[„CHIAR ÎN CESTIUNEA ADMINISTRĂRII…”] – de Mihai Eminescu [21 octombrie 1878]

Chiar în cestiunea administrării Dobrogei nu e unitate în vederile cabinetului actual. Cel puţin hotărîrea ca fiecare ministru în parte să-şi facă regulamentul său de administraţie publică dovedeşte că întreg cabinetul nu are nici o idee clară despre ceea ce trebuie să facă. Cauza este simplă. La noi în România nu există miniştri de resort, cari să-şi înţeleagă ramura lor de administraţie, căci toţi d-nia lor au găsit de cuviinţă de-a administra patria lor proprie ca regulamente şi legi traduse cuvînt din cuvînt din franţuzeşte, pe cînd toată activitatea minţii individuale a d-lor, cîtă va fi binevoit a le-o da Dumnezeu, se consumă pur şi simplu în ambiţia de-a rămînea miniştri, iar mintea ciracilor d-lor se consumă în tendenţa de-a ajunge cît mai în grabă la o poziţie cît de bine plătită, cu condiţia ca să coste muncă puţină. Generaţia actuală de postulanţi, cumularzi şi diurnaşi se găseşte deodată faţă cu stări de lucruri care- mirabile dictu- nu se pot administra cu regulamente traduse şi la tratarea cărora se cere gîndire proprie şi muncă proprie din greu.

Aci le stă mintea locului. Gîndire proprie! Dar n-au avut-o niciodată.

Făcîndu-şi prin Piza, Belgia şi Elveţia doctoratele în drept în cîte 10-15 luni sau poate chiar în tot atîtea săptâmîni, tăind cînilor frunză prin Paris, unde cîteva săptămîni înaintea examenelor se pun sub repetitori să-nveţe pe de rost răspunsurile la întrebări certe, precum se învaţă căţeii la aportare, şi cîştigînd titluri fără vreo muncă a inteligenţei, fără ca vreodată să fi învăţat a judeca, a gîndi, a cerceta, ne vin cu droaia şi aspiră toţi de a deveni miniştri, membri la Curţi, academici etc. încît nu ştim ce să admirăm mai mult, ignoranţa sau tupeul lor.

Un ciudat mod de mişcare în societate se observă de mai mult timp încoace. Tocmai băieţii cei mai blegi şi mai tîrzii la minte, cari se strecură sau nu se strecură cu chiu cu vai prin şcoalele secundare, au norocul de a pleca în străinătate, de unde se întorc ca viţelul din fabulă, adecă mai blegi- dar cu titluri şi cu aspiraţiuni nemărginite. Cea dîntîi aspiraţiune a acestor tineri plini de speranţă este o zestre de 10-20000 de galbeni; a doua, deputăţia; a treia, funcţiunile înalte ale statului şi, în fine, fotoliul ministerial. Astfel vedem oameni cari n-au nici atîta judecată proprie cîtu-i negru sub unghie grămădindu-se în Corpurile legiuitoare, în justiţie, la universităţi. O cultură cîştigată prin cafenelele Parisului dă tinerilor români dreptul de a aspira oricît de sus. Fiindcă însă pe calea regulată a unui stat bine organizat lucrul n-ar fi cu putinţă, întrebuinţează alte mijloace, se fac ciraci politici ai cutării sau cutării persoane, cîştigă o importanţă nemeritată de oameni de partid şi deodată numai ce vezi răsărind cutare ori cutare reputaţie uzurpată, pe cari organele gaştei o laudă şi o ridică ceruri, iar cetitorii cred, reputaţia se întemeiază, pînă ce la urma urmelor avem leit-poleit înainte-ne pe candidatul la minister. Cazuri s-ar putea cita o mulţime, ba chiar ar fi practic de a se face o statistică, a putrejunii sociale, atît de numeroase şi instructive sînt ele.

Pentru România cel întîi şi cel mai mare bine ar fi o curăţire a universităţilor noastre de semidocţii şi simplii postulanţi cari îi ocupă catedrele şi introducerea unui alt mod de numire la ele, bazat pe incontestabile cunoştinţe, dovedite prin scrieri însemnate şi printr-un trecut ştiinţific însemnat, nu numai pe titluri academice cari dovedesc foarte puţin şi în multe cazuri nimic chiar. Apoi ar trebui ca de la o epocă fixată să nu se mai admită în funcţiuni publice cei cari studiază în străinătate. Nicăiri în lume nu se întîmplă aceasta. În Germania şi Austria nu s-ar primi nimeni în vro funcţiune a statului dacă a studiat în Franţa şi viceversa.

Dar această cestiune e de cea mai mare greutate; ea este izvorul reputaţiilor uzurpate, a meritelor imaginare, şi cultura în străinătate va fi încă multă vreme rana cea mai adîncă a acestei ţări. Ea ne face să nu ne cunoaştem ţara, să judecăm toate după calupuri străine, admiţînd pe acestea ca pe nişte valori absolute, ca pe nişte adevăruri nerăsturnabile, pe cînd ele nu sînt decît cristalizaţiunea unor stări de lucruri cari n-au nici o asemănare cu ale noastre.

Îşi poate imagina cineva că oricare din aceasta generaţie de avocaţi şi intriganţi de meserie va înţelege cu atît mai puţin starea Dobrogei cu cît n-au fost capabili de-a înţelege starea propriei lor ţări, în care s-au născut şi a cării limbă de bine de rău o vorbesc.

Tot aceşti oameni vor trece în Dobrogea spre a o civiliza. Oricine îşi poate închipui în ce fel va ieşi această civilizare. Lefuri mari, trîndăvie absolută, înfumurare şi aroganţă faţă cu muncitoarele elemente din acea ţară, ruinarea cît mai curîndă a ei prin invenţiunea copioasă de dări cătră stat, judeţene, comunale etc. etc.

Noi din parte-ne am făcut oarecari propuneri pozitive şi, deşi ştim că nu vom fi ascultaţi, le repetăm din nou.

Şcoalele primare ar trebui să fie confesionale, în cari însă se poate învăţa în mod obligatoriu şi limba statului, dacă se va crede de cuviinţă. Mijloacele pentru întreţinerea acestor şcoale ar trebui să le dea averile bisericeşti, fie creştine, fie mahometane, constituite în fonduri religionare şi administrate de chiar membri- clerici şi mireni- ai comunităţii religioase. Limba maternă a copiilor să fie neapărat limba de propunere în şcoală.

Căsătoria fiind pentru toate elementele din Dobrogea o afacere religioasă şi nu juridică, cauzele matrimoniale trebuie judecate de către forurile de cari s-au judecat şi pînă acuma.

Organizarea administraţiei comunale să se lase aşa cum era înaintea războiului. Să nu se impuie nici o dare peste celea cari existau înaintea războiului.

Tratînd Dobrogea cu aceeaşi lipsă de respect a trecutului ei precum am tratat patria noastră proprie de douăzeci şi mai bine de ani încoace vom face populaţiile să regrete trecutul şi să ne urască. Numai complectînd sau dînd ocazie de a se complecta formele deja existente ale vieţii publice îi vom face pe oameni să se simţă tot în patria lor veche, să se simţă la ei acasă, iar nu sub o dominaţiune străină.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 noiembrie 1877 – 15 februarie 1880
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Vol X

Mihai-Eminescu.Ro

image_pdfimage_print

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.