CESTIUNEA DUNĂRII [„«NEUE FREIE PRESSE» DE LA 15 APRILIE”] – de Mihai Eminescu [7 aprilie 1882]

„Neue freie Presse” de la 15 aprilie, st. nou, publică următorul articol, din care se vede şi mai mult cât de slabe sunt toate argumentele ce ar putea aduce Austria în favoarea pretenţiilor sale. De altminteri noi nu dăm crezământ celor spuse de „N[eue ] fr[eie ] Presse” sau „Românul”, ci doară numai celor nespuse de asemenea foi:
Ştirea că negoţierile din Paris ale comitelui Wolkenstein cu d. Barrere au avut un rezultat favorabil şi că guvernul francez în curând va ieşi în public, oficial, cu cunoscuta propunere ni se pare că li s-a urcat în cap românilor. Cel puţin aceasta o putem zice de redactorii „Românului”, căci numita foaie se zbate ca un smintit. Ea publică un articol pe care l-am înţelege dacă s-ar fi format o coaliţie europeană spre a răpi României independenţa şi a-i impune vechea dependenţă de Poartă. Când patria se află într-o poziţie desperată, când poporului nu-i mai rămâne altceva de făcut decât sau să se supuie cu ruşine jugului străin sau să moară cu arma în mână, atunci o foaie poate vorbi astfel cum o face „Românul”. Când însă nu e vorba de altceva decât de instituirea unei comisiuni mixte pentru elaborarea şi supravegherea regulamentului pe Dunărea inferioară, atunci un asemenea esces de patos este cel puţin foarte de prisos. Singur cuvântul „comisiunea” exclude orice element tragic şi „Românul”, care face gălăgie când tocmai nu e timpul, ne aduce aminte de omul care în casa sa zbiară şi strigă ameninţând că se va împuşca pentru că medicul i-a prescris să înghită un hap amar.
Foaia din Bucureşti asigură că România nu va comite o sinucidere. Aşadar primirea propunerei lui Barrere, prin care votul decisiv în cestiuni controversate se dă delegatului Comisiunei Dunărene Europene, este pentru fantazia aprinsă a românilor atât cât o sinucidere. Ciudat mod de a vedea. Nici chiar adoptarea anteproiectului austriac n-ar fi atins independenţa politică şi demnitatea naţională a României. Nici în Anglia chiar cererea Austriei de a avea preşedinţia şi votul preponderant în Comisia Mixtă nu s-a găsit că ar fi nedreaptă sau că ar viola tânăra independenţă a românilor. Acum regretăm că Austria a lăsat în cestiunea dunăreană atât de mult din primitivele sale pretenţii încât mai că nu i-a rămas decât preşedinţia. Avantagiul că Austria, pentru un timp oarecare, poate avea doi representanţi în Comisia Mixtă şi România [î]l va câştiga mai târziu şi apoi Dunărea inferioară, al cărei mal sudic este sârbesc şi bulgar, nu aparţine numai României!
Dacă am voi să luăm în serios articolul „Românului” am trebui să conchidem din el că românii ar avea eroica intenţie să opună la trebuinţă o rezistenţă înarmată instituirei Comisiei Mixte şi, deoarece este de prevăzut că propunerea franceză va fi acceptată de toate puterile, ar trebui să mai deducem că cei din Bucureşti vor răspunde declarând război Europei. Aceasta negreşit că ar fi o tentativă de sinucidere, dar să nu ne fie grijă că guvernul român o va comite. „Românul” asigură că românii nu se vor lăsa să fie vânduţi sau intimidaţi cu nici un preţ. Dar nu li se cere nici una nici alta. De la ei se aşteaptă numai că vor fi aşa de cu minte ca în fine să înţeleagă că nu numai ei singuri pot decide asupra condiţiilor de navigare pe un fluviu care pentru ei, deşi au câştigat Dobrogea, este numai un râu de graniţă.
Dacă „Românul” se plânge contra acuzărilor şi ameninţărilor unor foi austriace faţă cu România, el întru atâta are dreptate, că unele organe oficioase, mai ales ungare, şi-au vărsat focul cam prea energic pentru atitudinea guvernului din Bucureşti în cestiunea dunăreană. Dar o foaie care ea însăşi se pierde într-o violenţă aşa de inutilă n-ar trebui tocmai să se mire că şi altora li se isprăveşte răbdarea. E destul de neplăcut că cererile primitive ale Austriei, sprijinite de alte două mari puteri, au fost înlăturate prin rezistenţa României şi că bunăvoinţa amicală a guvernului austriac, cu care a recunoscut erigerea la regat a României, este aşa de rău răsplătită. dacă se văd cuvinte aspre în organele austriace ele sunt urmarea naturală a cerbiciei cu care România paralizează dorinţele Austriei. Ideea de-a face prin ameninţarea unei ocupări înarmate pe România să cedeze nu s-a dezbătut Ia noi niciodată serios. Cineva nu se bate pentru o comisie şi guvernul austriac dă mai curând cestiunei dunărene o importanţă prea mică decât prea mare. Ea negoţiază, [î]şi scade pretenţiile, arată toată bunăvoinţa de a se înţelege cu toată lumea; cei din Bucureşti însă copiază pe papa persistând cu încăpăţânare asupra unui infaibil non possumus, până în momentul când, în faţa voinţei marilor puteri, totuşi va ceda, pentru că nu va putea face altfel.
Noi suntem departe de a ameninţa pe România, mai curând fiind dispuşi a îndrepta amărăciunea contra politicei austriace, ce n- a ştiut să prevadă lucrurile mai bine. Desigur că pentru comitele Andrassy n-ar fi fost o osteneală supraumană să câştige la Congresul din Berlin o stilizare mai clară şi mai practică pentru art. 55 al Tratatului de pace. Două rânduri ar fi fost de ajuns. Dacă în articolul 55 ar sta expres că navigarea pe Dunărea inferioară să fie supravegheată de o comisie mixtă în care ar trebui să fie reprezentate Austria şi statele riverane, atunci România n-ar avea nici un pretext de a face opoziţie contra Comisiei Mixte. Comitele Andrassy ar fi obţinut fără mare dificultate introducerea acestui adaus în textul Tratatului de pace însă el poate a crezut că cestiunea dunăreană nici nu merita o atenţiune specială. El şi-a concentrat toate puterile să obţie mandatul pentru ocuparea Bosniei. Aceasta, după opinia sa, era o politică mare. Cestiunea dunăreană a considerat-o de un ce prea subordinat decât să se ocupe cu amănuntele ei. A încheia o convenţie comercială cu România fără să întrebe pe Poarta, atunci încă suzerană, i s-a părut o măiestrie diplomatică, dar nu s-a gândit să puie un zăvor rezistenţei României contra apărărei intereselor austriace pe Dunăre. Articolul mai recent al „Românului” reaminteşte iarăşi foarte viu păcatele de omisiune ale politicei externe a Austriei şi de aceea nu-l putem citi cu aceeaşi ilaritate curată pe care desigur o va produce în alţii cari nu sunt interesaţi.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Vol XIII
 
image_pdfimage_print

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.