Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info
Bătuţi pe toată linia atît prin evidenţa strivitoare a actelor lor cît şi prin tăria argumentelor adversarilor, confraţii noştri liberali-naţionali, cum îşi zic de la războiul franco-german încoace, maimuţărind cînd pe franceji, cînd pe nemţi, şi atribuindu-şi numirea unor partizi cu un succes oarecare politic, s-au încruntat şi s-au oţerit înlăuntrul sufletului lor, încît caută nod în papură, cum zice românul, şi, fiindcă nu pot răspunde la argumente cu argumente, se agaţă de pretexte pe care singuri le inventează, singuri le combat. Caută adecă pricina cu lumînarea ca şi comites missi, judecătorii pribegi ai vechilor noastre domnii, ce erau trimişi în lungul şi-n latul ţării să judece procesele dintre oameni şi, fiindcă nu găseau nicăiri certe şi gîlceavă, ci pretutindene bună pace, scorneau zurba între creştini, ca să le treacă de urît, să aibă ce judeca şi să cîştige bani de ciubote (precum se numeau pe atunci taxele judecătoreşti) adecă plată pentru alergătură.
În mod febril ne caută pricină de vorbă. Astfel în revista de la 21 mărţişor (2 prierel) „românul” vorbind de strălucirile cu care a fost primit d. Brătianu de către împăraţi şi de cătră colegii săi, cancelarii ăialalţi, ne insinuă nouă sau opoziţiei întregi, nu mai ştim, că am fi zis despre d. Brătianu ba că vrea să intre în alianţa austro-germană, ba că vrea să ridice România la regat etc.
Ce am zis noi în privirea aceasta? Am înregistrat toate, absolut toate relaţiile ziarelor străine cîte ne-au venit sub mînă şi am adaus că nu ne place ostentaţia, nici înclinările politice prea accentuate.
De ce am zis-o? Pentru că roata lumii schimbătoare este şi pentru că ne cunoaştem lungul nasului, pentru că modestia e haina ce i se cuvine unui popor mic ca al nostru şi pus între împărăţii mari.
Obstentaţiunile cu împărăţiile cele mari sînt bune? Nu, zicem noi, pentru că împăraţii, Dumnezeu să-i ţie mulţi şi fericiţi ani, ei se ceartă, ei se-mpacă, iară noi, ţinînd parte cînd unuia cînd altuia, ne discredităm cînd la unul cînd la altul, şi cînd or fi pe împăcate sînt în stare să ne privească ca pe un fel de obiect de compensaţie. Tocmai d. Brătianu are un caz foarte recent în viaţa sa politică, vorba Congresului de la Berlin. Tur-vur se certau împărăţiile, de gîndeai c-o să se prăpădească lumea, şi, cînd colo, ce aruncară în gura lupului? Basarabia. Geaba n-am vrut război, ori geaba l-am fi vrut, tot pe pielea noastră s-au împăcat lucrurile; pe-a noastră şi pe-a turcului, sărmanul, care-a plătit şi cui n-a fost dator para frîntă. Austria i-a luat Bosnia şi Herţegovina, Anglia Cyprul, Italia şi Franţa s-au ales cu cîte ceva în Egipet ş.a.m.d.
De aceea nu ne spună „Românul” ba de glorie naţională, ba că bine s-au bătut oştirea noastră, ba că naţiunea în sus, ba că naţiunea în jos… Ce-a ieşit de-acolo? Pierdere materială, pierdere de oameni, ştirbire de ţară, rău. Bine s-au bătut românii, rea politică au avut şi, de-i fi viteaz cît şapte, geaba eşti dacă nu-i minte şi înţelegere la conducători, ci fumuri deşarte.
Ne aducem aminte de-o satiră românească din 1821 care zice:
Bine izbuteam în toate dacă turcul n-ar fi fost Vrednic numai în războaie, da-n diplomatică prost.
Tonul tragi-comic din epistoliile marelui prooroc din Strada Doamnei nu mai impresionează pe nimeni şi în zădar aruncaţi praf în ochii lumii, căci rău staţi înlăuntru, pentru că sînteţi risipitori şi nesinceri, rău în afară.
Într-adevăr, o depeşă din Londra, sosită alaltăieri după amiazăzi, ne anunţă victoria partidului liberal. „Standard” zice deja că regimul tory cată să se considere ca trecut; „Times” deseamnă pe lord Granville, pe marchizul Hartington, şeful partidului liberal, şi pe d. Gladstone ca eventualii însărcinaţi cu formarea noului cabinet. Acţiile anglo-franco- ruseşti se urcă; cele germano-austriace scad. Liberalii noştri, cari laudă atît de mult pe liberalii cei din Franţa, i-ar dori pe cei engleji în gura Gheenei, pentru că victoria lor preschimbă gloriele culese de d. Brătianu în acte de imprudenţă politică.
N-avem nevoie să zicem că nouă toate acestea ne sînt foarte indiferente. Nici n-avem interese în Asia centrală, nici voim război cu unii sau cu alţii, sîntem plini de un egal respect pentru toate aceste naţii mari cari au avut fericirea de a se dezvolta în linie dreaptă pe pămîntul lor, războindu-se din cînd în cînd, niciodată pe deplin subjugate, naţii cu o cultură veche în urma lor, de la cari avem multe de învăţat şi în certurile cărora nici nu ni se cade să ne amestecăm. Certe-se ei în de ei, căci ştiu pentru ce, căci interese a zeci de milioane de oameni colidează, dar cu noi să fie toţi prieteni, vorba lui Miron Costin spusă vizirului turcesc: „Îţi place, logofete, că luăm Ţara căzăcească ?” – „Place, escelenţă, şi să dea Dumnezeu să vă-ntindeţi împărăţia peste toată lumea, numai peste ţara noastră nu”.
Acum să venim la ridicarea la rangul de regat.
Opinia noastră este – spre mare mirare – identică cu a „Românului”. Într-adevăr, nu numai că aceste titluri sînt esclusiv de dreptul naţiunilor de a şi le da ele înşile, dar sîntem pe deplin liberi de-a proclama statul nostru împărăţie, hanat, taicunat, patriarhie chiar. Nimeni, absolut nimeni nu ne-ar opri de la aceasta.
Domnii noştri cei vechi erau neatîrnaţi cu totul, suverani în puterea cuvîntului. Încheiau tratate de comerţ, de alianţă ofensivă şi defensivă, dar simţeau, în modestia lor, că un titlu mare ar căta să corespunză cu mai multă putere, de aceea se intitulau modest: „voievozi” adecă „duci de oaste”.
E drept că în acelaşi timp Straţimir de la Vidin se-ntitula „Ţari Blăgaromŭ”, adecă „împărat bulgarilor”, ceea ce nu oprea ca voievozii noştri să fie politiceşte şi îndealtmintrelea mai ceva decît împărăţia bulgărească din ţinutul Vidinului.
Aşadar evident că liberi sîntem de-a pune orice titlu am voi statului nostru, precum e evident că o asemenea schimbare e pentru noi indiferentă.
Se poate însă ca în străinătate să se dea cu totul altă importanţă acestor epitete de origine apuseană, cari au acolo altă raţiune istorică.
Daca guvernul actual afectează însă o indiferenţă atît de mare asupra acestei schimbări de etichetă, întrebăm ce însemnătate să dăm proclamării regatului, care s-a făcut deja de către d. Dim. Brătianu în ziua de 10 mai 1877, cînd, în calitatea sa de prezident al Senatului, s-a adresat M. Sale Domnului cu următorul discurs cu ocazia aniversării a unsprezecea a suirii pe tron:
Pînă aci, în acea zi mare, suvenirile şi aspiraţiunile noastre singure erau mîngîierea sufletelor noastre; astăzi, o vedeţi Măria Voastră, toate animele debordă de bucurie… Cînd v-aţi suit pe tron, v-am promis animele noastre şi Măria Voastră ne-aţi promis că veţi face minuni cu poporul român. Astăzi am reînnodat firul de trei secole rupt al vieţii noastre de naţiune de sine stătătoare şi de antegardă a civilizaţiunii în Oriente…
Şi Senatul, Măria Ta, este cuprins de grijile şi de speranţele cari frămîntă şi gîdilă anima Măriei Tale. Dacă vîrsta noastră şi esperienţa ce dă vîrsta (vorbă să fie) nu ne permit elanurile sublime cari fac eroismul junimii, eroismul nostru este sîngele rece; sîngele rece nu este nepăsarea, el este resemnaţiunea conştiinţei de a nu recula înaintea nici unui sacrificiu ….
Cutează! cutează, cutează fiu al lui Friderich cel Mare, al lui Ştefan cel Mare şi al lui Mihai Viteazul …
Europa, împreună cu noi, cu veneraţiune şi cu amoare va saluta în Măria Ta pe marele rege al României.
Adecă, între noi vorbind şi cu tot dinadinsul, nu s-ar cădea ca un prezident de Senat, un ministru plenipotenţiar să fie, de nu altceva, cel puţin om serios?
Apoi animele cari debordă, grijile cari gîdilă anima, resemnaţiunea conştiinţei de-a nu recula, între noi fie zis, vorbe de om serios sînt?
Dac-ar fi fost vara, pe vremea căldurilor celor mari, tot am mai înţelege, dar deja la 10 mai, cînd e încă răcoare…?
POLITICA
17 februarie – 31 decembrie 1880
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XI
