Bălăceanu şi a plecării M. Sale la Ischl. E natural, se înţelege, ca împărăţia vecină să aibă cel mai viu interes de-a domina situaţiunea pe Dunărea de Jos, dar se vede că aceasta se face prea în detrimentul nostru. De acolo deplina uluială a guvernanţilor, cari se bat acum fără putere în mînile vigurosului lor protector.
Tot în acest sistem de idei intră politica dobrogeană a guvernului nostru. În loc de-a lăsa acel unghi nenorocit de pămînt, care de veacuri e fatalmente predestinat de-a fi cutreierat de tot soiul de neamuri şi care n-a înflorit decît sub aspra împărăţie a romanilor şi de atunci încoace niciodată, în loc de a-l lăsa să fie păscut în linişte de oile mocăneşti şi brăzdat pe ici pe colo de plugul vrunui gospodar, se fierb planuri de colonizare, se proiectează două linii de drum de fier spre Dobrogea, apoi un pod peste Dunăre ş.a.m.d. Nu e într-adevăr destul de mare datoria publică a României: mai trebuie adaosă cu cîteva zeci de milioane !
Dar ceea ce se observă asupra tuturor ca fenomen de căpetenie e inundarea necontenită a ţărei cu străini. România nu va mai fi peste curînd decît o colonie germano-austriacă. Sîntem mai departe decît oricînd de-a ne părea rău de cîştigul onorabil şi de munca onorabilă a elementelor germane ale acestei imigraţiuni. Pe cît urîm spiritul de neagră speculă, de cîştig fără muncă al evreilor, pe atît respectăm spiritul de cîştig prin muncă al germanilor. Dar respectul nostru nu poate merge pînă acolo încît să voim a recunoaşte aspiraţiuni politice şi naţionale. Singura raţiune de a fi a acestui stat, pentru noi, este naţionalitatea lui românească. Aut sit ut est, aut non sit. dacă e vorba ca acest stat să înceteze de-a fi românesc atunci o spunem drept că ne e cumplit de indiferentă soarta pămîntului lui.
Există asemenea aspiraţiuni politice şi naţionale?
Nu sîntem încă în stare de-a şti dacă ele sînt numai factice sau au vro rădăcină mai solidă; dar o probă că, factice ori nu, au oarecare existenţă, este apariţiunea unui ziar cotidian german în Bucureşti.
Programul acestei foi, îndealmintrelea bine şi moderat scrisă, este caracteristic.
În toate cestiunile de politică internă foaia va sta alături cu patrioţii aceia cari, liberi de consideraţiuni strîmte de partid, se silesc a vindeca România de durerile cauzate prin ranele datorite vitregiei secolelor trecute, urmărind cu nestrămutare ţintele sociale şi politice ale unui liberalism prudent. „Bukarester Tagblatt” va combate fără nici o consideraţie tentativele directe ale reacţiunii şi c-o implacabilă asprime superficialitatea periculoasă.
Nu politica stearpă a maniei măririi, care aleargă după planuri nerealizabile, ci mănţinerea şi consolidarea unităţii de stat şi a independenţei României contra inamicilor esterni şi interni etc. etc., acestea sînt ţintele foii, pentru realizarea cărora apelează la sprijinul tutulor amicilor patriei, fără deosibire de naţionalitate şi de confesie.
Amici ai patriei, fără deosebire de naţionalitate!
Înainte de toate am dori să ştim ce le pasă acestor amici ai patriei fără deosebire de naţionalitate de politica esternă sau internă, de reacţiune sau liberalism înlăuntrul societăţii române? Noi contestăm nu numai existenţa, ci chiar posibilitatea existenţei unor amici ai patriei cari n-ar fi români. Nici trăim, nici voim să trăim într-un stat poliglot, unde aşa-numita „patrie” e deasupra naţionalităţii. Amîndouă nu sînt decît două cuvinte pentru aceeaşi noţiune, şi iubirea de patrie e una cu iubirea naţionalităţii.
Revista începe astfel:
Istoriograful L. Hausser, care a murit prea curînd pentru ştiinţă, a numit neîncrederea unui popor faţă cu cei ce aparţin altor naţiuni un rezultat al conştiinţei slăbiciunii proprie.
Istoriograful de mai sus pare într-adevăr a fi murit prea curînd, însă nu atît pentru ştiinţă cît pentru sine însuşi. Poate că ar fi ajuns a se convinge de contrariul tezei sale. Cu cît popoarele au o conştiinţă mai puternică de individualitatea lor, cu cît sînt în floarea tinereţii şi a vîrtoşiei, cu atîta sînt mai neîngăduitoare. Cînd Roma era în culmea puterii ei interne, în vremea Republicei, străinii erau opriţi de la comerţ, de la orice întrunire, de la orice schimb, erau opriţi de-a purta toga, izolaţi în o parte a oraşului, uzurparea de drepturi civile şi politice era pedepsită grav, iar principiul era: Adversus hostem aeterna auctoritas esto. Hostis se numea însă orice străin. N-avem nevoie a spune că exemplul e ales după plac şi că legislaţiunile Franţei, Germaniei, Angliei, c-un cuvînt a tuturor ţărilor, ne prezintă sute de exemple analoage. Numai România ne-a prezentat, sub guvernul d-lui Brătianu, exemplul, hidos în istorie, ca oameni cari denunţau şi trădau patria lor în străinătate şi cari cereau intervenţie armată chiar în ţară să fie răsplătiţi cu drepturi cetăţeneşti. Numai în România înalta trădare e un merit, numai la noi e cu putinţă ca valeţi slugarnici ai străinătăţii să fie miniştri, deputaţi, oameni mari! …
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
17 februarie – 31 decembrie 1880
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XI