D. Frederic Dame ne trimite o întîmpinare lungă, căreia-i dăm loc mai jos, relativă la menţiunea făcută în una din revistele noastre despre un redactor al „Românului”, nenumit, care ar fi luat parte la Comuna din Paris. D-sa arată deci prin şirele de mai jos că n-a luat parte la acea mişcare şi întăreşte aserţiunea sa cu acte gospod.
Iată dar acea întîmpinare, asupra căreia facem mai la vale observaţiile noastre.
Bucureşti, 25 martie, 1879
Domnule redactor,
D-lui Redactor al ziarului „Timpul”
Vorbind de mine vă permiteţi din nou să adăugaţi lîngă numele meu epiteta de „comunard alungat din ţara sa”. Ştiţi, d-le, că, dacă „Timpul” ar fi un ziar serios în alegaţiunile sale, această acuzaţiune aruncată în treacăt, după ce a fost dezminţită de atîtea ori, ar constitui ceva mai mult decît o calomnie.
Însă, fără a cerceta mobilul unui fapt pe care nu voiesc să-l calific, cred de datoria mea să vă adresez spre ştiinţă copia de pe două scrisori, una iscălită de un fost subsecretar de stat la departamentul justiţiei, cealată emanînd de la actualul ministru al comerciului. Sper, d-le, că nu veţi refuza publicarea lor în ziarul d-stră.
Versailles, 21 ianuarie 1877
Scumpul meu domn,
N-am uitat nici numele d-tale nici serviciie ce ai adus guvernului în zilele grele cînd ne luptam în contra comitetului central. Se poate zice că ai fost ajutorul primăriilor noastre şi ştiu cîte misiuni periculoase ţi-au fost încredinţate de noi şi că le-ai îndeplinit pe toate cu curagiu şi inteligenţă … Primeşte încredinţarea stimei ce mi-a inspirat purtarea d-tale.
Încrezi-te, scumpul meu domn, în simţimintele mele devotate.
Jules Meline Primar al arond[ismentului] 1 din Paris în 1870-71. Deputat al depart[amentului] Vosges.
Subsecretar de stat la depart[amentul] Justiţiei. Minister. Dufaure.
Iată scrisoarea a doua, care mi-a fost adresată tocmai ca să răspundă unor atacuri îndreptate, tot cu ace[e]aşi bună credinţă, de d-voastră în contra mea pe la finele anului 1876.
Paris, 23 ianuarie 1877
Subsemnatul, deputat al arond[ismeniului] I din Paris, fost primar al arond[ismentului] II (1870-1871), certifică că d. Frederic Dame, născut la Tonnerre (Yonne) în 1849, a fost secretarul meu în timpul răzbelului şi al asediului capitalei în 1870- 71 şi că şi-a îndeplinit totdauna funcţiunele sale cu zel, inteligenţă şi devotame nt. Atest între altele că în momentul insurecţiunei comunaliste din martie1871 nu m-a părăsit în zilele cît am rezistat cu primarii Parisului la propăşirea acestei insurecţiuni. A venit cu mine la Versailles şi n-a încetat să fie credincios cauzei ordinei şi a păcei.
Pentru ce i-am dat această atestare, autorizîndu-l să facă de dînsa uzul ce-i va conveni mai bine.
P. Tirard
actualmente ministru al comerciului şi agriculturei
Originalele acestor două scrisori sînt la dispoziţiunea d-voastră ca să le consultaţi. Asemenea pun la dispoziţiunea d-voastră cartea ce am publicat la Paris în septembrie 1871, La Resistance, în care am făcut istoricul mişcărei comunaliste, şi Istoria revoluţiunei din 1870-71 a lui Jules Clarétie, ca să constataţi că acest eminent scriitor n-a găsit alte teorii mai bune decît ale mele, astfel încît ancheta Camerei asupra evenimentelor din martie s-au răzimat tot asupra acestor teorii, care au fost din nou sancţionate de Jules Simon şi Camille Pelletan în ultimele lor publicări privitoare la insurecţiunea din 1871.
Cred acum că nu voi mai găsi în „Timpul” epitete nedrepte acolate la numele meu, deşi era simplu să vă asiguraţi înainte d-a vorbi, cu atît mai simplu cu cît persoana mea e prea neînsemnată ca să poată figura în primele Bucureşti ale ziarului d-voastră.
Şi pentru că ocaziunea-mi este dată, adaug că ar fi bine să se piarză în presa română obiceiul d-a se arunca unul la altul acuzări nefundate, căci dezminţirea lor azvîrlă discre[di]tul asupra acelora care le-au scormonit.
Vă rog, domnule, să binevoiţi a publica această scrisoare în coloanele ziarului d-voastră şi să primiţi salutările mele.
Frederic Dame
- Calea Victoriei
Toate acestea sînt bune şi frumoase, păcat numai că nu dovedesc nimic. Cată să reamintim pe scurt coprinsul acelei reviste a noastre. „Românul” ne făcea o imputare oarecum că numisem cererea de drepturi a evreilor, adresată Congresului, un act de înaltă trădare; ne imputa asemenea plîngerea noastră că prin sistemul de legi liberale cosmopolite, prin americanismul demagogiei, bazat pe teoria rosettească „om şi om”, ţara noastră a devenit o mlaştină de scurgere a elementelor economiceşte şi moraliceşte nesănătoase din Apusul şi Răsăritul Europei.
Noi am răspuns la aceasta că n-am vorbit numai de evrei şi că aceştia nu sînt singurul element nesănătos venit în ţară. Făr-a cita nume proprii, am pomenit numai exemplul unei facultăţi din Bucureşti, un fel de stup de bulgari ignoranţi şi cămătari, de un senator bosniac (felcer turcesc) ales în colegiul întîi de Bucureşti şi candidat al roşiilor şi de redactorul unei foi răspîndite, despre care se zicea c-ar fi luat parte la Comuna din Paris.
D. Frédéric Damé ne spune că d-sa n-a luat parte la Comună şi o dovedeşte.
Îl credem; retragem aserţiunea cum a fost, fără a schimba însă teoria generală emisă şi fără a-l scoate din rîndul în care s-a simţit a fi. Căci nu faptul că a luat sau n-a luat parte la Comună e pentru noi important, ci mediocritatea şi nematuritatea scrierilor sale, cari nu-l îndreptăţesc a juca un rol de cultură în România.
D. Frédéric Damé a scris un dicţionar de medicină ni se pare. Cu toate acestea nu ştim să fie nici fiziolog, nici anatom, nici patolog special.
Tot d-sa a scris un fel de manual pentru învăţarea limbei ruseşti.
Cunoaşte limbile slave sau măcar pe cea rusească atît de bine ca pe cea franceză?
Ne-ndoim asemenea.
A scris apoi o Călăuză a Bucureştilor; un Dicţionar al dialectului provensal în comparare cu limba română, în care pune cuvinte româneşti de gazetă, introduse de ieri-alaltăieri, alături cu fondul vechi romanic al limbei provinciale, d-sa mai primejduieşte apoi vizitarea Teatrului Naţional prin piese scrise fără pic de talent şi citirea „Românului” prin foiletoane. C-un cuvînt se foloseşte de zece căi pentru a se face… nemuritor şi va pretinde poate ca să-l numărăm între elementele sănătoase de cultură?
Aşadară, cu tot transitus per falsum medium, cu toată eroarea noastră în privirea participării la Comună, atît teoria noastră generală cît şi exemplele citate rămîn bune, precum teoria lui Galilei ar rămîne adevărată chiar dacă el ar fi citat între argumente şi vrun pasaj din Biblie.
Oricine ne va putea crede că d. Frédéric Damé e pentru noi o persoană indiferentă, ca oricare alta, încît, pe cîtă vreme nu va voi a se face observat, n-am fi crezut de-a avea destul talent de-a ne ocupa de d-sa. Poate că autorul Nopţii furtunoase ar fi singurul care să-mbogăţească specia „Rica Venturianu” cu încă un tip. Dumnezeu umple lumea cu ce poate şi n-avem ceartă cu cerul. Dar pe terenul vieţii publice credem din contra că orice mediocritate trebuie descurajată din capul locului şi în tot felul, pentru ca nici să cuteze a căuta pe seama noastră a tuturora o importanţă ce nu i se cuvine, chiar dacă acea importanţă s-ar mărgini la scrierea de piese rele.
Oare dacă d. coredactor al „Românului” ar fi avut în realitate talentul lucrurilor pe cari le-a întreprins, adecă talentul de-a compune enciclopedii medicale, dicţionare comparative a limbelor romanice, gramatici pentru limbele slavone şi tragedii bune totdodată, Franţa n-ar fi salutat în d-sa pe un nou Voltaire, n-ar fi fost încîntată de-a posede un spirit atît de universal?
Din punctul nostru de vedere e aşadar indiferent dacă mediocritatea se cheamă Urechiă sau X sau Y. E o buruiană rea ce trebuie plivită, pentru a se face loc la soare plantelor celor de folos. Prisosul de puteri pe care o naţie îl posedă e îndestul de mic pentru întreţinerea culturii adevărate; dacă însă în locul acesteia se grămădeşte cea falsă, se grămădesc enciclopedii medicale, furtografia urechească sau Scrisorile cătră demoşteniţi, nu mai e loc pentru cultura cea adevărată şi sănătoasă.
D. Damé în fine are modestia de-a zice că d-sa e prea neînsemnat pentru ca să ne ocupăm de d-sa. Dar tocmai motivul acesta ne face pe noi să vorbim, căci atunci am trebui să tăcem şi despre d. Urechilă. Îndealtmintrelea fraza aceasta ne-aduce aminte o epigramă a lui C. Bălăcescu:
Din modestie se vede
Zici că nu-nsemnezi nimic;
Tu o zici făr-a o crede,
Eu o crez fără s-o zic.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 noiembrie 1877 – 15 februarie 1880
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Vol X