[„«BINELE PUBLIC» NE ADUCE ŞTIREA …”] – de Mihai Eminescu [6 iulie 1880]

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

„Binele public” ne aduce ştirea că d. Ioan Brătianu, în călătoria de la Viena şi Berlin, a promis guvernului austriac să revină asupra strămutării vămii române de la Iţcani la Burdujeni.

Într-adevăr, la poalele dealurilor pe cari se află oraşul Sucevei, ruinele castelului domnilor Moldovei, precum şi biserica Mirăuţilor, zidită de Alexandru cel Bun, se află satul Iţcanii, atît de vechi ca Moldova însăşi. Miron Costin povesteşte cel puţin că Dragoş, în legendara sa vînătoare după bour, ar fi aflat aci lîngă apa Sucevei pe un prisăcar, anume Iaţco, după neamul căruia se numeşte satul Iţcanii. În faţa Sucevei, însă pe hotarul nostru, se află, iar la poala unei ridicături de deal, tîrguşorul Burdujenii. Pe lîngă meritul de-a fi un loc istoric, Iţcanii, deşi pe pămînt austriac, aveau avantajul de-a adăposti, în localul gării, pe lîngă vama austriacă şi pe cea română. Răul cel mare nu consista, după noi, în chiar aranjamentul acesta, precît în desele conflicte la care el da loc. În timpul Congresului de la Berlin, evreii, aceşti adevăraţi stăpîni ai Bucovinei, insultau pe călătorii români, ba a avut loc chiar mai multe păruieli între strănepoţii lui Sem şi între cei ai lui Iafet, păruieli în care iafetiţii ieşeau biruitori, însă nu fără a se compromite întrucîtva neutralitatea unei gări care adăpostea cu egală nepărtinire vămile a două state deosebite.

Guvernul român a mutat aşadar vama de la Iţcani la Burdujeni, ca să nu se facă pricină. A urmat într-adevăr un protest, cam fără cuvînt, din partea negustorilor intermediatori din Iţcani, dar la urma urmelor interesul fiind, se vede, mai puternic decît certurile naţionale, onorabilii comisionari a ameninţat pe guvernul lor de-a emigra în România, adecă în ţara în care n-au drepturi, pe care o urăsc, de-a părăsi adecă prisaca lui Iaţco şi de-a roi spre fericiţii Burdujeni.

Se vede că ceea ce pentru noi n-ar fi un cîştig e cu toate acestea pentru Austria o pierdere. De-acolo făgăduinţa d- lui Brătianu de a strămuta vama îndărăt la Iţcani, lucru pe care nu-l aprobăm.

E prea adevărat că guvernul austriac, întru cît îl atinge şi spre deosebire de cel maghiar, arată azi înclinaţiuni hotărîte pentru români, atît pentru cei din ţara noastră, cît şi pentru cei din Bucovina. Numirea unui mitropolit cu iubire atît de pronunţată pentru cultura poporului său, făgăduinţa contelui Taafe de-a introduce în liceul confesional din Suceava limba română ca limbă de propunere sînt dovezi vii că împărăţia vecină simte nevoie de sprijinul politic al elementelor sale istorice, al elementelor cari au tradiţii hotărîte şi o iubire dezinteresată de patrie, bazată pe aceste tradiţii, spre deosebire de elementul acela care, răspîndit asupra monarhiei întregi, are deviza d-rului Tomaşciuc: cultură cosmopolită şi ubi bene ibi patria.

Cu tot respectul însă ce-l simţim pentru nobilele silinţe ale acelui dezinteresat om de stat, a acelui bărbat căruia Curtea vieneză îi încredinţează conducerea afacerilor ori de cîte ori situaţia e turbure şi se cere un patriotism mai presus de vederile strîmte ale coteriilor politice, a căror ţintă nu e nicicînd armonia între popoare, ci exploatarea lor neomenoasă din partea unor elemente cosmopolite, totuşi nu vedem încă destule cuvinte pentru a acorda Iţcanilor o favoare pe care partea interesată, „întrepozitarii şi comisionarii”, n-o merită deloc. Vom dovedi-o aceasta prin puţine cuvinte.

În unul din anii trecuţi un arhiduce a vizitat Suceava. Înălţimea Sa Imperială s-a mirat cum în vechea reşedinţă a domnilor Moldovei, într-un judeţ curat românesc, într-o parte de ţară în care se vorbeşte numai româneşte, în fine într-o şcoală susţinută din veniturile averilor mănăstirilor române din foasta eparhie a Rădăuţilor limba de propunere nu e cea română. În sfîrşit, după repetate făgăduinţe ale ilustrului d. Stremayer, vestit prin arta de a făgădui în deşert, Camera provincială a Bucovinei a repetat cererea în anul curent, încît făgăduinţa poate că se va împlini.

Ce face însă consiliul comunal al cetăţii Sucevei, compus, se vede, din elementele internaţionale descrise mai sus? O meschinerie. Ameninţă că, îndată ce se va introduce limba de propunere română în liceu, consiliul nu va mai da lemnele şi eclerajul necesar; bineînţelegîndu-se, ştiind că această ameninţare e copilăroasă, căci fondul religionar care cheltuieşte mii cu şcoala, n-ar refuza sutele pentru încălzire şi iluminare, dar numai şi numai pentru a dovedi ce de rînd le e onorabila conştiinţă cînd e vorba ca un pătrar de milion de suflete să aibă, cu banii lor şi a strămoşilor lor, un neînsemnat institut secundar de învăţămînt, un liceu.

Deşi nu ne amestecăm din principiu în cearta naţionalităţilor de peste Carpaţi, ştiind prea bine că orice vorbă bună spusă din parte-ne nu face decît să-ngreuieze lupta conaţionalilor noştri cu elementele adversare, totuşi, fiind aci vorba de o favoare pe care guvernul nostru o poate sau nu acorda – nu împărăţiei vecine, căci de ea nu e vorba – ci îndeosebi celor interesaţi din Suceava şi Iţcani, am crede de cuviinţă că e mai bine ca aceşti onorabili domni să fie puşi în neplăcuta poziţie de-a se obicinui cu barbara Românie în original, căci atunci s-ar deprinde poate a respecta şi pe aceia dintre compatrioţii lor cari n-au avut fericirea de-a fi meniţi din naştere la circumciziune.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
17 februarie – 31 decembrie 1880
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XI

Mihai-Eminescu.Ro

image_pdfimage_print

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *