[„CONTINUĂM A REPRODUCE…”] – de Mihai Eminescu [21 noiembrie 1881 ]

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

Continuăm a reproduce, de astă dată din „Neue freie Presse”, consideraţiunile şi criticele ce le-a inspirat foilor austro-ungare pasajul din discursul tronului privitor la cestiunea Dunării:

Mesajul cu care regele Carol al României a deschis Adunările se adresează în partea Lui esenţială mai tot pe atâta guvernului austriac pe cât reprezentanţilor din Bucureşti. Nici răscumpărarea căilor ferate, nici organizarea armatei nu turbură cu atâta viociune opinia publică în România ca cestiunea dunăreană şi găsim că e firesc ca cestiunea aceasta să ocupe cel mai mare loc în mesaj. Dar, fiindcă noi în Austria avem un interes tot atât de mare ca şi românii la regularea cestiunii Dunării, putem zice că pasajul respectiv al mesajului s-a rostit şi pentru Austria, că cuprinde răspunsul la silinţele guvernului nostru de-a înfrânge împrotivirea României în contra pretenţiunilor austriace.

Spre marea noastră părere de rău cată să mărturisim că suntem dezamăgiţi amar prin acest răspuns. Nu ne- am legănat niciodată în speranţe sanguinice în privirea cestiunii dunărene şi, după declaraţiile făcute de d. de Kallay la 6 a curentei, în comitetul delegaţiunii ungare, nu ne-am mai putut tăinui că succesul Austriei în cestiunea dunăreană a devenit cam neprobabil. În genere nu prea suntem răsfăţaţi în privirea succeselor diplomatice ale guvernului nostru. Dar în oarecari puncte contasem pe înduplecarea României. D. de Kallay mărturisise în adevăr că cestiunile asupra compunerii Comisiei Mixte şi a modului ei de votare nu se rezolvaseră încă, dar el adaogase că asupra dispoziţiilor tecnice ale reglementului se stabilise acordul. Dintr-asta se putea deduce că Austria, urmând cu stăruinţă, va izbuti în sfârşit să facă a se da ascultare în Bucureşti pretenţiunilor ei îndreptăţite şi nu tocmai exagerate. Mesajul regelui Carol ne învaţă însă că România nu gândeşte nici pe departe măcar de-a îndeplini dorinţele noastre şi că rezistenţa ei e mai îndărătnică decât oricând.

Mesajul respinge datina obicinuită de-a îndulci c-o prevenitoare politeţă pilula amară pe care o oferă statului învecinat. Din contra, se servă de-o manieră de-a vorbi francă şi neînflorită şi compensează prin sinceritate ceea ce-i lipseşte ca politeţă. Poate că, nu s-a mai întâmplat pân – acuma ca-n mesajul unui monarh să se impute monarhiei vecine că se servă de pretextul epizootiei pentru a-şi închide graniţele şi ne îndoim dacă în Bucureşti ar cuteza cineva să ţină un asemenea limbaj faţă cu Rusia. În cestiunea dunăreană în fine, mesajul declară c-o claritate mai mare decât ar fi de dorit că deplina libertate a Dunării e o condiţie esenţială pentru dezvoltarea României şi că guvernul român are datoria de-a se opune la orice punere la cale care – ar espune navigaţiunea de la Porţile de Fier până la Galaţi influenţei precumpănitoare a unei singure puteri. Va primi reglementele cele mai aspre dacă vor garanta libertatea tuturor pavilioanelor, se va supune controlului celui mai aspru, cu supoziţia însă ca în apele române el să fie exercitat de autorităţi române.

Aceasta e o deplină desfidere la adresa guvernului austriac. Comisia Mixtă nu se citează anume, dar abia ne putem îndoi că ea e înţeleasă sub cuvintele „combinaţiuni cari ar asigura unei singure puteri influenţa preponderantă”. Chiar dacă guvernul român nu s-ar întoarce la punctul de vedere estrem ocupat la început de reprezentantul ei, colonelul Pencovici, în Comisia Europeană, chiar dacă ar privi în principiu instituirea Comisiei Mixte sub prezidenţia Austriei, ea totuşi declină de pe acum prin mesaj votul preponderant al Austriei. E însă clar ca lumina soarelui şi am dovedit-o în mai multe rânduri, pentru a nu mai avea nevoie să pierdem azi multe vorbe, că prezidiul gol, fără puterea de-a aduce o hotărâre în caz de paritate de voturi, nu are nici cea mai mică valoare practică, că sunt bucate aparente cu care voiesc să mulţumească Austria, o formă goală, o aparenţă de prisos. România ne-ar putea-o recunoaşte fără a se abate deloc de la pretenţiunile ei. Cu toate astea nu ştim nici măcar dacă amabilitatea României va ajunge atât de departe sau dacă ea respinge în genere Comisia Mixtă.

După comunicările ce le-am publicat acum în urmă, ea respinge Comisia Mixtă. dacă se va confirma că guvernul român face la Londra şi la Paris paşii cuveniţi pentru a obţinea de la Anglia şi de la Franţa întinderea drepturilor Comisiei Europene până la Porţile de Fier, atunci rezultă că puţin vor să ştie în Bucureşti despre anteproiect şi despre Comisia Mixtă. Antipatia contra Austriei şi teama că, cu propunerile ei, urmăreşte scopuri politice [î]i orbeşte pe români în contra propriilor lor interese. dacă Comisia Mixtă va exercita poliţia fluvială şi supraveghearea navigaţiei, România va avea mult mai mare influenţă asupra acestor lucruri decât dacă s-ar pune în mânile unei Comisii Europene, în care votul României se va pierde mult mai lesne în deşert. Românii sunt împiedecaţi, prin deşerte prejudiţii, de-a o vedea aceasta şi mai bine ‘şi fac rău lor înşile decât să recunoască Austriei partea ce i se cuvine la regularea raporturilor pe Dunărea de Jos.

Împrejurarea că România poate invoca Tractatul de la Berlin şi poate zice pururea că în acel act nu stă nimic despre o Comisie Mixtă avem a o mulţumi uşurinţei geniale, ca să nu zicem destrăbălării, cu care s-a stilizat art. 55. Oamenii de stat adunaţi la Berlin aveau atâta grabă şi s-au îngrijit atât de puţin de amănunte încât au uitat lucrurile de căpetenie, ori le-au tratat ca pe lucruri secundare. Astfel s-au întâmplat ca cei trei reprezentanţi ai Austriei să neglijeze a da articolului 55 o formulare clară, care să asigure interesele statului lor; astfel a fost cu putinţă ca Tractatul de la Berlin să serve ca armă în contra Austriei, deşi elaborarea reglementelor de navigaţie pentru cursul dintre Porţile de Fier şi Galaţi răspunde pe deplin stipulaţiunilor lui.

Daca mesajul cere ca pe malul român poliţia fluvială să fie exercitată de autorităţi române, cererea pentru moment nu pare inechitabilă. Dar numai în aparenţă e întemeiată şi nu trebuie vorbă lungă pentru a arăta că, acordându-se cererea aceasta, Austria e esclusă de la orice influenţă asupra navigaţiunii şi espusă la grave neajunsuri. dacă se acordă României supraveghearea şi executarea reglementelor prin organele ei proprii, nu i se poate refuza nici Serbiei, nici Bulgariei una ca aceasta, căci ceea ce e drept şi bine pe malul stâng, tot aşa cată să fie şi pe cel drept. Dar dacă cele trei state riverane vor supraveghea navigaţiunea în mod autonom şi vor îngriji de stricta aplicare a reglementelor, ce-i mai rămâne Austriei? Nefiind riverană, n-ar mai avea nimic de zis dincolo de Porţile de Fier. Prin asta n-ar suferi numai negoţul ei, ci libertatea navigaţiunii pe Dunăre în genere. Tocmai România, care o enunţă atât de tare şi care se erige în anteluptătoare, ea însăşi ar purcede la mărginirea libertăţii; o ştim din experienţă. România nu se ţine nici de convenţia actuală măcar şi pregăteşte corăbiilor austriace în porturile sale surprinderi neplăcute şi piedeci; ba a făcut de curând încercarea de-a le supune la darea tonajului chiar când nu descarcă. A încredinţa unei asemenea ţări poliţia fluvială şi aplicarea reglementelor ar însemna a ruina negoţul austriac pe Dunăre.

Daca, cu toată, opoziţia lui bruscă, mesajul va fi primit cu linişte de sferele noastre oficiale – şi aşa o să se întâmple, după cum ni se asigură – nu vom invidia nepăsarea lumei noastre oficiale. Poate că se esplică lucrul prin împrejurarea că am renunţat în genere de-a câştiga partida în contra României, deşi contăm pe conlucrarea Rusiei. Ne înşelăm se vede, pentru că nu auzim decât ceea ce vorbeşte ambasadorul rusesc la Viena, nu însă şi ceea ce şopteşte însărcinatul cu afacerile Rusiei din Bucureşti. Politica cabinetului nostru are de gând a aştepta un contraproiect, pe care-l va respinge dacă se va depărta prea mult de anteproiect. Prin aceasta, se zice, va trece vremea şi vremea ne va învăţa ce să facem. Ca ultim expedient se mai ţine în rezervă dizolvarea Comisiunii Europene a Dunării şi se uită că Austria ar avea mai mult de regretat un sfârşit atât de deplorabil al conflictului. Tactica aceasta e cunoscută în Bucureşti – de la 1866 ea a fost tradusă pe terenul politic – şi de aceea se dă atât de puţin pe dorinţele Austriei, ca şi când noi am fi micul regat şi România marea putere. Iar cabinetul nostru păstrează liniştea sa distinsă, ca acel bătrân baron care, când o calfă ce trecea [î]i dete o tiflă zise plin de demnitate: „Asta nu- mi atinge prestigiul”.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro

image_pdfimage_print

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.